Start > Ritul latin > Curajul de a spera

Curajul de a spera

25 April 2009
649 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a după Paște (Anul B)

Învierea produce mai multă frică decât moartea?

Ce trebuie să mai facem? De la posibilitatea de a privi, chiar de a atinge, și până a mânca cu El. Ar fi trebuit “să știm” grație Cuvântului (Acestea sunt cuvintele pe care vi le spuneam când eram încă cu voi…”). Au ascultat deja relatarea aventurii trăite de cei doi discipoli care mergeau la Emaus. Totuși, atunci când Cel Înviat din morți apare, îl confundă cu o stafie.

Le arată mâinile și picioarele cu semnele clare ale cuielor. Și nu reușesc să creadă nici în fața acestei evidențe, și de data aceasta pentru un motiv incredibil: excesul de bucurie: “Din cauza bucuriei mari încă nu credeau…” Ceva ca: prea frumos ca să fie adevărat. Adică, atunci când Dumnezeu dezamăgește, se inventează pretexte pentru a nu crede. Dar atunci când Dumnezeu ne surprinde dincolo de visele noastre, nu putem crede, presimțim o înșelăciune.

Moartea dă naștere la frică. Învierea și mai mult. Crucea lui Isus sperie. Bucuria sa ne face suspicioși. Nu au curajul de a-l urma de-a lungul “căii crucii”, dar nu o fac nici în spatele “căii luminii”. Cel Înviat este angajant, incomod, mai deranjant decât atunci când predica prin sate. Poate ne-ar place alte semne. Să doarmă cu noi. Să ne lase abandonați în mediocritatea noastră. În schimb El insistă: “Le-a deschis lor mintea ca să înțeleagă Scripturile”. Consider că nu a fost numai o chestiune de creier. Probabil Învățătorul a reușit să facă să cânte Cuvântul și în inimile lor. Martorii se nasc astfel. Cu muzica în suflet.

Frica de a spera

“Uluiți și înspăimântați…” Este semnul cel mai evident că sărmanele lor capete nu reușeau să cuprindă speranța. Așa este și cu capetele noastre. Ele fac loc numai la speranțe minuscule, modeste. Și în număr limitat. Dar marea speranță, cele pe măsura promisiunilor lui Dumnezeu, stăpânul imposibilului, nu reușesc s-o suporte, s-o susțină. În Evanghelie, după Înviere, se vorbește adesea de frica discipolilor. Dacă ne gândim bine, este frica de a spera.

Cel Înviat ne mustră nu pentru faptul că speranțele noastre sunt excesive, ci pentru că sunt timide, ezitante, chiar pline de frică. Nu îndrăznim să sperăm destul. Ne trebuie curaj pentru a înainta pe calea credinței. Dar ne trebuie mult mai mult pentru a ne aventura pe teritoriul nesfârșit al speranței.

Cine speră elimină cuvântul “poate”

În prefața de la Liturghie țâșnește o invitație: “Sus inimile!” Mie, uneori, îmi vine să traduc: “Dilatați inimile voastre”. Adesea este o restricție mentală. O. Wilde susținea că “viciul suprem este limitarea spiritului”. Eu consider mai degrabă că adevărata problemă este dimensiunea inimii. Inima mică face ca să nu reușim să înțelegem plinătatea iubirii Domnului, să bănuim cel puțin ceea ce a predispus pentru noi, ca să ne pregătească pentru surprizele sale. Nu ne rămâne decât să cerem Domnului să curețe temerile noastre, chinurile noastre, speranțele noastre nesigure și să ne pună în inimi speranța sa certă.

Da, pentru că avem nevoie de o credință solidă, dar și de o siguranță a speranței. Fapt este că adesea am vrea să ieșim la loc deschis. Dar ne înarmăm cu toate acoperitoarele posibile, de frică să nu răcim. Acoperitoarea – sau mai bine, goliciunea – speranței nu ne ajunge. Înainte de a alerga la mormânt, am pretinde să vedem fotografiile care documentează într-un chip categoric că este într-adevăr gol.

Pentru noi adesea speranța înseamnă: cine știe, poate, fie, dar, să dea Domnul, în cazul că… În timp ce speranța pascală este un da, un punct ferm. Pentru ce ne preocupăm să stabilim puncte ferme ale credinței și nu cele ale speranței? Și a spune că acele cuie ale Pătimirii sunt la dispoziția noastră tocmai pentru aceasta.

