În pericopa zilei, apostolul Ioan, ni-L prezintă pe Isus vindecând un paralizat care de 38 de ani aştepta ca cineva să-l ajute să intre în apă pentru ca să se vindece. Acesta îşi petrecea timpul lângă scăldătoarea Betzata, “casa milei”: loc de durere pentru toţi şi de speranţă pentru puţini!

Nimeni nu-l ajuta pe acel bolnav, tot astfel cum nici astăzi ,nimeni nu-i ajută pe cei aflaţi în locurile durerii (spitale, închisori…). Indiferenţa fraţilor săi i-a risipit orice speranţă de vindecare.

Arheologia ne informează că în acea zonă a Templului, “lângă Poarta Oilor”, se afla un loc unde cărturarii predau Scripturile tinerilor. Pe de o parte, studiau Legea Domnului, pe de alta, erau neglijenţi, nepăsători faţă de săraci şi bolnavi. Acest fapt evidenţiază că religia din timpul acela nu punea în relief mila lui Dumnezeu faţă de oameni.

Numărul 38 este simbolul unei generaţii (Deut 2, 14). O întreagă generaţie a fost incapabilă de generozitate şi de milă. Acest lucru arată lipsa totală de solidaritate şi de ospitalitate faţă de cei marginalizaţi, din toate timpurile.

În ţările sărace, notăm lipsa asistenţei sociale şi medicale, lumea experimentând aceiaşi lipsă de solidaritate faţă de cei bolnavi. Mulţi trăiesc într-o indiferenţă totală, dar şi mai mulţi experimentează, în singurătate, boala şi durerile vieţii, fără vre-un ajutor din partea cuiva.

Faţă de acea absenţa îndelungată de întrajutorare, Isus reacţionează. Domnul se apropie de bolnavul care, deja îşi pierduse încrederea în vindecare şi-l ajută. Oprindu-se lângă el şi vorbindu-i, bolnavul simte că-i reînvie speranţa şi-şi deschide sufletul. El îi mărturiseşte Domnului amărăciunea cauzată de anii lungi de dezamăgire: nimeni nu-l ajuta să intre în piscină când apa se tulbura.

În clipele de singurătate este mai grea vindecarea. Cu Isus a venit, a sosit timpul Îngerului care mişcă inima, întreg trupul acestui om: “Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!”

Minunea demonstrează că mântuirea omului se realizează în Isus, care le înnoieşte pe toate şi care se prezintă lumii, ca unicul ei Mântuitor. Prin minunea sa, Domnul arată tuturor “apa nouă” în care trebuie să intre bolnavii pentru ca să primească mântuirea. A renaşte din apă şi din Spirit, a primi Botezul înseamnă “Paştile”, trecerea noastră la viaţa dumnezeiască. Prin urmare, evanghelistul, dincolo de vindecarea bolnavului, accentuează faptul că a venit în lume adevăratul Mântuitor!

Şi în cazul de faţă, cel care ia iniţiativa este Isus. El este descris ca fiind “Stăpânul sănătăţii“, capabil să vindece şi cele mai grele boli. Cuvântul Său este puternic şi vindecă imediat. Cristos este adevăratul vindecător, doctor al întregului om. Minunea accentuează faptul că Isus este Mântuitorul celor slabi, al celor abandonaţi şi neluaţi în seamă de lume.

Bolnavul aude cuvintele Maestrului: “Vrei să te vindeci?” Era visul vieţii sale, pe care îl considera irealizabil şi imposibil. Întrebarea lui Isus adresată paraliticului pare logică: este clar că doreşte să se vindece de o boală care durează de atâta timp! Este ca şi cum l-am întreba pe un om flămând dacă doreşte să mănânce sau pe un însetat, dacă doreşte să bea apă.

I. De ce pune Isus această întrebare?

1. Mai întâi, prin întrebarea Sa, Isus îl determină pe paralitic să ceară darul vindecării, deoarece este gratuit. “Da, Doamne, doresc, dar nu am un om care să mă ajute”… O, creştine! Nu te descuraja pentru că nu ai găsit un om. Îl ai de faţă pe Dumnezeu: de o parte omul, de cealaltă, Dumnezeu. Trebuie să-i mărturiseşti pe amândoi. În Isus nu trebuie să vezi doar omul, ci şi Dumnezeul. Nu uita că acela care se încrede doar în om, îşi atrage blestemul asupra lui: “Blestemat acela care îşi pune speranţa în om” (Ier 17, 5) (cfr. Ciril din Ierusalim).

