Start > Ritul bizantin > Vino și vezi

Vino și vezi

17 March 2009
1,982 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei)

Iubiți credincioși! Neîncetat Isus continuă să cheme ucenicii care să-L urmeze și pe care să-i instruiască cu privire la misterul vieții veșnice. Am ascultat că l-a chemat în mod personal pe Filip, care la rândul său l-a invitat să vină la Domnul pe Natanael. Evanghelistul Ioan nu se preocupă să descrie reacția lui Filip, ci mai degrabă, evidențiază cum chemarea pe care Isus i-o adresează, de a-L urma îi schimbă radical viața. Filip îl urmează pe Isus deoarece “l-a găsit pe Cel despre care vorbesc Profeții și Legea”. Domnul vine și se arată oamenilor într-un mod neașteptat: Regele regilor alege să se stabilească la Nazaret, un sat necunoscut și nesemnificativ din Galileea, pe care Biblia nici măcar nu-l amintește.

După părerea cărturarilor, Mesia trebuia să vină din Betleemul Iudeii și nu din Nazaretul Galileei iar astfel credea și Natanael.

Din Evanghelia de astăzi înțelegem că atât Filip cât și Natanael erau credincioși, cunoșteau Vechiul Testament și așteptau venirea Mântuitorului. Modul surprinzător în care Isus se descoperă, riscă să deruteze așteptările lui Natanael cu privire la Mesia. El s-a aflat înaintea unei alegeri dificile, la fel ca fiecare om al zilelor noastre: să fie cu sufletul deschis față de modul mereu nou cu care se arată Dumnezeu sau să se ghideze după propriile sale idei, concepții strict omenești.

Modul de a se comporta al lui Filip: nu caută să-l convingă pe Natanael, nu încearcă să-i demonstreze cu ajutorul textelor din Biblie că Isus este Mesia, ci îi repetă aceleași cuvinte pe care Isus le-a spus celor doi ucenici ai Botezătorului “vino și vezi”. Singura soluție pentru a fi deschiși față de stilul mereu nou al lui Dumnezeu este aceea de a-L urma pe Isus, pentru a înțelege, la fel ca Natanael, că nu noi suntem cei care îl descoperim pe Domnul, ci este El cel care ne cunoaște mai dinainte. Filip nu-i impune ceva lui Natanael ci-l invită să vadă și, el văzând, se convertește.

Avem un Dumnezeu care ne cunoaște așa cum suntem, cu calitățile și cu păcatele noastre, dar ne și spune că mila Sa este infinit mai mare decât toate păcatele noastre.

Iubiți credincioși! Dreptatea lui Natanael, lăudată și de Isus, nu este îndeajuns pentru a-l mântui. Doar întâlnirea personală cu Isus luminează mintea și inima acelui om cinstit care descoperă că este cunoscut atât de profund.

Isus ne cheamă, ne dă o misiune grea, dar ne și promite -cum i-a spus lui Petru-, o răsplată de o sută de ori mai mare față de lucrurile la care am renunțat, dacă îl vom urma.

Isus îl vede pe Natanael și zice: “Iată un om drept în care nu este vicleșug”. Cum putea fi un om drept dacă nu-L recunoaște pe Isus ca fiind Mesia? Omul drept este cel care știe să renunțe la părerile sale atunci când înțelege că acestea nu sunt conforme cu planul lui Dumnezeu. Omul care nu este dispus să facă această convertire nu este nici drept, nici cinstit. Natanael îl aștepta pe Mesia în conformitate cu mentalitatea din timpul său, dar întâlnirea personală cu Domnul îl ajută să înțeleagă faptul că Dumnezeu nu face mereu ceea ce lumea crede sau își imaginează despre El.

Invitația pe care Isus o adresează lui Filip îi schimbă viața acestuia din urmă în mod complet. Meritul ucenicului este doar cel de a-L fi întâlnit în drumul său pe Domnul. Doar Isus are o putere de convingere atât de mare pentru că este Fiul lui Dumnezeu; El invită pentru că ne iubește cu o iubire deosebită.

Răspunsul lui Filip devine la rându-i, o chemare pentru alții: Natanael. Nelămuririle umane a lui Natanael se risipesc în întâlnirea personală cu Isus.

