Predici

Într-o zi Isus a luat cu Sine pe trei dintre Apostolii Lui, Petru, Iacob şi Ioan, s-a dus cu ei pe Muntele Tabor unde s-a schimbat la faţă înaintea lor. «Şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina» (Matei 17, 2). Apostolii au fost fascinaţi de splendoarea gloriei cereşti, iar Sfântul Petru a spus: «Doamne, bine este să fim noi aici» (Matei 17, 4). Apostolilor le-a fost bine pe munte, departe de grijile vieţii, îndulcindu-se de întrezărirea gloriei cereşti şi de vederea feţei Domnului Hristos.Coborând de pe munte, cei trei Apostoli au văzut o cu totul altă înfăţişare a lumii: agitaţia, zarva poporului, reproşurile, mândria. Pe munte a fost pace, bucurie, fericire iar la poalele acestuia se aflau necazurile şi zgomotul neplăcut al lumii.

În lumea dezlănţuită, un tată şi-a adus fiul stăpânit de un duh necurat la Apostolii lui Isus. Nouă dintre ei, care au rămas la poalele muntelui, au încercat să-i vindece fiul, dar nu au avut succes, iar duhul cel rău îl trântea pe copil la pământ, ca să-l piardă. Apostolii aveau putere de la Hristos să alunge duhurile rele din oameni: «Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă» (Matei 10, 1). Sfântul Luca adaugă că şaptezeci şi doi dintre discipoli s-au reîntors din misiune, spunându-I cu bucurie lui Isus: «Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău» (Luca 10, 17). Cu toate acestea, Apostolii se văd neputincioşi în faţa acestui copil în suferinţă. Coborând de pe munte şi privind mulţimea, Hristos este iritat de absenţa adevăratei credinţe manifestată în rândul poporului iudeu «O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine» (Marcu 9, 19); oare de câte ori nu ne aducem aminte de Dumnezeu decât numai în momentele de supărare, uitând să ne gândim la El în clipele de bucurie. Nefericitul tată, disperat, plin de speranţă, insistă în cererea sa: «De poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi» (Marcu 9, 22). Omul vrea să creadă cu adevărat în puterea vindecătoare a lui Isus căci «Toate sunt cu putinţă celui ce crede» (Marcu 9, 23). În durerea sa, are puterea să recunoască faptul că numai harul divin îi poate întări credinţa şi strigă, din adâncul fiinţei sale: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!» (Marcu 9, 24). Deschizându-şi sufletul în faţa harului divin, tatăl se converteşte, iar faptele sale îl fac demn să se bucure de vindecarea fiului său, care va avea un călăuzitor în credinţă prin el. Şi Isus Hristos îi dăruieşte copilului vindecarea.

Apostolii s-au simţit însă temperaţi în avântul lor, pentru că ei au eşuat în încercarea de a face ceea ce le-a poruncit Mântuitorul. Isus le răspunde: «Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post» (Marcu 9, 28-29).

Rugăciunea şi postul sunt indispensabile pentru viaţa spirituală a creştinului. Isus s-a rugat, a petrecut nopţi întregi în legătură de iubire cu Tatăl, a postit şi a cunoscut foamea şi setea, însă a învins slăbiciunea firii noastre arătându-ne calea spre sfinţenie. Ziua predica în putere, noaptea o petrecea în rugăciune. Apostolii, cuprinşi de frenezia lumii, nu de puţine ori aveau dispute cu fariseii (Marcu 9, 14), de aceea, lipsiţi de adevărata stare necesară dialogului cu Dumnezeu, au fost departe de conlucrarea cu harul divin dăruit lor din voinţa lui Isus.

Rugăciunea şi postul se îmbină armonios. Cel care caută drumul spre sfinţenie ştie că nu se poate apropia de Dumnezeu decât dacă înlătură piedicile care îi opresc înaintarea. Postul şi abstinenţa fizică sunt primii paşi în viaţa ascetică prin care omul îşi supune corpul şi puterea instinctelor, spiritualizându-şi viaţa. Urmează asceza morală şi mai ales lupta cu egoismul propriu care ne scoate înainte voinţa noastră, uitând de Voinţa lui Dumnezeu. După ce am îndepărtat greutăţile ce ne împiedicau drumul spre Dumnezeu, putem în sfârşit dialoga cu Iubirea Atotputernică; sufletul descătuşat de apăsarea corpului – care trebuie să primească doar atât cât îi trebuie – se poate înălţa de acum înainte spre culmi nebănuite.

