Buna-Vestire este explozia divinului în istoria omului, spre deosebire de implozia din veci a naşterii Fiului din Tatăl. Fiul este bucuria veşnică a Tatălui şi reflexul ei se simte în lume la Crăciun. Dar şi la Buna-Vestire – Micul Crăciun – se poate gusta din plin bucuria exploziei divinului din istoria noastră.

Fericirea este un parfum, pe care nu-l putem vărsa peste alţii, fără să ne atingă şi pe noi cu câteva picături, spune Emerson. Dar ca să ne atingă cu câteva picături, trebuie să fim conştienţi că depindem de cer, de Dumnezeu. Fericirea aparţine acelora care nu sunt autosuficienţi, spune Aristotel. Acei care cred că nu au trebuinţă de nimeni sunt egoişti, şi este ştiut de când lumea că egoismul nu poate genera fericire. Izvorul fericirii este cerul, Preasfânta Treime.

Fericirea zilei de azi, a Bunei-Vestiri, pe care Dumnezeu o revarsă asupra preacuratei prin arhanghelul Gabriel începând cu salutul: Bucură-te, cea plină de har, ne atinge şi pe noi în măsura în care nu suntem plini de noi înşine şi Cerul îşi poate găsi un colţişor şi în sufletul nostru.

Pierzând fericirea paradisului pământesc, Dumnezeu le-o făgăduieşte protopărinţilor noştri – Adam şi Eva – că le-o va da printr-o femeie şi sămânţa ei, care vor distruge capul Şarpelui, care este cauza nefericirii noastre (Gen 3,15). Îşi reînnoieşte făgăduinţa prin profeţi că: Fecioara va zămisli şi va naşte un prunc, care se va chema Emanuel, adică: Dumnezeu este cu noi (Is 7,14). În felul acesta, de la răsărit şi până la apus, de la miazănoapte şi până la miazăzi, rotocolul pământului va fi învăluit în albastrul cerului, în sânul lui Dumnezeu.

Alegând-o pe Maria – Fecioara din Nazaret – şi exceptând-o de nefericirea păcatului strămoşesc printr-un privilegiu unic, o introduce în planul divin al mântuirii. Ea, înainte de a-l zămisli pe Mesia în sânul ei prin adumbrirea Duhului Sfânt, îl zămisleşte în suflet prin credinţă şi această zămislire spirituală îi aduce plinătatea harului, care plinătate, la rândul ei îi aduce prezenţa Domnului. De aceea arhanghelul îi spune: Bucură-te, cea plină de har! Domnul este cu tine.

Dumnezeu i-a fixat locul Fecioarei Maria în istoria mântuirii, dar nu ca pe cea a unui instrument pasiv, nici ca pe o fatalitate, ci a voit ca ea să consimtă în mod liber la planul iubirii sale. Evanghelia Bunei-Vestiri ne indică esenţialul: Dumnezeu are iniţiativa, Maria îşi oferă concursul în mod liber, conştient, responsabil, fiindcă întreaga ei viaţă a fost călăuzită de credinţa în dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi de speranţă în Mesia ca mântuitor.

Cunoscând măreţia “darului”, Fecioara îşi cunoaşte mai bine “nimicnicia” în faţa aceluia care este “totul” şi acceptă propunerea cu cea mai profundă smerenie.

Dintr-o roabă, ce se poate naşte mai mult decât un sclav? Iată roaba Domnului. În roaba Domnului, roaba iubirii faţă de Dumnezeu, se zămisleşte forma sclavului (Fil 2,7), sclavul iubirii faţă de voinţa Tatălui şi faţă de mântuirea noastră.

Ce intervine nou între Dumnezeu şi Fecioara din Nazaret prin consimţământul responsabil al Mariei: Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău!?

Acceptându-l să se zămislească în sânul ei feciorelnic, oferindu-se total slujirii lui ca o roabă, acesta i se dăruieşte ca Dumnezeu, nu numai prin har, ci şi prin natura sa divină. Dumnezeu nu se lasă niciodată întrecut în dărnicie. Ea i se dăruieşte total, cu întreaga sa fiinţă, el i se dăruieşte total, cu întreaga sa dumnezeire. Dumnezeu nu cunoaşte jumătăţi de măsură şi Maria devine “Theotokos” – “Născătoare de Dumnezeu”. La Buna-Vestire Maria stabileşte în mod liber o legătură de dragoste personală, unică şi indisolubilă cu Dumnezeu prin persoana Duhului Sfânt.

Bucuriile cerului de pe acest pământ se plătesc scump, deoarece, ca ele să rămână veşnice, trebuiesc pironite pe cruce prin “crucea zilnică”.

Îngerul a plecat de la ea. Extraordinarul trece ca un vis, dar cel care a luat natură omenească din sânul ei feciorelnic rămâne să desăvârşească revelaţia – vestea cea bună – Legea şi profeţii (M 5,17) prin cruce, prin misterul pascal, faţă de care ea se ataşează din toată inima, devenind ascultătoare şi plină de zel faţă de cuvântul lui, pe care îl va păstra ca pe cea mai scumpă comoară în inima ei (Lc 2,19), chiar dacă această “comoară” se va transforma în sabie şi-i va străpunge inima, spre a ieşi din ea, ca să se poată oferi şi altora ca să se descopere din multe inimi cugetele (Lc 2,35). Maria ştia din Sfânta Scriptură (cf. Isaia cap. 53) că Mesia va fi “omul durerilor” şi de aceea spune îngerului Gabriel: Iată roaba Domnului, fiindcă vrea să se angajeze ca “roabă” a Domnului, nu numai pentru a-l purta pe Isus în sânul ei, dar şi pentru a-şi duce “crucea credinţei” în cuvântul lui până pe Calvar şi pentru a ne purta pe noi la Isus, cu toată greutatea păcatelor noastre, făcând-o să verse lacrimi amare, nu numai sub crucea de pe Golgota, dar şi sub crucea pe care este răstignit “trupul mistic al lui Isus Cristos”, sfânta Biserică; astfel a plâns la Siracusa, Salette şi în nenumărate locuri de pe pământ.

Cuvântul roabă sau sclavă, pe care unii din prea mare pietate încearcă să-l schimbe prin “slujitoare”, prefigurează pe Isus, care a luat forma sclavului şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce (cf. Fil 2,6-8), arătând deplina disponibilitate a preacuratei de a nu precupeţi nici un efort în a-l urma pe Fiul ei până pe Calvar şi chiar până la “Calvarul final” al trupului mistic – al Bisericii – până la judecata de apoi.

Prin “lacrimile Maicii lui Dumnezeu” se realizează azi memorialul Bunei-Vestiri. Lacrimile mamei spală sufletele fiilor ca să-l poată primi în inimile lor pe Emanuel din sfânta Împărtăşanie. Fiindcă, aşa cum ne învaţă sfântul Toma de Aquino: Botezul este principiul vieţii spirituale şi poarta sacramentelor. Euharistia însă este desăvârşirea vieţii spirituale şi scopul tuturor sacramentelor. Prin sfinţirea tuturor celorlalte sacramente are loc pregătirea la primirea sau consacrarea Euharistiei; de aceea primirea Botezului este necesară la inaugurarea vieţii spirituale; însă primirea Euharistiei este necesară la desăvârşirea acesteia (Summa theologica, III, q. 73). Urmând această învăţătură, Conciliul Tridentin spune la rândul său: Euharistia este izvorul, celelalte sacramente sunt râurile. Din acest izvor emană toată puterea şi perfecţiunea celorlalte rituri sacre (Catechismus, pars II, c. 4). În virtutea Euharistiei, credincioşii trebuie să formeze o sinaxă activă, sfântă, o adunare sacră, liturgică, prin care să se perfecţioneze zilnic unirea şi comuniunea lor cu Dumnezeu şi între ei, nu numai în ritul liturgic extern, ci în totalitatea realităţii vieţii creştine de fiecare zi. Acelaşi sfânt Toma sublinia că: Euharistia este sacramentul unităţii ecleziale în care să domnească respectul reciproc, întrajutorarea frăţească, armonia…

Învăţatul Tertulian spune că Dumnezeu s-a întrupat în sânul Fecioarei şi s-a făcut om, ca omul să înveţe a se comporta dumnezeieşte.

Pentru a face lumea, pe Dumnezeu nu l-a costat decât un singur cuvânt: “Să fie!” şi s-a făcut; pentru a o păstra, nu-l costă decât un act al voinţei sale; însă, pentru ca Fiul său să se întrupeze, îl costă mai mult: alege un sol, pe arhanghelul Gabriel; îi încredinţează un mesaj; îl trimite la o Fecioară aleasă din vecie; îngerul salută, lămureşte, aşteaptă răspuns; Duhul Sfânt umbreşte, plămădeşte, însufleţeşte etc.

Creatorul atotputernic aşteaptă consimţământul creaturii, se târguieşte, lămureşte… Câtă bunătate!

Cunoscutul scriitor şi teolog marian Ioan Miclea spune: Preacurata este o persoană conştientă de libertatea proprie, de hotărârea luată de a rămâne “fecioară” şi se opune: “Eu nu cunosc bărbat”. Numai după asigurarea că alegerea îi este respectată, acceptă: “Fie mie după cuvântul tău!”

Câtă politeţe din partea lui Dumnezeu! Cu toate că avea toate trăsnetele şi fulgerele la îndemână, ca să obţină ceea ce voia, el aşteaptă, respectă gândirea şi libertatea de voinţă cu care a înzestrat-o. Dumnezeu nu se contrazice: a creat pe om dându-i minte şi voinţă liberă? Îl lasă să lucreze astfel; nu constrânge, nu impune, nu sileşte, nu distruge, oricât de impetuoasă şi dârză ar fi voinţa care i se opune. Aceasta este procedura şi metoda divină faţă de oameni: respectă, desăvârşeşte, luminează, ajută şi convinge cu bunătate. Atotputernicia este gingaşă, delicată, blândă, dulce; Dumnezeu este gentil. Omul însă, chiar când susţine o absurditate, caută să-şi impună voinţa prin forţă: urlă, ca şi cum toată lumea ar fi surdă; bate din picior, ca şi cum ar vrea să provoace un cutremur de pământ; ameninţă cu demoni mai mari sau mai mici decât el. Nu-i reuşeşte? Care armă n-o foloseşte în acest scop? Înşală, minte, cumpără conştiinţe, vinde moralitate, siluieşte, corupe, mobilizează o întreagă armată de demoni, ca voia lui să se împlinească. Nu-i reuşeşte nici aşa? Face un pas mai departe: necăjeşte, tiranizează, schingiuieşte şi în sfârşit, dacă în faţă îi stă o persoană, o îmbrânceşte dincolo de barierele vieţii. Omul este mojic, colţuros, necioplit, neobrăzat, bădăran, nespălat şi atât de animalic, nerespectând pe aproapele. Mai rău este atunci când caută să-şi impună voinţa rea împotriva voinţei preasfinte a lui Dumnezeu. Îi este cuiva îngăduit să fie mojic, când ştie că Dumnezeu este atât de manierat, atât de politicos? Iată mesajul Bunei Vestiri!

Se comportă omul dumnezeieşte?

Care este comportamentul meu? Respect pe aproapele? Mă împărtăşesc cu vrednicie? Cred în Scriptură şi respect cuvântul Domnului?

Cuvântul întrupat în sânul Fecioarei continuă să se întrupeze în Biserică – trupul mistic al lui Cristos -; continuă să se întrupeze în Euharistie; continuă să se întrupeze în litera Scripturii. Toate sunt opera Duhului Sfânt şi converg spre slava lui Dumnezeu.

Apostolul Paul a spus credincioşilor din Corint: Probet autem se ipsum homo – Să se cerceteze dar fiecare om pe sine însuşi, şi astfel să mănânce din această pâine şi să bea din această cupă, căci, cine mănâncă şi bea, fără să ţină seama că este trupul Domnului, îşi mănâncă şi bea propria lui osândă (1Cor 11,28-29), referindu-se la primirea cu nevrednicie a sfintei Împărtăşanii.

Autentica sărbătoare a misterului Întrupării de azi o face acela care spune Amin, când se uneşte cu mulţimea credincioşilor în jurul altarului, îşi deschide inima pentru cuvântul Domnului şi gura pentru trupul lui Cristos euharistic. Acest “Amin” este semnul prin care ne recunoaştem propria insuficienţă şi facem să coboare în suflet picăturile fericirii cereşti, garanţia fericirii veşnice.

Să dăm ascultare sfântului Augustin care spune: Să-i mul-ţumim lui Dumnezeu că ne-a făcut nu numai creştini, ci şi Cristos. Creştini suntem cu numele, Cristos suntem prin sfânta Euharistie. Adevărul acesta este cuprins în silogismul perfecţiunii: Biserica s-a născut din Euharistie (la Cina cea de Taină, când Isus i-a rânduit pe apostoli ca preoţi spre a aduce Jertfa aceasta în amintirea lui, ca să stea la baza comuniunii fraterne). Or, fiecare se naşte din credinţa Bisericii prin sfântul Botez pentru o viaţă nouă. Deci fiecare se naşte din Euharistie şi devine Cristos.

Aceasta este Buna-Vestire în ultimă instanţă şi fiecare este chemat să spună: “Iată robul – sau: Iată roaba, Domnului”, deoarece însuşi Cristos a luat “forma sclavului”. (NB. Forma dat esse rei, a devenit sclav în adevăratul înţeles al cuvântului).