2. În al doilea rând observăm din Evanghelie că, lui Isus îi place să întrebe. Îi întreabă pe cei doi ucenici care mergeau în urma sa: “Pe cine căutaţi?” Cu aceste întrebări Isus îi ajută pe interlocutorii Săi să pătrundă în chip serios în sufletul lor, astfel ca răspunsul acestora să fie cât mai corect.

3. În al treilea rând, datorită întrebării lui Isus, aparent ciudată: “Vrei să te vindeci?”, omul paralizat ne ajută să înţelegem în amănunt starea dramatică în care se afla: “Nimeni nu mă ajută să intru în apă“. De prea mult timp dorea să se vindece, astfel încât risca nici să nu mai spere. Cerşea de 38 de ani, iar boala lui era o sursă de venit ce îi asigura existenţa. Aştepta ca ceilalţi să-l ducă la apă, semăna cu persoanele deja obişnuite cu “boala, neplăcerea, chinul”, cu acei oameni care trăiesc din mila altora. Din acest motiv, întrebarea Domnului este extrem de respectuoasă. Vrei să te vindeci? Eşti dispus să-ţi schimbi viaţa, să te bazezi pe forţele tale?

Din păcate sunt puţini cei care, numai cu vorba doresc să depăşească o stare de suferinţă sau de păcat. Este mult mai uşor să apeleze la soluţii improvizate, chiar dramatice (cerşit, furat, înşelat), decât să-şi pună la îndoială veracitatea ataşamentului lor însuşit şi practicat de-a lungul anilor.

Domnul cunoaşte această armă subtilă a diavolului, această înceţoşare a minţii care ne împinge să ne oprim şi să aşteptăm o minune. Şi ne întreabă: într-adevăr doreşti să-ţi schimbi viaţa şi să te vindeci?

4. În al patrulea rând, întrebându-l, Isus se apleacă peste suferinţa, peste boala şi peste disperarea acestui om, subliniind, în acelaşi timp, că mântuirea sa şi a fiecărui om este strâns legată de colaborarea sa personală cu Dumnezeu, de dorinţa lui de a se vindeca! De fapt, Isus îl trezeşte din somnul provocat de durerea lui, de singurătatea lui, de abandonul lui – boli mai grave decât cele trupeşti – pentru a-l motiva din nou să spere în viaţă.

Mântuitorul doreşte să ne trezim din toropeala, ameţeala, vieţii provocate de anxietăţile, neliniştile, preocupările, grijile, de nenumăratele lucruri pe care trebuie să le facem şi care ne blochează înaintarea pe calea către Înviere, către bucuria vieţii trăită cu şi pentru Dumnezeu.

În faţa descurajării omului, Isus nu se predă, insistă şi-l provoacă, dar nu poate să-l ajute pe cel mândru care deja a ales definitiv şi irevocabil stilul său propriu de viaţă, asemenea iudeilor din pericopa de astăzi, care sunt de partea unei legi care nu este în favoarea vieţii, ci în favoarea morţii.

Paraliticul este chipul omului de astăzi, paralizat de suferinţe, de unele întâmplări nefavorabile, de păcate. Isus se apropie de fiecare “paralitic” al zilelor noastre şi-i propune vindecarea. Nu se impune, ci caută acordul personal al fiecăruia, arătând că Dânsul respectă libertatea şi responsabilitatea tuturor.

La urma urmei, prin întrebarea pe care Isus o adresează paraliticului este ca şi cum l-ar îndemna să dorească să se vindece, să fie stăpân pe viaţa sa, să se gândească serios la viitorul său…

Într-adevăr a dorit să se vindece? Cum de n-a putut în atâta timp? Ce ar fi făcut odată vindecat? Cu siguranţă că nu ar mai fi putut cerşi, ci ar fi trebuit să-şi caute un loc de muncă… poate era mai comod pentru el să trăiască în starea în care se afla.

Acest mod de a gândi ne poate caracteriza… dar, în mod special, îl întâlnim la tinerii noştri.

