Învierea produce mai multă frică decât moartea?

Ce trebuie să mai facem? De la posibilitatea de a privi, chiar de a atinge, şi până a mânca cu El. Ar fi trebuit “să ştim” graţie Cuvântului (Acestea sunt cuvintele pe care vi le spuneam când eram încă cu voi…”). Au ascultat deja relatarea aventurii trăite de cei doi discipoli care mergeau la Emaus. Totuşi, atunci când Cel Înviat din morţi apare, îl confundă cu o stafie.

Le arată mâinile şi picioarele cu semnele clare ale cuielor. Şi nu reuşesc să creadă nici în faţa acestei evidenţe, şi de data aceasta pentru un motiv incredibil: excesul de bucurie: “Din cauza bucuriei mari încă nu credeau…” Ceva ca: prea frumos ca să fie adevărat. Adică, atunci când Dumnezeu dezamăgeşte, se inventează pretexte pentru a nu crede. Dar atunci când Dumnezeu ne surprinde dincolo de visele noastre, nu putem crede, presimţim o înşelăciune.

Moartea dă naştere la frică. Învierea şi mai mult. Crucea lui Isus sperie. Bucuria sa ne face suspicioşi. Nu au curajul de a-l urma de-a lungul “căii crucii”, dar nu o fac nici în spatele “căii luminii”. Cel Înviat este angajant, incomod, mai deranjant decât atunci când predica prin sate. Poate ne-ar place alte semne. Să doarmă cu noi. Să ne lase abandonaţi în mediocritatea noastră. În schimb El insistă: “Le-a deschis lor mintea ca să înţeleagă Scripturile”. Consider că nu a fost numai o chestiune de creier. Probabil Învăţătorul a reuşit să facă să cânte Cuvântul şi în inimile lor. Martorii se nasc astfel. Cu muzica în suflet.

Frica de a spera

“Uluiţi şi înspăimântaţi…” Este semnul cel mai evident că sărmanele lor capete nu reuşeau să cuprindă speranţa. Aşa este şi cu capetele noastre. Ele fac loc numai la speranţe minuscule, modeste. Şi în număr limitat. Dar marea speranţă, cele pe măsura promisiunilor lui Dumnezeu, stăpânul imposibilului, nu reuşesc s-o suporte, s-o susţină. În Evanghelie, după Înviere, se vorbeşte adesea de frica discipolilor. Dacă ne gândim bine, este frica de a spera.

Cel Înviat ne mustră nu pentru faptul că speranţele noastre sunt excesive, ci pentru că sunt timide, ezitante, chiar pline de frică. Nu îndrăznim să sperăm destul. Ne trebuie curaj pentru a înainta pe calea credinţei. Dar ne trebuie mult mai mult pentru a ne aventura pe teritoriul nesfârşit al speranţei.

Cine speră elimină cuvântul “poate”

În prefaţa de la Liturghie ţâşneşte o invitaţie: “Sus inimile!” Mie, uneori, îmi vine să traduc: “Dilataţi inimile voastre”. Adesea este o restricţie mentală. O. Wilde susţinea că “viciul suprem este limitarea spiritului”. Eu consider mai degrabă că adevărata problemă este dimensiunea inimii. Inima mică face ca să nu reuşim să înţelegem plinătatea iubirii Domnului, să bănuim cel puţin ceea ce a predispus pentru noi, ca să ne pregătească pentru surprizele sale. Nu ne rămâne decât să cerem Domnului să cureţe temerile noastre, chinurile noastre, speranţele noastre nesigure şi să ne pună în inimi speranţa sa certă.

Da, pentru că avem nevoie de o credinţă solidă, dar şi de o siguranţă a speranţei. Fapt este că adesea am vrea să ieşim la loc deschis. Dar ne înarmăm cu toate acoperitoarele posibile, de frică să nu răcim. Acoperitoarea – sau mai bine, goliciunea – speranţei nu ne ajunge. Înainte de a alerga la mormânt, am pretinde să vedem fotografiile care documentează într-un chip categoric că este într-adevăr gol.

Pentru noi adesea speranţa înseamnă: cine ştie, poate, fie, dar, să dea Domnul, în cazul că… În timp ce speranţa pascală este un da, un punct ferm. Pentru ce ne preocupăm să stabilim puncte ferme ale credinţei şi nu cele ale speranţei? Şi a spune că acele cuie ale Pătimirii sunt la dispoziţia noastră tocmai pentru aceasta.

