Predici

Isus a venit pe pământ să redea omului sentimentele nobile pe care Dumnezeu i le-a pus în suflet când l-a creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1, 26) şi pe care le-a pierdut prin păcat. Isus este «omul nou» şi modelul voit de Tatăl pentru fiecare om. Indemnul apostolului Paul de a avea în noi aceleaşi sentimente care au fost în Isus (cf. Fil 2,5) înseamnă în primul rând de a fi oamenii iubirii şi ai adevărului: cine trăieşte din adevăr este născut din Iubire (cf. 1Cor 2, 29).

Isus din Nazaret a fost răstignit şi a murit sub Ponţiu Pilat, dar Dumnezeu l-a înviat. Acest fapt deosebit de important este centrul creştinismului. Apostolii au convingerea că misiunea lor constă în a da mărturie – cu cuvântul şi cu viaţa – despre Cristos înviat conform Scripturilor. O astfel de mărturie este fundamentală, fiindcă demonstrează din plin împlinirea speranţei mesianice realizate în persoana lui Isus începând cu botezul lui Ioan şi până la înălţare (cf. MAC p. 388).

Lecturile de azi ne ajută să citim planul divin şi să-i găsim măreţia care ne umple de bucurie în credinţă, speranţă şi iubire.

În sfânta Evanghelie (Lc 24, 35-48) găsim perseveranţa lui Isus în a-i convinge pe ucenici de faptul învierii sale. Perseveranţa în bine este o dovadă a iubirii. Fiul omului laudă perseveranţa îngerului (episcopului) Bisericii din Efes: Cunosc faptele tale, munca şi perseveranţa ta… Ai perseverat şi ai suferit din cauza numelui meu, fără să te laşi biruit (Ap 2, 2-3). Ucenicii sunt uimiţi de perseveranţa lui Isus înviat în a-i face să înţeleagă misterul pascal: cei doi ucenici povestesc ce li s-a întâmplat la Emaus; acum Isus le apare spre a confirma cele spuse de ei, ba mai mult: le vorbeşte, le descoperă gândurile, le arată mâinile, picioarele şi coasta, mănâncă în faţa lor, le reaminteşte Scripturile, le deschide mintea spre a înţelege din ele misterul suferinţei, morţii şi învierii, mister legat de iubirea infinită care vrea ca toate neamurile pământului să se convertească şi să primească iertarea păcatelor, ca apoi, suferind nevinovaţi să merite învierea prin adeziunea totală faţă de Slujitorul nevinovat al lui Iahve: Iată sluga mea pe care o sprijin, alesul meu, întru care binevoieşte sufletul meu, el nu va obosi şi nu-şi va irosi puterile, până nu va aşeza legea pe pământ, căci învăţătura lui o aşteaptă toate ţinuturile cele mai îndepărtate (Is 42, 1. 4). Vestirea învierii nu constituie o iniţiativă plină de exaltare fantezistă a ucenicilor, nu-i rodul unei coaliţii ca reacţie la opoziţia cărturarilor, fariseilor, arhiereilor şi saduceilor, nu-i rodul unei singure apariţii care nu se mai poate verifica şi care ar fi putut fi o halucinaţie induviduală sau chiar colectivă… Perseveranţa lui Isus în a le apărea, în a li se arăta viu, în a le demonstra pe viu învierea, le-a dat siguranţa, certitudinea fizică prin care să fie martori autentici şi autoritari.

Invitând pe ucenici să-i atingă trupul, carnea sa glorificată prin înviere (problema este cum ar fi simţit-o, din moment ce este diferită de carnea brută care cade sub simţuri); invitaţia n-a fost acceptată prin simţuri trupeşti, ucenicii nu s-au repezit să-şi pună degetele în răni, ci au acceptat-o prin credinţă, datorită insistenţei lui Isus de a le apare, ceea ce de fapt urmărea să obţină de la ei, şi anume că: este necesar să admită realitatea «fizică» a Paştelui său, realitatea trecerii de la moarte la viaţă, să admită valoarea de început a unei noi realităţi, funcţia lui Isus de început al adevăratei istorii a oamenilor. În acest sens, învierea lui Isus are o mai mare consistenţă fizică şi istorică decât toate datele ştiinţei şi ale cercetărilor omeneşti; este fapta prin excelenţă, fapta pe care se bazează noua umanitate a celor mântuiţi (cf. CBL p. 1291).

La iudei era o învăţătură rabinică la ordinea zilei şi anume: Dacă toţi iudeii ar face o adevărată pocăinţă într-o anumită zi, în acea zi Dumnezeu l-ar trimite pe Mesia în mijlocul lor.

Iudeii i-au cerut lui Isus răstignit să se coboare de pe cruce şi vor crede în el (cf.Mt 27,42); acum Isus le propune convertirea spre iertatrea păcatelor, pentru a ajunge să-l vadă, nu coborând de pe cruce, ci înviat din morţi şi şezând de-a dreapta Tatălui, fiindcă cine ar fi crezut, dacă s-ar fi coborât de pe cruce, cine i-ar fi predicat coborârea, duşmanii învierii?

În lectura I-a (Fap 3, 13-15. 17-19) sinceritatea lui Petru în faţa poporului sună ca un jurământ întreit: 1) Dumnezeul lui Avram, lui Isac şi Iacob l-a înviat pe Isus, pot să jur pentru aceasta. De ce? In numele lui Isus, pe care l-am văzut viu, am vindecat pe ologul de la uşa templului.

