Start > Ritul bizantin > Vindecarea lunaticului

Vindecarea lunaticului

3 April 2009
1,477 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica a IV-a din Post

Într-o zi Isus a luat cu Sine pe trei dintre Apostolii Lui, Petru, Iacob și Ioan, s-a dus cu ei pe Muntele Tabor unde s-a schimbat la față înaintea lor. «Și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina» (Matei 17, 2). Apostolii au fost fascinați de splendoarea gloriei cerești, iar Sfântul Petru a spus: «Doamne, bine este să fim noi aici» (Matei 17, 4). Apostolilor le-a fost bine pe munte, departe de grijile vieții, îndulcindu-se de întrezărirea gloriei cerești și de vederea feței Domnului Hristos.Coborând de pe munte, cei trei Apostoli au văzut o cu totul altă înfățișare a lumii: agitația, zarva poporului, reproșurile, mândria. Pe munte a fost pace, bucurie, fericire iar la poalele acestuia se aflau necazurile și zgomotul neplăcut al lumii.

În lumea dezlănțuită, un tată și-a adus fiul stăpânit de un duh necurat la Apostolii lui Isus. Nouă dintre ei, care au rămas la poalele muntelui, au încercat să-i vindece fiul, dar nu au avut succes, iar duhul cel rău îl trântea pe copil la pământ, ca să-l piardă. Apostolii aveau putere de la Hristos să alunge duhurile rele din oameni: «Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință» (Matei 10, 1). Sfântul Luca adaugă că șaptezeci și doi dintre discipoli s-au reîntors din misiune, spunându-I cu bucurie lui Isus: «Doamne, și demonii ni se supun în numele Tău» (Luca 10, 17). Cu toate acestea, Apostolii se văd neputincioși în fața acestui copil în suferință. Coborând de pe munte și privind mulțimea, Hristos este iritat de absența adevăratei credințe manifestată în rândul poporului iudeu «O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine» (Marcu 9, 19); oare de câte ori nu ne aducem aminte de Dumnezeu decât numai în momentele de supărare, uitând să ne gândim la El în clipele de bucurie. Nefericitul tată, disperat, plin de speranță, insistă în cererea sa: «De poți ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi» (Marcu 9, 22). Omul vrea să creadă cu adevărat în puterea vindecătoare a lui Isus căci «Toate sunt cu putință celui ce crede» (Marcu 9, 23). În durerea sa, are puterea să recunoască faptul că numai harul divin îi poate întări credința și strigă, din adâncul ființei sale: «Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!» (Marcu 9, 24). Deschizându-și sufletul în fața harului divin, tatăl se convertește, iar faptele sale îl fac demn să se bucure de vindecarea fiului său, care va avea un călăuzitor în credință prin el. Și Isus Hristos îi dăruiește copilului vindecarea.

Apostolii s-au simțit însă temperați în avântul lor, pentru că ei au eșuat în încercarea de a face ceea ce le-a poruncit Mântuitorul. Isus le răspunde: «Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post» (Marcu 9, 28-29).

Rugăciunea și postul sunt indispensabile pentru viața spirituală a creștinului. Isus s-a rugat, a petrecut nopți întregi în legătură de iubire cu Tatăl, a postit și a cunoscut foamea și setea, însă a învins slăbiciunea firii noastre arătându-ne calea spre sfințenie. Ziua predica în putere, noaptea o petrecea în rugăciune. Apostolii, cuprinși de frenezia lumii, nu de puține ori aveau dispute cu fariseii (Marcu 9, 14), de aceea, lipsiți de adevărata stare necesară dialogului cu Dumnezeu, au fost departe de conlucrarea cu harul divin dăruit lor din voința lui Isus.

Rugăciunea și postul se îmbină armonios. Cel care caută drumul spre sfințenie știe că nu se poate apropia de Dumnezeu decât dacă înlătură piedicile care îi opresc înaintarea. Postul și abstinența fizică sunt primii pași în viața ascetică prin care omul își supune corpul și puterea instinctelor, spiritualizându-și viața. Urmează asceza morală și mai ales lupta cu egoismul propriu care ne scoate înainte voința noastră, uitând de Voința lui Dumnezeu. După ce am îndepărtat greutățile ce ne împiedicau drumul spre Dumnezeu, putem în sfârșit dialoga cu Iubirea Atotputernică; sufletul descătușat de apăsarea corpului – care trebuie să primească doar atât cât îi trebuie – se poate înălța de acum înainte spre culmi nebănuite.