Creştinul nu poate să fie un bun creştin fără rugăciune. Statisticile secolului XX d.Hr. indicau, că 90% dintre cei care trăiesc în Statele Unite ale Americii cred în Dumnezeu. Editorialul “Readers Digest”, publica în cursul anului 1992 un interesant articol intitulat: “De ce se roagă America?” Autorul acestuia scrie că în timpurile noastre oamenii simt o foame spirituală, simt nevoia unui ajutor din partea Creatorului Atotputernic. Ancheta făcută a constatat că 52% dintre cei chestionaţi se roagă zilnic. Medicii creştini şi în special psihiatrii care se întâlnesc frecvent cu suferinţele sufleteşti, îi îndeamnă pe pacienţii lor să se roage sau să conlucreze cu preotul. Un cardiolog din Harward, Herbert Benson, a dovedit, că rugăciunea grăbeşte procesul de vindecare al bolnavilor. Psihiatrul american Artur Korngaber mărturisea că se roagă foarte des cu tinerii săi pacienţi. El spune: “Excluderea lui Dumnezeu din sfaturile psihiatrice – va fi pentru unii pacienţi un proces zadarnic de vindecare”. Statisticile arată, că în cazul copiilor americani, trei din patru, se roagă în singurătate. Oare unde este Occidentul atât de blamat de indiferentism când bisericile catolice din Europa de Vest sau din Statele Unite sunt pline de credincioşi practicanţi care se implică activ în viaţa parohiei? Suntem noi la fel de activi ca aceştia sau de cele mai multe ori avem parte de biserici sau capele goale ?

Rugăciunile se pot face în diferite moduri. Există rugăciunea verbală, când recităm psalmi sau rugăciuni diferite; rugăciunea minţii, când medităm la adevărurile veşnice desprinse din cuvintele Scripturii; rugăciunea inimii sau rugăciunea spirituală – contemplativă, când sufletul se înalţă spre Dumnezeu.

Aducem lui Dumnezeu rugăciuni de laudă şi preamărire, deasemenea ne rugăm atunci când suntem în nevoi, suferinţe şi tentaţii pentru că Isus ne-a spus: «Cereţi şi vi se va da» (Matei 7, 7). Cea mai înălţătoare rugăciune o aduce sufletul aflat în dialog cu Dumnezeu, mai presus de cuvinte.

Un preot a observat în parohia sa, cum un tânăr intra zilnic în biserică, şezând sau îngenunchind în bancă privind la tabernacol, unde se afla Isus în Sfânta Euharistie. La întrebarea preotului: “Ce fel de rugăciuni rosteşti?”, acesta i-a răspuns: “Eu privesc la El, iar El se uită la mine”.

Când se celebrează Sfânta Liturghie preotul îndeamnă cu insistenţă poporul credincios zicând: “Domnului să ne rugăm!” Este o invitaţie repetată în privinţa renunţări la grijile lumii acesteia, pătrunzând prin rugăciune în lumea lui Dumnezeu. Să nu ne descurajăm! Uneori, după ce am pregustat din fericirea rugăciunii profunde, va trebui să ne întoarcem din nou la simpla rugăciune verbală, un minunat mod prin care Dumnezeu ne cultivă umilinţa şi ne ajută să recunoaştem adevărul despre slăbiciunile noastre omeneşti.

Să ne încredinţăm lui Dumnezeu aşa cum copilul se lasă cu totul în grija părinţilor săi, iar El nu ne va dezamăgi niciodată. Domnul ne ascultă întotdeauna, oferindu-ne tot ceea ce este necesar pentru mântuire.

Rugăciune

Doamne, cât de puternică şi invincibilă este puterea Ta. Aceasta străbate abisul oceanelor, mişcă pământul din temelii, dacă se atinge de munţi, aceştia fumegă. Ea dă culoare vieţii noastre, ne face să ne minunăm de frumuseţea naturii pe care ai creat-o şi ne poartă pe aripile speranţei. Nimic nu o poate înlătura aşa cum nimic nu i se poate împotrivi.

Cât de neputincioşi suntem noi, Doamne, şi cât de repede ne îndepărtăm de tine. Duşmanul mântuirii noastre ne pândeşte ca să ne cucerească şi să ne câştige pentru el, ştiind cât de firavi şi nestatornici suntem.

O, Doamne, priveşte la pericolul care ne urmăreşte zilnic în viaţă şi fă ca în mintea noastră, să fie veşnic prezente cuvintele pe care ni le-ai spus:« Fără Mine nu puteţi face nimic.» Recunoaştem acest lucru şi-l mărturisim.

De aceea ne adresăm Ţie, fă să strălucească întotdeauna puterea Ta peste noi şi să nu cădem în prăpastia disperării nici în cursa celui rău, care ne pândeşte. Întăreşte-ne, Doamne, ca de fiecare dată când suntem tentaţi şi atacaţi de diavol să ne apărăm cu arma rugăciunii şi a credinţei în Tine. Prin puterea Ta care învinge toate, ajută-ne să ajungem în Paradisul Ceresc, unde se află bucuria vederii Tale în gloria eternităţii. Amin.

pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic Ritul bizantin