- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Duminica purtătoarelor de mir

Posted By pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic On April 17, 2009 @ 4:00 am In Ritul bizantin | No Comments

Nu există martori pământești ai învierii. Nimeni dintre oameni nu știe când sau în ce fel Hristos a învins propria Sa moarte și cum s-a ridicat la o nouă viață. Există în schimb mărturisitori ai Celui Înviat. Sunt oameni cărora El s-a arătat, cărora le-a vorbit, alături de care a șezut la masă, cărora le-a permis să se atingă de El și pe care i-a convins de faptul, că trăiește. Pentru noi, despărțiți de acele întâmplări, de aproximativ două mii de ani, pentru noi, care nu L-am văzut niciodată în mod personal, pe Hristos Înviat, singurul drum în misterul învierii, singurul argument, care ne îndeamnă spre credința în înviere, vor fi tocmai mărturiile acelor oameni, care în mod direct s-au atins de Cristos, întors victorios de pe tărâmul morții.

Doi dintre mărturisitori, sunt cei care L-au recunoscut pe Isus, atunci când s-au aflat la masă alături de El și când Acesta a frânt pâinea, discipolii în drum spre Emaus. Rezultatul – imediat ce L-au recunoscut, iată-i întorcându-se degrabă la Ierusalim, mărturisind celorlalți cum L-au văzut pe Hristos cel înviat. Oricine, care într-un anumit fel vine în contact cu misterul învierii, primește încredințarea transmiterii acestui aspect bun mai departe, sau însuși – fără să fie de cineva constrâns – în mod spontan, devine crainicul și susținătorul ei.

Purtătoarele de mir – despre care vorbește și Evanghelia de astăzi – grăbindu-se la mormânt pentru a unge Corpul lui Hristos, aud din gura îngerului: «Mergând degrabă, spuneți discipolilor Lui, că s-a ridicat din morți și iată va merge înaintea voastră în Galileia; acolo Îl veți vedea. Iată v-am spus vouă» (cf. Matei 28, 7). Magdalenei îi vorbește însuși Mântuitorul: «…Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru» (Ioan 20, 17). Discipolii Lui nu au nevoie nici măcar de încredințare. Cine nu ar fi împărtășit cu semenul său o astfel de noutate? Ei înșiși, așa cum am arătat mai sus, întorcându-se din Emaus, fac cunoscut, Luca și însoțitorul său: «Domnul a înviat cu adevărat și S-a arătat lui Simon» (cf. Luca 24, 34). Iar lui Toma îi spun, imediat ce intră în cenacol: «L-am văzut pe Domnul» (Ioan 20, 25).

Dar indiferent de pregătirea lor sufletească în privința mărturiei, discipolii lui Isus primesc de asemenea încredințarea anunțării adevărului despre înviere. “Voi sunteți martori a tuturor acestora” - citim în Evanghelia lui Luca (24, 48). Și mai departe: «Mergeți și învățați toate neamurile» (Matei 28, 19). «Veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria, până la marginile lumii» (vezi Fapte 1,8).

Adevărul despre înviere nu are voie să fie ascuns. Acest adevăr deasemenea nu poate fi păstrat numai pentru sine. Mântuitorul Hristos deschide în mod spontan gura martorilor, îi invită la răspândirea lui în lume. Iar dacă în vreunul dintre aceștia s-ar stinge focul interior al mărturisirii, l-ar reaprinde porunca Domnului.

Este foarte important a privi cu atenție la acești mărturisitori. În cele din urmă credința noastră în Învierea lui Hristos se bazează pe cuvântul și fapta lor. Sunt mai întâi mărturisitori și nu întâmplător, ci aleși și chemați. Petru spune: Când Dumnezeu L-a înviat pe Hristos din morți «I-a permis Lui să se arate, nu la tot poporul, ci nouă, martorilor, dinainte aleși de către Dumnezeu, care am mâncat și am băut cu El, după învierea Lui din morți» (Fapte 10, 40-41). Ca și primul dintre martori – dacă nu în mod cronologic atunci din punctul de vedere al importanței sale – Cartea Noului Testament scoate în evidență pe Chefa, sau Petru (vezi 1 Corinteni 15, 5; Luca 24, 34), alături de alți Apostoli (vezi 1 Corinteni 15, 5. 7; Marcu 16, 4). Dar mărturisitori vor fi de asemenea diferiți discipoli anonimi – numărul lor pornind de la câțiva și ajungând până la peste 500 (vezi 1 Corinteni 15,6; Marcu 16,12; Fapte 13, 31) – la care se adaugă și acele persoane despre care ne vorbește Evanghelia de astăzi – Mironosițele sau “purtătoarele de mir”. Mai mult decât toți, acești oameni L-au cunoscut încă de dinainte pe Isus, I-au ascultat învățătura, au privit la minunile Lui. Prin urmare, a fost foarte ușor să descopere identitatea Aceluia care a fost cu ei, care a pătimit și a murit, iar mai apoi S-a ridicat din mormânt. Foarte ușor le vine să privească învățătura și faptele lui Isus prin prisma Învierii lui Hristos.

