Start > Ritul bizantin > Duminica Tomii – Înnoirea Învierii

Duminica Tomii – Înnoirea Învierii

17 April 2009
1,400 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica a II-a după Paști (A Tomii)

Întreaga natură se trezește la viață printr-o revărsare de verdeață și de flori multicolore, după o iarnă grea și pustie. Soarele strălucește și ne ajută să ne bucurăm, privind totul în lumina Învierii. O fericire mai presus de fire se adaugă la micile noastre bucurii lumești: familia se reunește în jurul sărbătorii Paștilor, prieteni vechi se reîntâlnesc, emoția liturghiei comunitare în care regăsim parfumul sărbătorilor din tinerețe… Sărbătoarea Paștilor ne conduce spre plinătatea vieții cotidiene dar și a vieții spirituale.

Lumea materială își face simțită prezența într-un mod din ce în ce mai sensibil, ceea ce poate aduce din nou umbra îndoielii la poarta gândurilor noastre. Sfântul Evanghelist Ioan ne prezintă întâlnirea Apostolului Toma cu Hristos Cel Înviat. Lui Toma îi vine greu să creadă că Isus a Înviat. Discipolii lui Hristos i-au spus: “Am văzut pe Domnul” (Ioan 20, 24). Însă Toma rămâne greu de convins: «Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede» (Ioan 20, 25).

Este de notat faptul că în perioada în care Apostolul Ioan a scris Evanghelia, în Orient se răspândise o erezie, prin care se afirma că Isus Hristos, nu a posedat pe pământ corp omenesc. Adepții acestei erezii învățau că materia este păcătoasă, considerând astfel că și corpul este păcătos, de aici rezultând că Isus Hristos, Fiul Cel din veșnicie al lui Dumnezeu, nu a putut să vină pe pământ primind corp omenesc; El a luat doar înfățișarea aparentă a omului. Această erezie, docetismul, era răspândită mai ales în rândul poporului, care dorea să apere cu orice preț dumnezeirea lui Isus, după modelul prezent în mitologiile păgâne și în filosofiile timpului. Acești adepți ai docetismului mai susțineau că Isus Hristos, pășind pe pământ, nu lăsa în spatele Său niciodată urme de pași și că El nu a simțit sete, foame sau durere. Ori Evanghelistul mărturisește, că Mântuitorul a mâncat împreună cu Apostolii pâine și pește, deși în corpul înviat și spiritualizat nu a avut nevoie de hrană. Evanghelistul Luca scrie: «Și ei, înspăimântându-se și înfricoșându-se, credeau că văd spirit. Și Isus le-a zis: De ce sunteți tulburați și pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că spiritul nu are carne și oase, precum mă vedeți pe Mine că am» (Luca 24, 37-39).

Apostolul Toma era convins că Apostolii au văzut doar o nălucă. Toma L-a iubit foarte mult pe Isus. Când Mântuitorul, le-a spus Apostolilor că vine în Betania pentru a-l învia pe Lazăr din morți și atunci când apostolii I-au spus: «Învățătorule, acum căutau iudeii, ca să Te ucidă cu pietre și iarăși Te duci acolo? (Ioan 11, 8), Toma le spune: «Să mergem și noi să murim cu El» (Ioan 11, 16). Toma era pregătit să moară cu Hristos dar în cazul de față nu vrea să creadă că Domnul Hristos a înviat din mormânt: «Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede» (Ioan 20, 25). Iată cum viermele îndoielii lovește și în cei care au dat mari semne de credință.

Într-a opta zi după Înviere Hristos S-a arătat din nou Apostolilor, i-a salutat spunându-le: “Pace vouă”, după care S-a adresat lui Toma spunându-i: «Adu degetul tău încoace și vezi mâinile mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios» (Ioan 20, 26-27). Cât de îndurător este Domnul, cu câtă iubire îl îndeamnă pe Toma să-și regăsească credința! Toma s-a aflat neputincios în fața Mântuitorului, a privit la rănile lui Hristos, a pipăit pieptul Lui și a văzut, că nu este spirit, nici o înfățișare doar, ci însuși Isus Hristos, viu, după care căzând la pământ, cu părere de rău, cu credință și iubire I-a spus: «Domnul meu și Dumnezeul meu» (Ioan 20, 28). “Tu ești Mântuitorul și Dumnezeul meu, iar eu sunt servitorul Tău! Iartă-mi necredința! Doamne, niciodată nu te voi mai întrista, promițând că-Ți voi fi un servitor fidel până la moarte!” A văzut și a crezut!

Duminica de astăzi poate fi numită și Duminica Rănilor lui Hristos. Isus Hristos a înviat, iar Corpul Său glorificat, biologic fiind, reflectă de acum însușirile spiritului. Rănile flagelării și ale Patimilor au dispărut, rămânând doar cinci răni: la mâini, picioare și rana coastei străpunse. În înțelepciunea Sa divină, Dumnezeiescul Mântuitor a păstrat aceste cinci răni ca amintire. Rănile purtate din iubire față de semeni, reprezintă cea mai frumoasă și cea mai convingătoare dovadă a dăruirii de Sine, ele constituind și cea mai convingătoare predică a iubirii. Rănile lui Hristos ne fac cunoscută iubirea infinită a Mântuitorului față de noi păcătoșii. Aceste răni vor putea fi văzute pe Sfântul Corp al Dumnezeiescului Mântuitor de către toți oamenii, la judecata de apoi, iar pentru creștinii cei drepți ele vor fi un izvor de bucurie și fericire eternă. În aceste răni cei drepți, vor putea descoperi iubirea nemărginită a Domnului Hristos față de întreg neamul omenesc. Rănile sunt semne de iubire și devotament.

Istoria romană a consemnat o întâmplare interesantă din viața unui patriot roman, care se numea Manlius. El a fost viteaz, iar pe câmpul de luptă a repurtat foarte multe victorii împotriva dușmanilor Imperiului Roman, în special față de cei din Galia. A salvat Roma de câteva ori în fața năvălirilor dușmanilor, alegându-se cu numeroase răni pe câmpul de luptă. Odată, concetățenii săi l-au acuzat pe Manlius în senatul roman de trădare față de țară. Această acuzație nedreaptă l-a deprimat pe eroul nevinovat. În ziua următoare Manlius a trecut pe la senatul roman, s-a înfățișat înaintea senatorilor, și-a descoperit corpul pe care se aflau urmele a numeroase răni dobândite în luptele purtate, spunând cu voce puternică: “Iată, aceste răni spun în modul cel mai clar, despre ceea ce am făcut eu pentru această patrie”. La vederea acestora toți senatorii au tăcut, chiar și aceia care l-au acuzat pe nedrept, după care Manlius s-a îndreptat în liniște către casă. Rănile acestui veritabil erou, au constituit cel mai frumos argument privitor la sacrificiul său, făcut din iubire față de țara sa.

Rănile lui Hristos sunt rănile Iubirii și ale Sacrificiului Fiului lui Dumnezeu pentru salvarea noastră de la moartea cea veșnică, prețul răscumpărării noastre de pedeapsa infernului. Odată, vom vedea și noi în cer, aceste răni ale lui Hristos. Rănile Dumnezeiescului Mântuitor au vindecat sufletele noastre de urmările păcatelor. De aceea, privind la Preasfintele Răni ale Dumnezeiescului nostru Mântuitor, să spunem și noi asemenea Apostolului Toma: “Isus Hristoase, Tu ești Domnul meu și Dumnezeul meu”.

Rugăciune

Te preamăresc, Dumnezeul meu, împreună cu Apostolul Toma, căci am păcătuit precum el cu necredința. Acum însă Te preamăresc și mai mult… Domnul meu și Dumnezeul meu, Dumnezeul meu și totul meu. Pe Tine și pe nimeni altcineva decât numai pe Tine trebuie să Te doresc.

Toma s-a apropiat ca să atingă Rănile Tale Preasfinte. Cândva va veni ziua în care la fel și eu voi putea cu adevărat și în mod vizibil să mă aplec să le sărut. Cât de minunată va fi această zi în care liber de toate, chiar și de cea mai mică impuritate și de păcat, mă voi putea apropia de Dumnezeul-Om care domnește pe scaunul măririi! Aceasta va fi o lume minunată, când ispășindu-mi păcatele și greșelile, voi vedea cu proprii mei ochi Fața Ta; când voi putea privi fără nici cea mai mică piedică la gura și la ochii Tăi, îngenunchind și sărutând picioarele Tale, aruncându-mă în brațele Tale plin de bucurie. Singurul prieten adevărat al sufletului meu, pe Tine Doamne, de acum Te doresc, și vreau să Te iubesc, pentru a Te putea iubi și în acele zile de apoi.

Aceasta va fi o zi veșnică, fără sfârșit, atât de diferită de zilele pământești. Acum simt în mine greutatea acestui corp al morții, mii de gânduri mă domină și numai unul dintre acestea este de ajuns, a mă face să fiu lipsit de Cer. În acea zi nu va mai fi nici o posibilitate de a păcătui… Perfect și plăcut feței Tale, mă voi putea bucura de prezența Ta fără frică, înconjurat de îngeri și de arhangheli, și nu mă voi rușina că voi fi văzut.

Chiar dacă încă nu sunt pregătit să Te văd și să Te ating, Dumnezeul meu, cu toate acestea vreau să mă apropiu de Tine și să doresc a avea ceea ce cu siguranță acum nu pot avea. Amin. (După J. H. Newman)

Ritul bizantin