Trăim într-o lume construită de alţii şi mereu o acceptăm aşa cum este. Lipseşte iniţiativa şi dorinţa de a face ceva nou şi a fi adevăraţi protagonişti ai vieţii. Trăim asemenea acestui om, amânând zi după zi, an după an, să ne facem datoria şi să ne asumăm responsabilităţile noastre, trăim ca nişte paralizaţi, ameţiţi, buimăciţi de muzică, de droguri, de o falsă fericire, de incapacitatea, la urma urmei, de a fi responsabili faţă de viitorul nostru.

Aş dori să mă opresc asupra convertirii unui tânăr, care ar putea influenţa în mod pozitiv viaţa şi speranţele noastre. Acest “băiat” din San Paolo de 24 de ani, din rândul mafiei, a acceptat să participe la o întâlnire religioasă. La prima întrunire nu se simţea bine şi dorea să plece. A doua zi s-a apropiat de el un educator şi i-a spus că şi pentru el Isus a venit în lume. Şi pe el Isus îl invită să-şi schimbe viaţa, chiar dacă momentan se află îngropat în “noroi”. Tânărul s-a convertit şi a arătat că nici cea mai mare violenţă ori cel mai mare rău nu pot elimina sau şterge din inima omului, setea de adevăr şi de Dumnezeu.

Isus face minuni, însă nu fără consensul nostru! De fapt, Isus crede în noi şi este convins că putem învinge răul şi boala, cu ajutorul Lui. Acesta este un alt motiv pentru care Domnul îl întreabă pe paralitic dacă doreşte vindecarea.

Omul bolnav de 38 de ani este simbolul întregii omeniri. Se chinuia în mijlocul semenilor săi: “orbii şi şchiopii”, care nu aveau acces la Templu, dar stăteau lângă “Poarta oilor”, loc în care se spălau victimele pentru “jertfă”. Este mulţimea celor condamnaţi, pe care Legea îi excludea de la dreptul la viaţă. De fapt ei sunt “adevărata jertfă” a omenirii. În acest loc pătrunde Cuvântul vieţii, făcut om şi curăţeşte “Casa Tatălui” Său de negustori, transformând-o în loc de rugăciune şi de vindecare, pentru ei.

Ne putem imagina mirarea “spectatorilor” atunci când o boală cronică este vindecată doar prin cuvânt şi în mod instantaneu de către Isus. În acelaşi timp, la fel de surprinzătoare este şi necredinţa lor în faţa evidenţei. Boala a fost vindecată, dar necredinţa iudeilor, care “nota” doar încălcarea Legii sâmbetei, nu (cfr. Ciril din Ierusalim).

II. De ce Isus, dintre toţi bolnavii, îl vindecă doar pe acest om?

1. Fiind acolo de mulţi ani era cunoscut de către toţi, iar vindecarea sa era o mărturie puternică în favoarea puterii adevărate a Celui care l-a vindecat, dar care este refuzat cu încăpăţânare de către iudei (cfr. Ciril din Ierusalim). În faţa minunii lui Isus, cei care aparent erau sănătoşi rămân bolnavi, cu inima plină de păcate, în timp ce acest bolnav umil este însănătoşit în trup şi în suflet (cfr. Ioan Gură de Aur).

2. Un singur om, paraliticul a fost vindecat. “Unul singur este semn al unităţii. Doar cei care rămân uniţi în adevăr şi trăiesc în comuniune pot fi vindecaţi. Cei care se separă de semeni şi de Dumnezeu rămân în păcatele lor şi nu pot fi vindecaţi” (Ioan Gură de Aur).

3. Al treilea motiv este teologic: Isus “a vindecat un singur bolnav, simbol al unităţii, ca să-i înveţe că este mai importantă sănătatea sufletului decât cea a trupului şi că adevărata sănătate a trupului se va obţine de la Domnul numai la sfârşitul timpului, când morţii vor învia: atunci cei care vor fi vii nu vor mai muri în veci; cei ce vor fi sănătoşi nu se vor mai îmbolnăvi; cei sătui nu vor mai flămânzi… Să înţelegem că tot ceea ce era trupesc şi Domnul a vindecat pe pământ, după o vreme, prin moarte s-a descompus, dar sufletul vindecat de Domnul nu s-a distrus, ci a intrat în veşnicie” (Ioan Gură de Aur).

4. Omul nu ştia să răspundă cu privire la cine era persoana care l-a vindecat. Nu-L cunoştea pe Isus. Acest lucru înseamnă că, Domnul nu l-a vindecat pentru a-l obliga să se convertească sau să creadă în Dumnezeu. L-a vindecat deoarece a dorit să-l ajute pentru ca şi el să poată gusta puţină iubire şi solidaritate prin mijlocirea darului Său.