Creștinul nu poate să fie un bun creștin fără rugăciune. Statisticile secolului XX d.Hr. indicau, că 90% dintre cei care trăiesc în Statele Unite ale Americii cred în Dumnezeu. Editorialul “Readers Digest”, publica în cursul anului 1992 un interesant articol intitulat: “De ce se roagă America?” Autorul acestuia scrie că în timpurile noastre oamenii simt o foame spirituală, simt nevoia unui ajutor din partea Creatorului Atotputernic. Ancheta făcută a constatat că 52% dintre cei chestionați se roagă zilnic. Medicii creștini și în special psihiatrii care se întâlnesc frecvent cu suferințele sufletești, îi îndeamnă pe pacienții lor să se roage sau să conlucreze cu preotul. Un cardiolog din Harward, Herbert Benson, a dovedit, că rugăciunea grăbește procesul de vindecare al bolnavilor. Psihiatrul american Artur Korngaber mărturisea că se roagă foarte des cu tinerii săi pacienți. El spune: “Excluderea lui Dumnezeu din sfaturile psihiatrice – va fi pentru unii pacienți un proces zadarnic de vindecare”. Statisticile arată, că în cazul copiilor americani, trei din patru, se roagă în singurătate. Oare unde este Occidentul atât de blamat de indiferentism când bisericile catolice din Europa de Vest sau din Statele Unite sunt pline de credincioși practicanți care se implică activ în viața parohiei? Suntem noi la fel de activi ca aceștia sau de cele mai multe ori avem parte de biserici sau capele goale ?

Rugăciunile se pot face în diferite moduri. Există rugăciunea verbală, când recităm psalmi sau rugăciuni diferite; rugăciunea minții, când medităm la adevărurile veșnice desprinse din cuvintele Scripturii; rugăciunea inimii sau rugăciunea spirituală – contemplativă, când sufletul se înalță spre Dumnezeu.

Aducem lui Dumnezeu rugăciuni de laudă și preamărire, deasemenea ne rugăm atunci când suntem în nevoi, suferințe și tentații pentru că Isus ne-a spus: «Cereți și vi se va da» (Matei 7, 7). Cea mai înălțătoare rugăciune o aduce sufletul aflat în dialog cu Dumnezeu, mai presus de cuvinte.

Un preot a observat în parohia sa, cum un tânăr intra zilnic în biserică, șezând sau îngenunchind în bancă privind la tabernacol, unde se afla Isus în Sfânta Euharistie. La întrebarea preotului: “Ce fel de rugăciuni rostești?”, acesta i-a răspuns: “Eu privesc la El, iar El se uită la mine”.

Când se celebrează Sfânta Liturghie preotul îndeamnă cu insistență poporul credincios zicând: “Domnului să ne rugăm!” Este o invitație repetată în privința renunțări la grijile lumii acesteia, pătrunzând prin rugăciune în lumea lui Dumnezeu. Să nu ne descurajăm! Uneori, după ce am pregustat din fericirea rugăciunii profunde, va trebui să ne întoarcem din nou la simpla rugăciune verbală, un minunat mod prin care Dumnezeu ne cultivă umilința și ne ajută să recunoaștem adevărul despre slăbiciunile noastre omenești.

Să ne încredințăm lui Dumnezeu așa cum copilul se lasă cu totul în grija părinților săi, iar El nu ne va dezamăgi niciodată. Domnul ne ascultă întotdeauna, oferindu-ne tot ceea ce este necesar pentru mântuire.

Rugăciune

Doamne, cât de puternică și invincibilă este puterea Ta. Aceasta străbate abisul oceanelor, mișcă pământul din temelii, dacă se atinge de munți, aceștia fumegă. Ea dă culoare vieții noastre, ne face să ne minunăm de frumusețea naturii pe care ai creat-o și ne poartă pe aripile speranței. Nimic nu o poate înlătura așa cum nimic nu i se poate împotrivi.

Cât de neputincioși suntem noi, Doamne, și cât de repede ne îndepărtăm de tine. Dușmanul mântuirii noastre ne pândește ca să ne cucerească și să ne câștige pentru el, știind cât de firavi și nestatornici suntem.

O, Doamne, privește la pericolul care ne urmărește zilnic în viață și fă ca în mintea noastră, să fie veșnic prezente cuvintele pe care ni le-ai spus:« Fără Mine nu puteți face nimic.» Recunoaștem acest lucru și-l mărturisim.

De aceea ne adresăm Ție, fă să strălucească întotdeauna puterea Ta peste noi și să nu cădem în prăpastia disperării nici în cursa celui rău, care ne pândește. Întărește-ne, Doamne, ca de fiecare dată când suntem tentați și atacați de diavol să ne apărăm cu arma rugăciunii și a credinței în Tine. Prin puterea Ta care învinge toate, ajută-ne să ajungem în Paradisul Ceresc, unde se află bucuria vederii Tale în gloria eternității. Amin.

Ritul bizantin