Pasul speranţei

Şi să nu vă gândiţi, vă rog, că speranţa creştină este suma atâtor speranţe mici umane, fărâmiţate de experienţa noastră zilnică. Nu punând împreună un anumit număr de speranţe cu minusculă se obţine Speranţa cu majusculă. Aceasta reprezintă depăşirea la infinit a speranţelor mici şi slabe. Între ele este o separare, un abis: cel al mormântului lui Cristos. Speranţele mici stau cu prudenţă aici. Şi chiar puse la un loc, luându-se de mână, nu vor reuşi niciodată să depăşească acel abis. Nici măcar nu se gândesc s-o facă. Să-şi închipuie dacă încearcă.

Noi suntem în mod normal temători, agitaţi, suspicioşi, neliniştiţi. Ne închidem în orizonturile noastre mici. Adesea ne asemănăm jucătorului care urmăreşte, trepidant, cu sufletul la gură, rostogolirea bilei fatidice. Omul speranţei, în schimb, găseşte piatra care a terminat deja să se rostogolească şi este acolo, în punctul precis unde începe marea, incredibila speranţă: la marginea unui mormânt. Speranţa ar trebui să ne facă deschişi, comunicativi, senini, liniştiţi, destinşi. Cu dorinţa de a sări în sus, de a dansa, în ciuda tuturor rănilor pe care le purtăm în noi.

Să deschidem uşile, chiar dacă încă nimeni nu a ciocănit. Să mulţumim chiar dacă nu am văzut încă darurile. Simţim un freamăt în trupul nostru, chiar dacă mâna Sa nu ne-a mângâiat încă. Să ieşim pe stradă nu pentru a rosti discursuri judicioase, ci pentru a cânta lipsiţi de griji. Şi, în loc să ne preocupăm de pietre, să observăm iarba care creşte printre stânci.

Se spune de obicei că optimistul este cineva care te priveşte în ochi, în timp ce pesimistul este acela care fixează picioarele. În schimb speranţa creştină se naşte în ziua în care Cineva ne invită precis să observăm picioarele sale şi mâinile sale: “Priviţi la mâinile mele şi picioarele mele: eu însumi sunt!”

Motive de speranţă

Se invocă motive pentru a spera. Este drept: învierea Domnului este cel fundamental. Dar Ioan, în lectura a doua, ne oferă un altul: “Dacă cineva a păcătuit, avem un avocat în faţa Tatălui: Isus Cristos cel drept”. Eu mă simt sigur graţie acestui avocat. Căruia nu-i încredinţez apărarea mea ca să demonstreze nevinovăţia mea. Ar fi un lucru neghiob, chiar inutil. Şi nici ca să-mi obţină “circumstanţe atenunate”, să prezinte că, după toate, am dobândit şi merite, am făcut ceva bun.

Acest avocat, în loc să-l convingă pe Tatăl, trebuie să mă convingă pe mine. Da, să mă convingă că, în ciuda păcatelor mele, eu sunt iubit de El. În loc să intervină în favoarea mea la Tatăl, trebuie să intervină pentru mine în favoarea iertării şi a milostivirii lui Dumnezeu. Câtă oboseală pentru a mă convinge că Dumnezeu este mai mare decât inima mea, mizeria mea, remuşcarea mea. Câtă oboseală pentru a-mi smulge acel da de acceptare a iertării sale!

Nu este numai un singur Baraba

În discursul lui Petru (prima lectură), este o referire la alegerea făcută de popor între Cristos şi Baraba (“aţi cerut ca să fie graţiat un asasin şi l-aţi ucis pe autorul vieţii”). Din păcate, astăzi, Petru s-ar afla în mare dificultate. Alternativa, de fapt, nu mai este aşa de simplă. Alegerile s-au înmulţit. De o parte, este mereu Cristos. Dar, de cealaltă, Baraba nu este unul singur.

Rămâne faptul că noi continuăm cutezători să “acţionăm din ignoranţă”. Ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. Alegem atâtea lucruri care ne oferă ceva. Şi nu reuşim să intuim că tocmai El, care apare sărac, părăsit, fără putere, cu mâinile goale, este singurul care ne poate da totul. Diferiţii Barnaba, după ce am mizat pe ei, dispar cine ştie unde.

În timp ce El ia pe umeri crucea şi urcă acel munte spre binele tuturor. Şi acolo îl putem găsi totdeauna. Ceilalţi îşi fac apariţia în viaţa noastră. Şi, adesea, când ne deşteptăm, ei dispar. El s-a lăsat ţintuit pentru a ne face să înţelegem că nu se sustrage niciodată.