III. Există vre-o legătură între boală şi păcat?

Mergând la Templu, în mijlocul mulţimii, Isus îl întâlneşte şi-i spune: “Iată, te-ai făcut sănătos, să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.” În timpul acela lumea era convinsă că boala este o pedeapsă a lui Dumnezeu, deci, dacă eşti paralizat, înseamnă că Dumnezeu nu este de partea ta. Însă Isus nu era de acord cu acest mod de a gândi şi vindecându-l pe bolnav, afirma exact opusul acestei teze: “Boala ta nu este o pedeapsă de la Dumnezeu. Dumnezeu este de partea ta!”

Notăm că Domnul nu-l eliberează pe paralitic numai de “răul” fizic, de boală, ci, în Templu, îl îndeamnă: “Nu mai păcătui, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.”

Boala trupească poate fi consecinţa păcatelor omului, deoarece atunci când cineva face abuz continuu de mâncare, băutură, tutun sau droguri îşi îmbolnăveşte propriul trup. La fel, dacă cineva se lasă dominat de preocupările vieţii, de stres, uitând de rugăciune şi de încrederea în ajutorul lui Dumnezeu, este în mare pericol de a se îmbolnăvi, fie sufleteşte, fie trupeşte. Dar dacă acceptăm vindecarea pe care Isus ne-o propune, asemenea paraliticului, dacă admitem că avem nevoie de ajutorul Său, Domnul ne vindecă şi ne dă noi puteri pentru a relua viaţa noastră. “Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă“. Şi nouă ne sunt adresate aceste cuvinte care – dintr-o stare de disperare – ne vor conduce pe calea vieţii către sfinţenie.

Evanghelia este actuală pentru toate epocile istoriei…deci şi pentru timpul nostru. De câte ori nu ne-am simţit ca şi paralizaţii: neputincioşi în faţa problemelor, a violenţelor şi a preocupărilor vieţii? De multe ori ne-am aflat singuri, fără ca cineva să ne întindă o mână de ajutor. Sau noi, la rândul nostru, nu am ajutat pe cei care ne-au solicitat ajutorul, şi care s-ar fi mulţumit cu o vorbă bună, o simplă încurajare sau un zâmbet. Astăzi, nu mâine, aş dori să mă rog Domnului să mă ajute să întind o mână de ajutor celor care au nevoie şi aşteaptă de la mine un gest de solidaritate. Fiecare om îşi “realizează” viaţa în măsura în care îl imităm pe Isus, care se îngrijeşte de cei care erau mai săraci, necăjiţi şi bolnavi.

Prin cuvintele: “Nu mai păcătui“, apostolul spune că Isus ne invită să nu fim sclavii trupului, ci stăpânii lui… să folosim hrana şi băutura cu măsură ,ca să ne stăpânim poftele trupeşti. Trupul să fie condus de suflet şi nu sufletul să fie manipulat de plăcerile trupeşti. Isus adresează îndemnul de a nu păcătui tuturor şi nu doar paraliticului. În acest sens Isus zice: “Cine are urechi de auzit să audă!” Fiecare să-L asculte pe Isus şi să nu mai păcătuiască!

Împlinind minunea, Isus ne arată nu numai că poate să vindece trupul, ci – lucru şi mai important – poate să elibereze omul de păcate, în vederea mântuirii; să vindece omul în totalitatea sa. Cei prezenţi au notat doar vindecarea trupească, Domnul însă a vindecat ceea ce era mai important: sufletul omului. De fapt, iertându-i păcatele, îi asigură bolnavului mântuirea veşnică (cfr. Ioan Gură de Aur).

De fapt, Sfântul Ciril ne invită să ne unim Celui care iartă păcatele: dacă suntem slabi şi bolnavi, să alergăm la El; dacă suferim în sufletul nostru, să-L urmăm pe medicul care ne limpezeşte mintea; dacă ne este foame să acceptăm pâinea vieţii; dacă suntem plini de păcate să primim Învierea. Cu toţii să ne deschidem inimile învăţăturii Tatălui, cuvântului Său autoritar, pentru ca să-L preamărim şi să-L lăudăm în toţi vecii (cfr. Ciril din Ierusalim). Amin.