Cei care au văzut minunea aveau o admiraţie deosebită faţă de Petru şi Ioan. Minunea garanta bunătatea extraordinară şi sfinţenia lor. Petru nu-i de acord cu această interpertare, ci vindecarea minunată arată că a apărut o putere nouă capabilă să-l salveze pe om; ea se înscrie pe linia credinţei iudaice: Dumnezeul Noului Testament este acelaşi Dumnezeu cu cel al lui Avram, Isac şi Iacob; apoi mai arată că s-au împlinit profeţiile în Isus, a cărui nume este izvorul minunilor, fiindcă pe el l-a premărit Dumnezeu prin învierea din morţi, fiindcă şi-a dat viaţa de bună voie pentru mântuirea oamenilor, a voit să moară, deşi el este autorul vieţii (cf. CBL p. 1459). 2) Pot să jur, voia să spună Petru cu toată sinceritatea, că voi l-aţi trădat şi l-aţi ucis… Sinceritatea este sentimentul omului drept şi care, oricât de tragice ar fi lucrurile, îl copleşeşte mila şi găseşte scuză pentru cei pe care îi iubeşte, fiindcă îi iubeşte Isus: aţi făcut-o din ignoranţă, dar, vrea să spună mai departe sfântul Petru: Confirmaţi acum că nu sunteţi de acord cu greşelile de atunci; schimbaţi-vă viaţa! 3) Pot să jur, că noi suntem martori ai învierii lui Isus. Iată dovada: minunea vindecării acestui olog. Vreţi mai mult? Certitudinea învierii vă va da-o viaţa cea nouă, dacă acceptaţi convertirea şi iertarea păcatelor în spirit de credinţă în acela care este Sfânt şi Drept. Faptele apostolilor vorbesc de mii de oameni care s-au botezat într-o singură zi.

Dacă în Petru am găsit un sentiment uman întărit de un adevăr divin care îl caracterizează ca pe omul sincer prin excelenţă, în apostolul Ioan (Lectura a II-a: 1In 2, 1-5a) vom găsi un sentiment de gingăşie maternă, exprimat prin însăşi gingăşia divină a lui Isus de la Cina de taină: Copilaşii mei (In 13, 33), care vrea să spună: Aveţi grijă de voi înşivă: răul cel mai mare care vă poate paşte este păcatul. Dacă aţi avut nefericirea să păcătuiţi, să nu deznădăjduiţi, nu-i totul pierdut; este cineva care să vă apare în faţa lui Dumnezeu Tatăl, este Isus cel drept, cel care s-a jertfit pentru ca păcatul să nu vă ia dreptul la viaţa veşnică. Dovediţi-i iubirea şi recunoştinţa prin păzirea poruncilor, prin credinţă în cuvântul lui.

Gingăşia îngerească şi iubirea misterioasă a mamei este cel mai convingător argument al adevărului. Aşa este sf. Ioan, ucenicul pe care îl iubea Isus, revelatorul gingăşiei divine a lui Isus, fiindcă la Cina de taină a stat cu fruntea pe pieptul Mântuitorului.

Mărturia ucenicilor va fi marcată de perseveranţă în suferinţă din cauza numelui lui Isus până la oferirea sângelui ca dovadă a adevărului.

Învierea lui Isus este aurora acelei lumi noi apărută în ucenici, apoi în noi, în acei care vor fi plini de sinceritate, gingăşie şi iubire, aurora unor ceruri noi şi a unui pământ nou în care va domni dreptatea, pacea, solidaritatea care deja se înfiripează peste ţărâna acestei lumi vechi.

Învierea Domnului nu trebuie, prin urmare, să fie ruptă şi despărţită de istoria universului, de istoria noastră reală şi zilnică în care îşi înfige rădăcinile sale. Nu-i nici o ruptură între istoria lui Dumnezeu şi istoria omului, între «istoria mântuirii» şi între o istorie care cuprinde doar parametrii umani, înafara orbitei de mântuire. Despre învierea lui Isus se poate vorbi şi trebuie să se vorbească de o singură istorie care este în mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu care o conduce cu tot respectul faţă de puterile şi iniţiativele omului (cf. MAC p. 389).

Învierea lui Cristos este iniţiativa lui Dumnezeu Tatăl care ne cheamă prin Duhul Sfânt şi prin glasul Conciliul Vatican II ca să ne angajăm şi să dăm mărturie despre înviere (cf. LG 38) asemenea lui Petru prin sinceritate, asemenea lui Ioan prin gingăşie, asemenea tuturor ucenicilor prin statornicie, perseveranţă, bunătate, sfinţenie, ca răspuns la perseveranţa apariţiilor lui Isus înviat.

A nu crede în această mărturie apostolică de sinceritate, gingăşie şi perseveranţă, sfinţenie, înseamnă să nu fi avut «mamă», să nu fi simţit iubirea maternă în copilărie.

Poate argumentul sincerităţii, gingăşiei şi perseveranţei este un argument moral, dar, fiind un argument al inimii, al iubirii, al sfinţeniei, are o valoare mai mare decât oricare argument al raţiunii, fiindcă ne îmbracă în aceleaşi sentimente care au fost în Cristos Isus.

Să încheiem cu rugăciunea de la începtul sfintei Liturghii, care cuprinde în esenţă conţinutul predicii: Să tresalte pururi de bucurie poporul tău, Doamne, căci i-ai reînnoit tinereţea sufletească. Dăruieşte credincioşilor tăi, care se veselesc acum pentru că le-ai redat demnitatea de fii, să aştepte cu speranţă neclintită şi cu recunoştinţă ziua învierii lor (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin