Evanghelia de astăzi ne invită să medităm despre vindecare. Boala şi suferinţa însoţesc existenţa omenirii încă din momentul despărţirii de Dumnezeu ca urmare a răutăţii păcatului strămoşesc.În Lourdes (Franţa), pe platoul din faţa Bazilicii închinată Sf. Fecioare Maria, se adună foarte mulţi bolnavi: bărbaţi, femei şi copii, suferind de diferite boli. În timpul procesiunii cu Preasfântul Sacrament, din faţa bazilicii aceştia se roagă Născătoarei de Dumnezeu ca să mijlocească la Dumnezeu pentru redobândirea sănătăţii. Voluntari, organizaţi în grupe speciale, asigură asistenţa bolnavilor, îi însoţesc în cămine-spital, fac muncă de infirmerie sau, cei cu studii în domeniu, asigură asistenţa medicală a bolnavilor. Alţii sunt specializaţi în asigurarea transportului bolnavilor imobilizaţi şi îi însoţesc pas cu pas, ajutându-i în toate nevoile zilnice, de la toaleta intimă până la hrănirea celor incapabili să se mişte. În timpul procesiunii participanţilor, grupuri de bolnavi şi voluntari, se aliniază şi pornesc în drum, străbătând parcursul obişnuit pentru toţi pelerinii: în frunte este Crucea, simbolul mântuirii venite prin Hristos, urmată de zeci de tărgi, sute de cărucioare adaptate infirmităţilor, apoi bolnavi în cârje. Este imaginea cutremurătoare a suferinţei şi neputinţei umane, însă câtă speranţă pe chipurile acestor oameni. Recitând şi meditând misterele Sfântului Rozariu, Maria îi conduce pe toţi la Hristos, călăuzindu-i spre mântuire. Procesiunea, asemenea Bisericii în drum spre plinirea menirii ei universale de mântuire a omenirii, ajunge apoi prin Sacramente la Isus, oamenii primind dezlegarea păcatelor şi harurile necesare, uneori primind şi vindecarea suferinţelor corporale sau sufleteşti. Şi în alte locuri de pelerinaj din lume, mulţi oameni se duc cu speranţa că Domnul îi va vindeca în mod miraculos.

În timpul vieţii pământeşti a lui Isus, exista în Ierusalim un loc numit Vitezda, o scăldătoare în care aveau loc vindecări, unde se aflau foarte mulţi orbi, surzi, neputincioşi, fiecare dintre ei sperând să fie primul care va intra în scăldătoare şi să se vindece. Într-o zi, Isus a vizitat acest loc şi a văzut acolo un om, bolnav de treizeci şi opt de ani. Caritabilul Mântuitor l-a întrebat: “Voieşti să te faci sănătos?” Bolnavul i-a răspuns: «Doamne, nu am om, ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că până când vin eu, altul se coboară înaintea mea» (Ioan 5, 6-7).

Sărmanul om! A căutat timp de treizeci şi opt de ani vindecarea, dar nu a aflat pe nimeni, care să-l ajute să intre în apă. “Doamne, nu am om, nu am pe nimeni”. Ce singurătate, ce abandonare! Dar şi imaginea resemnării, pentru că aştepta fără nici o speranţă.

Deseori pot fi auzite aceste cuvinte triste din partea celor vârstnici, a părinţilor sau a celor bolnavi şi părăsiţi! “Nu am pe nimeni! Nimeni nu priveşte la mine! Nimeni nu mă ajută!” Nu o singură dată oamenii vârstnici, părinţii neputincioşi varsă lacrimi în singurătate deoarece copiii lor nu se interesează de ei. O parabolă spune că o mamă poate să educe zece copii, dar aceşti copii, după ce vor creşte mari, nu se vor îngriji de mama lor înaintată în vârstă aşa cum a făcut-o ea când ei au fost mici. Singurătatea poate fi rezultatul diferitelor circumstanţe: moartea unei persoane iubite, despărţirea, căsătoria nefericită, infidelitatea partenerului de viaţă, înstrăinarea copiilor de Biserică, boala gravă, etc. Deseori doleanţele oamenilor vârstnici şi neputincioşi nu pot fi desluşite.

O văduvă, după înmormântarea soţului ei, i-a spus preotului: “Părinte, eu mă găsesc în turma lui Hristos şi nu pot să ies din ea, dar mă simt singură în aceasta. Mă simt aşa de părăsită, că viaţa nu mai îmi este pe plac şi aş vrea să mor”.

Un medic a fost întrebat, care este boala cea mai dureroasă şi cea mai supărătoare din timpurile noastre. Doctorul a dat un răspuns foarte interesant: “Singurătatea! Cu cât mă ocup mai mult de medicină, cu atât ajung tot mai mult la convingerea, că nu există altceva mai dăunător şi mai dureros, decât singurătatea”. În Londra un student a primit premiul pentru faptul, că a scris într-un colocviu cuvintele: “Sunt convins de faptul, că astăzi se nasc mulţi gemeni, aceasta, doarece pruncii se tem să vină singuri pe lume”.

Un paroh din Statul Detroit (USA), a vizitat la spital pe unul dintre enoriaşii săi. Asistenta medicală, i-a transmis că în spital, pe lângă bolnavul internat se mai află încă un enoriaş internat din parohia sa. Preotul s-a decis să-l viziteze şi pe acesta. Când a trecut pe la el, omul mirat, l-a privit şi l-a întrebat: “Cine v-a trimis aici la mine?” Parohul i-a răspuns cu umor: “Isus Hristos m-a trimis la dumneavoastră”. Bolnavul a zâmbit răspunzându-i: “Mă bucur, că îşi aminteşte de mine Hristos! Şi eu vreau să primesc Sfintele Sacramente”.