Pasul speranței

Și să nu vă gândiți, vă rog, că speranța creștină este suma atâtor speranțe mici umane, fărâmițate de experiența noastră zilnică. Nu punând împreună un anumit număr de speranțe cu minusculă se obține Speranța cu majusculă. Aceasta reprezintă depășirea la infinit a speranțelor mici și slabe. Între ele este o separare, un abis: cel al mormântului lui Cristos. Speranțele mici stau cu prudență aici. Și chiar puse la un loc, luându-se de mână, nu vor reuși niciodată să depășească acel abis. Nici măcar nu se gândesc s-o facă. Să-și închipuie dacă încearcă.

Noi suntem în mod normal temători, agitați, suspicioși, neliniștiți. Ne închidem în orizonturile noastre mici. Adesea ne asemănăm jucătorului care urmărește, trepidant, cu sufletul la gură, rostogolirea bilei fatidice. Omul speranței, în schimb, găsește piatra care a terminat deja să se rostogolească și este acolo, în punctul precis unde începe marea, incredibila speranță: la marginea unui mormânt. Speranța ar trebui să ne facă deschiși, comunicativi, senini, liniștiți, destinși. Cu dorința de a sări în sus, de a dansa, în ciuda tuturor rănilor pe care le purtăm în noi.

Să deschidem ușile, chiar dacă încă nimeni nu a ciocănit. Să mulțumim chiar dacă nu am văzut încă darurile. Simțim un freamăt în trupul nostru, chiar dacă mâna Sa nu ne-a mângâiat încă. Să ieșim pe stradă nu pentru a rosti discursuri judicioase, ci pentru a cânta lipsiți de griji. Și, în loc să ne preocupăm de pietre, să observăm iarba care crește printre stânci.

Se spune de obicei că optimistul este cineva care te privește în ochi, în timp ce pesimistul este acela care fixează picioarele. În schimb speranța creștină se naște în ziua în care Cineva ne invită precis să observăm picioarele sale și mâinile sale: “Priviți la mâinile mele și picioarele mele: eu însumi sunt!”

Motive de speranță

Se invocă motive pentru a spera. Este drept: învierea Domnului este cel fundamental. Dar Ioan, în lectura a doua, ne oferă un altul: “Dacă cineva a păcătuit, avem un avocat în fața Tatălui: Isus Cristos cel drept”. Eu mă simt sigur grație acestui avocat. Căruia nu-i încredințez apărarea mea ca să demonstreze nevinovăția mea. Ar fi un lucru neghiob, chiar inutil. Și nici ca să-mi obțină “circumstanțe atenunate”, să prezinte că, după toate, am dobândit și merite, am făcut ceva bun.

Acest avocat, în loc să-l convingă pe Tatăl, trebuie să mă convingă pe mine. Da, să mă convingă că, în ciuda păcatelor mele, eu sunt iubit de El. În loc să intervină în favoarea mea la Tatăl, trebuie să intervină pentru mine în favoarea iertării și a milostivirii lui Dumnezeu. Câtă oboseală pentru a mă convinge că Dumnezeu este mai mare decât inima mea, mizeria mea, remușcarea mea. Câtă oboseală pentru a-mi smulge acel da de acceptare a iertării sale!

Nu este numai un singur Baraba

În discursul lui Petru (prima lectură), este o referire la alegerea făcută de popor între Cristos și Baraba (“ați cerut ca să fie grațiat un asasin și l-ați ucis pe autorul vieții”). Din păcate, astăzi, Petru s-ar afla în mare dificultate. Alternativa, de fapt, nu mai este așa de simplă. Alegerile s-au înmulțit. De o parte, este mereu Cristos. Dar, de cealaltă, Baraba nu este unul singur.

Rămâne faptul că noi continuăm cutezători să “acționăm din ignoranță”. Ne lăsăm înșelați de aparențe. Alegem atâtea lucruri care ne oferă ceva. Și nu reușim să intuim că tocmai El, care apare sărac, părăsit, fără putere, cu mâinile goale, este singurul care ne poate da totul. Diferiții Barnaba, după ce am mizat pe ei, dispar cine știe unde.

În timp ce El ia pe umeri crucea și urcă acel munte spre binele tuturor. Și acolo îl putem găsi totdeauna. Ceilalți își fac apariția în viața noastră. Și, adesea, când ne deșteptăm, ei dispar. El s-a lăsat țintuit pentru a ne face să înțelegem că nu se sustrage niciodată.

Ritul latin