Ca un ultim mare mărturisitor al învierii lui Isus în prima scrisoare către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel scrie despre sine: «Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de timp, mi S-a arătat și mie. Căci eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc Apostol, că am prigonit Biserica lui Dumnezeu» (1 Corinteni 15, 8-9). Hristos i se arată în drumul spre Damasc: prigonitorul își schimbă în mod radical viața. Saul cel din trecut, este transfigurat acum în Paul și devine unul dintre cei mai înflăcărați Apostoli ai lui Hristos. De asemenea, el nu numai că va mărturisi despre Învierea lui Hristos în modul cel mai convingător, ci este primul care pune fundamentul teologiei învierii, învățătura pe care Biserica o va trăi până în zilele noastre.

Oamenii aleși de către Dumnezeu ca să mărturisească despre adevărul învierii, nu sunt dintre cei visători, ci – mai ales când este vorba despre Apostoli – niște observatori foarte lucizi și critici. Isus le descoperă cât se poate de evident și în modul cel mai simplu necredința lor (vezi Marcu 16, 4; Luca 24, 25. 26. 38;). Gândind copilărește, cât de prudenți vor fi ei față de primii soli, respectiv purtătoarele de mir, care spun despre mormântul gol și aparițiile îngerești. Citim în Luca: «Aceste cuvinte au părut înaintea lor ca o aiureală și nu le-au crezut» (cf. Luca 24, 11). Chiar și atunci când însuși Isus, se află în mijlocul lor nu le vine să creadă prea repede, nu se dezic imediat de neîncredere. Îi conving mai târziu doar argumentele, faptele izbitoare, pe care Cel Înviat însuși le face cunoscute (vezi Luca 24, 37-43, Ioan 20,27).

Totodată, este foarte important să fim atenți, într-un mod aparte, la personalitatea discipolilor lui Isus, la modul cum reacționau toți aceștia la noutatea învierii. Lui Ioan îi este de ajuns să vadă mormântul gol sau mai târziu să privească la Domnul aflat pe malul lacului Ghenizaret – și deja știe (vezi Ioan 20, 8; 21, 7). Magdalena a fost nevoită să fie strigată pe nume (vezi Ioan 20, 16). Discipolii Lui ajung în mod treptat la cunoașterea adevărului doar în locul unde cinau, (vezi Luca 24, 38-43). Datorită readucerii în simțiri și apropierii în mod critic de Cel Înviat, avem în discipolii lui Hristos mărturisitori demni de încredere și față de care nu avem dreptul să ne îndoim cu privire la relatările lor. De asemenea mărturisitori are nevoie și credința noastră.