Isus Hristos îşi aminteşte de fiecare dintre noi. Isus l-a văzut şi pe acest sărman bolnav, singur. La Vecernia de dinaintea Duminicii Slăbănogului cântăm această stihire: Când te-a văzut pe Tine, cel neputincios, strigat-a Ţie: Îndură-te de mine, Doamne, căci patul a devenit mormântul meu! La ce să mai trăiesc? Nu mai am nevoie de scăldătoare! Căci nu am pe nimeni, care să mă arunce în ea, când apa se tulbură…” (La “Doamne, strigat-am”).

Mântuitorul-Hristos, s-a îndurat de cel neputincios. La aceaşi slujbă, Biserica noastră cântă: “Mântuitorul s-a îndurat şi a spus către el: Pentru tine am devenit om, pentru tine M-am întrupat, iar tu spui: nu am om. Ia-ţi patul şi umblă”. «Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi şi-a luat patul şi umbla» (cf. Ioan 5, 9). Ce bucurie! Ce fericire! Treizeci şi opt de ani a zăcut neputincios în acel pat, iar acum la cuvântul lui Isus a devenit sănătos, luându-şi patul şi ducându-se la casa sa. Astfel îndurătorul Mântuitor a mai făcut fericit un om.

Evanghelistul spune că mai târziu, Isus l-a găsit pe cel vindecat în templul Ierusalimului. Acest om se dusese la templu să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru darul primit. Este un lucru apreciabil. Poate unii se gândesc: “Dacă şi eu aş fi fost neputincios atât de mulţi ani, şi dacă Domnul Hristos m-ar fi vindecat, deasemenea aş fi mers la biserică şi în mod recunoscător aş fi participat la Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare până la moarte!” Este posibil să fie aşa, dar cât de repede uităm de harurile primite şi de binele făcut de Dumnezeu prin fapte minunate sau prin mijlocirea altora. Ne aducem aminte de Dumnezeu numai când suferim, uitând să ne bucurăm împreună cu El. Sănătatea este un dar de la Dumnezeu. Câţi oameni sănătoşi nu participă niciodată sau merg de foarte puţine ori la Biserică ca să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru sănătate. Noi, trebuie să-I fim recunoscători lui Dumnezeu mai ales pentru darul vindecării.

Isus îl învaţă pe cel vindecat spunându-i:«Iată, că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.» (Ioan 5, 14). Se poate ca boala de care slăbănogul suferise să fi fost o pedeapsă pentru păcatele pe care le-a comis. Dacă a fost aşa, atunci Isus a vindecat mai întâi sufletul său, iertându-i păcatele, dar l-a şi avertizat, făcându-l să înţeleagă, că este posibil ca moartea să vină pe neaşteptate, fără a mai fi timp pentru îndreptare.

Evangheliştii, au consemnat multe dintre minunile lui Isus Hristos. În acele timpuri, prin numeroasele Sale minuni, Isus a dovedit că este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, iar învăţătura Sa este cerească, veşnică şi universală. «Cine crede şi se botează, va fi mântuit, iar cine nu crede se va condamna», – spune Domnul Hristos.

Isus Hristos a vindecat bolnavii cu iubire, fiind cuprins de compătimire văzându-i pe oameni suferind. În Evanghelia Sfântului Matei citim: «A văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor» (14, 14). Hristos nu se schimbă niciodată. «Isus Hristos, ieri şi astăzi, este acelaşi în veci», - spune apostolul (Evrei 13, 8). El vindecă multe suflete neputincioase. Foarte multe suflete sunt paralizate, oarbe, surde. Mântuitorul a vindecat cu bucurie sufletele neputincioase ale celor, care au recurs cu fidelitate la El.

Şi sufletele noastre, nu de puţine ori devin neputincioase, pentru că suntem cu toţii păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, dar Caritabilul nostru Mântuitor vindecă întotdeauna rănile şi neputinţele noastre sufleteşti: El ne iartă toate vinovăţiile de zi cu zi. Pentru toate acestea, suntem datori să-I mulţumim lui Hristos zilnic. În timpul Sfintei Liturghii auzim de fiecare dată cuvintele: “Să mulţumim Domnului!”.

Rugăciune

O, Doamne, dacă voi vrea de bună voie, să împart harurile pe care le-am primit de la Tine cu fraţii mei, dacă mă voi arăta necesar faţă de cei din jurul meu, binevoitor, recunoscător, simţitor şi modest, voi răspândi pretutindeni mireasma carităţii Tale. Fă să fiu în stare nu numai să suport cu răbdare slăbiciunile fizice şi morale ale fraţilor mei, ci înainte de toate, în măsura posibilităţilor, să le produc acestora uşurare prin servitudinea mea, iar prin cuvânt şi sfat bun, mângâiere.

Creează în mine o inimă plină de sensibilitate, pentru a fi generos şi mărinimos nu numai faţă de rudeniile şi prietenii mei, ori faţă de cei care-mi fac bine şi de la care aştept vreun bine, ci faţă de toţi, ca din iubire faţă de Tine, să nu refuz niciodată, nici chiar duşmanilor mei, caritatea sub forma ajutorului material sau spiritual. Atunci voi fi îmbogăţit cu cea mai bună mireasmă, pe care o voi turna nu numai pe Capul şi picioarele Tale, ci pe întreg Corpul Tău – Biserica ta. Amin. (După Sfântul Bernard)