Start > Ritul latin > Copilașii mei

Copilașii mei

17 April 2009
372 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a III-a după Paște (Anul B)

Isus a venit pe pământ să redea omului sentimentele nobile pe care Dumnezeu i le-a pus în suflet când l-a creat după chipul și asemănarea sa (cf. Gen 1, 26) și pe care le-a pierdut prin păcat. Isus este «omul nou» și modelul voit de Tatăl pentru fiecare om. Indemnul apostolului Paul de a avea în noi aceleași sentimente care au fost în Isus (cf. Fil 2,5) înseamnă în primul rând de a fi oamenii iubirii și ai adevărului: cine trăiește din adevăr este născut din Iubire (cf. 1Cor 2, 29).

Isus din Nazaret a fost răstignit și a murit sub Ponțiu Pilat, dar Dumnezeu l-a înviat. Acest fapt deosebit de important este centrul creștinismului. Apostolii au convingerea că misiunea lor constă în a da mărturie – cu cuvântul și cu viața – despre Cristos înviat conform Scripturilor. O astfel de mărturie este fundamentală, fiindcă demonstrează din plin împlinirea speranței mesianice realizate în persoana lui Isus începând cu botezul lui Ioan și până la înălțare (cf. MAC p. 388).

Lecturile de azi ne ajută să citim planul divin și să-i găsim măreția care ne umple de bucurie în credință, speranță și iubire.

În sfânta Evanghelie (Lc 24, 35-48) găsim perseveranța lui Isus în a-i convinge pe ucenici de faptul învierii sale. Perseveranța în bine este o dovadă a iubirii. Fiul omului laudă perseveranța îngerului (episcopului) Bisericii din Efes: Cunosc faptele tale, munca și perseveranța ta… Ai perseverat și ai suferit din cauza numelui meu, fără să te lași biruit (Ap 2, 2-3). Ucenicii sunt uimiți de perseveranța lui Isus înviat în a-i face să înțeleagă misterul pascal: cei doi ucenici povestesc ce li s-a întâmplat la Emaus; acum Isus le apare spre a confirma cele spuse de ei, ba mai mult: le vorbește, le descoperă gândurile, le arată mâinile, picioarele și coasta, mănâncă în fața lor, le reamintește Scripturile, le deschide mintea spre a înțelege din ele misterul suferinței, morții și învierii, mister legat de iubirea infinită care vrea ca toate neamurile pământului să se convertească și să primească iertarea păcatelor, ca apoi, suferind nevinovați să merite învierea prin adeziunea totală față de Slujitorul nevinovat al lui Iahve: Iată sluga mea pe care o sprijin, alesul meu, întru care binevoiește sufletul meu, el nu va obosi și nu-și va irosi puterile, până nu va așeza legea pe pământ, căci învățătura lui o așteaptă toate ținuturile cele mai îndepărtate (Is 42, 1. 4). Vestirea învierii nu constituie o inițiativă plină de exaltare fantezistă a ucenicilor, nu-i rodul unei coaliții ca reacție la opoziția cărturarilor, fariseilor, arhiereilor și saduceilor, nu-i rodul unei singure apariții care nu se mai poate verifica și care ar fi putut fi o halucinație induviduală sau chiar colectivă… Perseveranța lui Isus în a le apărea, în a li se arăta viu, în a le demonstra pe viu învierea, le-a dat siguranța, certitudinea fizică prin care să fie martori autentici și autoritari.

Invitând pe ucenici să-i atingă trupul, carnea sa glorificată prin înviere (problema este cum ar fi simțit-o, din moment ce este diferită de carnea brută care cade sub simțuri); invitația n-a fost acceptată prin simțuri trupești, ucenicii nu s-au repezit să-și pună degetele în răni, ci au acceptat-o prin credință, datorită insistenței lui Isus de a le apare, ceea ce de fapt urmărea să obțină de la ei, și anume că: este necesar să admită realitatea «fizică» a Paștelui său, realitatea trecerii de la moarte la viață, să admită valoarea de început a unei noi realități, funcția lui Isus de început al adevăratei istorii a oamenilor. În acest sens, învierea lui Isus are o mai mare consistență fizică și istorică decât toate datele științei și ale cercetărilor omenești; este fapta prin excelență, fapta pe care se bazează noua umanitate a celor mântuiți (cf. CBL p. 1291).

La iudei era o învățătură rabinică la ordinea zilei și anume: Dacă toți iudeii ar face o adevărată pocăință într-o anumită zi, în acea zi Dumnezeu l-ar trimite pe Mesia în mijlocul lor.

Iudeii i-au cerut lui Isus răstignit să se coboare de pe cruce și vor crede în el (cf.Mt 27,42); acum Isus le propune convertirea spre iertatrea păcatelor, pentru a ajunge să-l vadă, nu coborând de pe cruce, ci înviat din morți și șezând de-a dreapta Tatălui, fiindcă cine ar fi crezut, dacă s-ar fi coborât de pe cruce, cine i-ar fi predicat coborârea, dușmanii învierii?

În lectura I-a (Fap 3, 13-15. 17-19) sinceritatea lui Petru în fața poporului sună ca un jurământ întreit: 1) Dumnezeul lui Avram, lui Isac și Iacob l-a înviat pe Isus, pot să jur pentru aceasta. De ce? In numele lui Isus, pe care l-am văzut viu, am vindecat pe ologul de la ușa templului.

Cei care au văzut minunea aveau o admirație deosebită față de Petru și Ioan. Minunea garanta bunătatea extraordinară și sfințenia lor. Petru nu-i de acord cu această interpertare, ci vindecarea minunată arată că a apărut o putere nouă capabilă să-l salveze pe om; ea se înscrie pe linia credinței iudaice: Dumnezeul Noului Testament este același Dumnezeu cu cel al lui Avram, Isac și Iacob; apoi mai arată că s-au împlinit profețiile în Isus, a cărui nume este izvorul minunilor, fiindcă pe el l-a premărit Dumnezeu prin învierea din morți, fiindcă și-a dat viața de bună voie pentru mântuirea oamenilor, a voit să moară, deși el este autorul vieții (cf. CBL p. 1459). 2) Pot să jur, voia să spună Petru cu toată sinceritatea, că voi l-ați trădat și l-ați ucis… Sinceritatea este sentimentul omului drept și care, oricât de tragice ar fi lucrurile, îl copleșește mila și găsește scuză pentru cei pe care îi iubește, fiindcă îi iubește Isus: ați făcut-o din ignoranță, dar, vrea să spună mai departe sfântul Petru: Confirmați acum că nu sunteți de acord cu greșelile de atunci; schimbați-vă viața! 3) Pot să jur,noi suntem martori ai învierii lui Isus. Iată dovada: minunea vindecării acestui olog. Vreți mai mult? Certitudinea învierii vă va da-o viața cea nouă, dacă acceptați convertirea și iertarea păcatelor în spirit de credință în acela care este Sfânt și Drept. Faptele apostolilor vorbesc de mii de oameni care s-au botezat într-o singură zi.

Dacă în Petru am găsit un sentiment uman întărit de un adevăr divin care îl caracterizează ca pe omul sincer prin excelență, în apostolul Ioan (Lectura a II-a: 1In 2, 1-5a) vom găsi un sentiment de gingășie maternă, exprimat prin însăși gingășia divină a lui Isus de la Cina de taină: Copilașii mei (In 13, 33), care vrea să spună: Aveți grijă de voi înșivă: răul cel mai mare care vă poate paște este păcatul. Dacă ați avut nefericirea să păcătuiți, să nu deznădăjduiți, nu-i totul pierdut; este cineva care să vă apare în fața lui Dumnezeu Tatăl, este Isus cel drept, cel care s-a jertfit pentru ca păcatul să nu vă ia dreptul la viața veșnică. Dovediți-i iubirea și recunoștința prin păzirea poruncilor, prin credință în cuvântul lui.

Gingășia îngerească și iubirea misterioasă a mamei este cel mai convingător argument al adevărului. Așa este sf. Ioan, ucenicul pe care îl iubea Isus, revelatorul gingășiei divine a lui Isus, fiindcă la Cina de taină a stat cu fruntea pe pieptul Mântuitorului.

Mărturia ucenicilor va fi marcată de perseveranță în suferință din cauza numelui lui Isus până la oferirea sângelui ca dovadă a adevărului.

Învierea lui Isus este aurora acelei lumi noi apărută în ucenici, apoi în noi, în acei care vor fi plini de sinceritate, gingășie și iubire, aurora unor ceruri noi și a unui pământ nou în care va domni dreptatea, pacea, solidaritatea care deja se înfiripează peste țărâna acestei lumi vechi.

Învierea Domnului nu trebuie, prin urmare, să fie ruptă și despărțită de istoria universului, de istoria noastră reală și zilnică în care își înfige rădăcinile sale. Nu-i nici o ruptură între istoria lui Dumnezeu și istoria omului, între «istoria mântuirii» și între o istorie care cuprinde doar parametrii umani, înafara orbitei de mântuire. Despre învierea lui Isus se poate vorbi și trebuie să se vorbească de o singură istorie care este în mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu care o conduce cu tot respectul față de puterile și inițiativele omului (cf. MAC p. 389).

Învierea lui Cristos este inițiativa lui Dumnezeu Tatăl care ne cheamă prin Duhul Sfânt și prin glasul Conciliul Vatican II ca să ne angajăm și să dăm mărturie despre înviere (cf. LG 38) asemenea lui Petru prin sinceritate, asemenea lui Ioan prin gingășie, asemenea tuturor ucenicilor prin statornicie, perseveranță, bunătate, sfințenie, ca răspuns la perseveranța aparițiilor lui Isus înviat.

A nu crede în această mărturie apostolică de sinceritate, gingășie și perseveranță, sfințenie, înseamnă să nu fi avut «mamă», să nu fi simțit iubirea maternă în copilărie.

Poate argumentul sincerității, gingășiei și perseveranței este un argument moral, dar, fiind un argument al inimii, al iubirii, al sfințeniei, are o valoare mai mare decât oricare argument al rațiunii, fiindcă ne îmbracă în aceleași sentimente care au fost în Cristos Isus.

Să încheiem cu rugăciunea de la începtul sfintei Liturghii, care cuprinde în esență conținutul predicii: Să tresalte pururi de bucurie poporul tău, Doamne, căci i-ai reînnoit tinerețea sufletească. Dăruiește credincioșilor tăi, care se veselesc acum pentru că le-ai redat demnitatea de fii, să aștepte cu speranță neclintită și cu recunoștință ziua învierii lor (LR). Amin.

Ritul latin