Cei pe care îi întrebăm despre adevărul Învierii, sunt mai departe mărturisitori deschiși la înțelegerea acestui mister. Aceștia descoperă repede în Isus, care li se arată, pe Cineva care este într-adevăr unul și același care era până mai ieri, dar acum nu mai este același! El este în corp, dar nu este întru totul același pe care L-au cunoscut și care nu s-a deosebit sub nici o formă de propriile lor corpuri muritoare. Ridicarea Sa din mormânt nu este la fel ca învierea lui Lazăr. În fața lor se află Isus, care a suprimat moartea pentru totdeauna. Isus al lor nu numai că trăiește, ci reprezintă Viața. Toma rostește: «Domnul meu și Dumnezeul meu» (Ioan 20, 28). Toți gândesc la fel. De asemenea, cu toții, din acele clipe, vorbind despre Isus, vor începe, să folosească cuvântul  - Domnul, rezervat în exclusivitate numai lui Dumnezeu (vezi Fapte 2, 36; 10, 36), în același timp, se ajunge la expresii ca Mesia (vezi Fapte 2, 36), Dătător de viață (Fapte 3, 15), Mântuitor (vezi Fapte 5, 31), Judecătorul viilor și al morților (vezi Fapte 10, 42). În mod special Apostolul Pavel, dezvoltă în scrisorile sale bogata învățătură despre înălțarea și gloria Celui Înviat. Iar Evanghelistul Ioan, în Cartea Apocalipsei Noului Testament mărturisește despre Hristos: «Eu sunt Cel Dintâi și Cel de pe Urmă. Și Cel ce sunt viu. Am fost mort, și iată, sunt viu în vecii vecilor, și am cheile morții și ale iadului» (1, 17). «Celui care învinge îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu, precum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui» (Apocalipsa 3, 21). «Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Începutul și Sfârșitul (Apocalipsa 22, 13). Tăria în credință nu a venit la discipoli, într-un mod neașteptat. Această credință se afla în inimile lor, cândva, dar a fost afectată în Vinerea Patimilor. După Învierea Mântuitorului, în piepturile Apostolilor se va aprinde iubirea lui Isus, care nu le va mai permite să se îndoiască în privința Lui. Mărturisitorii Învierii sunt oamenii care au primit întru totul adevărul despre Isus, dar mai ales sunt cei care fără nici o ezitare Îl fac cunoscut cu cuvântul și cu fapta. Acești oameni au fost după Învierea lui Hristos, complet schimbați. Sunt înflăcărați de un foc interior care îi introduce într-o lume cu totul nouă, cea a lui Hristos. Vor mai aștepta încă – precum a dorit Mântuitorul (vezi Luca 24, 49; Fapte 1, 4) – acele 40 de zile, în timpul cărora vor fi învățați și luminați de către Domnul (vezi Fapte 1, 3). Dar în ziua Coborârii Spiritului Sfânt vor ieși. Își vor mărturisii în mod deschis propria lor credință în Cel Înviat (vezi Fapte 2, 14; 3, 12). Vor ține cu curaj piept dușmanilor Evangheliei (Fapte 4, 5-12. 19-20; 5, 29.32). Primesc cu bucurie primele persecuții, fericiți că sunt vrednici să sufere pentru numele lui Isus (vezi Fapte 5, 17-18. 40-41). Așa avea să arate începutul evanghelizării lumii, evanghelizare, pe care Hristos a încredințat-o discipolilor Lui (Marcu 16, 15; Matei 28, 19-20; Luca 24, 48; Fapte 1, 8), pe care au continuat-o și o continuă până în zilele noastre, fără nici o constrângere, sub influența iubirii. Inima care cunoaște Adevărul și Fericirea totală, nu este capabilă să tacă. O spune Petru în fața Sinedriului: «Noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut și am auzit» (Fapte 4, 20). Iar Pavel: «Vai de mine, dacă nu aș vesti Evanghelia» (vezi 1 Corinteni 9,16). Pentru acest adevăr despre Înviere, aveau să-și ofere, odată, viața rând pe rând, fiecare dintre ei.

Noutatea, pe care discipolii lui Isus au anunțat-o, nu poate fi asemănată cu vreun comunicat de presă din zilele noastre care nu obligă pe nimeni, ori care este de-ajuns doar să fie ascultat, după care mâine sau poate astăzi, este deja uitat. În cazul Evangheliei, cine spune “cred”, face un pas spre realitatea care-l atrage și-l îndeamnă la mărturisirea ei întotdeuna. Dar pentru că această realitate este însuși Hristos Cel Înviat, se cuvine să devină cel mai important lucru pentru noi și pentru întreaga noastră viață.

Rugăciune

O Isuse, ridicându-Te din morți cu puterea lui Dumnezeu, ne-ai deschis veșnicia și ne-ai învățat drumul vieții… Te-ai arătat înaintea altora, Purtătoarelor de mir și temătoarelor de Dumnezeu. Ele s-au învrednicit de aceasta datorită pietății față de Tine. Te-ai arătat și lui Petru, celor doi discipoli în drumul lor spre Emaus și Apostolilor adunați în sala cinei lor… așa, timp de 40 de zile arătându-Te în diferite feluri. Mâncând și bând împreună cu ei, ai luminat credința noastră, ne-ai însuflețit speranța, pentru ca în cele din urmă să ne aprinzi de iubirea Ta… Cât de fericiți sunt ochii, care Te-au văzut, o Doamne! Dar voi fi și eu fericit, dacă odată voi putea vedea Strălucirea Ta, mai strălucitoare decât soarele. Amin. (După Sfântul Bonaventura)


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/1854/