La fel ca și Filip și noi putem să-i chemăm pe frații noștri care sunt nedumeriți, la Isus. “Vino și vezi” înseamnă ca și tu să te apropii de Domnul pentru ca Spiritul Său să te lumineze cu lumina Sa.

Din cuvintele acestei Evanghelii înțelegem că avem mereu nevoie de cineva care să ne îndrume la Isus. Doar în urma întâlnirii directe cu Isus cad toate dubiile și îl putem recunoaște ca Fiu al lui Dumnezeu. Întâlnirea cu Isus face din Natanael un ucenic fidel și devotat: acesta își descoperă adevăratul sens al vieții, fapt ce-l va determina să-L urmeze pe Domnul din toate puterile până la sfârșitul vieții sale. Asemenea celorlalți ucenici, Natanael îl va urma pe Domnul până la îndurarea martiriului.

Isus îi schimbă numele lui Natanael când îi zice: “Iată un adevărat israelit”. “Isdrael” înseamnă cel care îl vede pe Dumnezeu. Chiar dacă îl vede pentru prima oară, Isus îl cunoaște bine pe Natanael deoarece cunoaște toții oamenii și știe ce este în inima lor. Isus îi mai spune: “Vei vedea lucruri mai mari decât aceste”. Domnul vorbește de o descoperire continuă a lui Dumnezeu cu ajutorul mișcării de coborâre și urcare a îngerilor. Îngerii care urcau și coborau în visul patriarhului Iacob; a coborî și a urca sunt verbe care îl desemnează pe Isus în umanitatea și în dumnezeirea Sa. Isus este revelația Tatălui, este punctul de legătură între cer și pământ; mediatorul între oameni și Dumnezeu; scara cea nouă a lui Iacob de care Dumnezeu se slujește pentru a dialoga cu omul.

Cultul icoanelor

Duminica aceasta, întâia din Postul Paștilor, se mai numește și Duminica Ortodoxiei, în amintirea biruinței dreptei învățături a Bisericii despre icoane și despre cultul lor. Dreptcredincios, dreptslăvitor, se zice în limba greacă: orthodoxos, de unde și denumirea de ortodoxie, care înseamnă credință dreaptă, adevărată, sau, în sens literal strict, dreaptă slăvire.

Prin urmare, Duminica Ortodoxiei nu înseamnă duminica Bisericii Ortodoxe, ceea ce ar fi și un anacronism, deoarece această denumire și-a luat-o Biserica Răsăriteană de-abia mai târziu, după schisma cea mare, pe când dreapta credință – ortodoxia – despre icoane s-a definit în al șaptelea conciliu ecumenic, Niceea 787, deci cu mult înainte.

Înainte de a arăta legitimitatea și folosul pe care îl are cultul sau venerația icoanelor, în evlavia creștină, să facem o scurtă privire istorică asupra luptei dusă împotriva icoanelor.

Ceea ce a determinat pe împărații bizantini să combată icoanele a fost intenția lor de a îmblânzi astfel furia musulmanilor, care amenințau frontierele Imperiului Roman și care, cum știm, învinuiau pe creștini că, cinstind icoanele, ei încalcă porunca din decalog care spune: “Să nu-ți faci chip cioplit ca să i te închini lui!” Totodată, împărații credeau că, suprimând cultul icoanelor, îi vor atrage mai ușor pe musulmani la creștinism.

Primul care a greșit cu privire la acest cult a fost împăratul Leo Isaurul, după care au urmat ereticii numiți iconoclaști, care înlăturau orice icoane din biserici, distrugându-le, și combăteau orice fel de folosire a lor ; apoi, iconomahii, eretici care admiteau folosirea icoanelor în scopul instrucțiunii sau înfrumusețării Bisericilor, dar combăteau venerarea lor religioasă.

Leo Isaurul a emis un edict împărătesc prin care interzicea venerarea icoanelor în cuprinsul imperiului și ordona înlăturarea lor. Au fost distruse, atunci, neprețuite comori și nemuritoare capodopere de artă religioasă. Totodată, valuri de sânge curgeau pretutindeni, căci mulți creștini preferau mucenicia, decât să pângărească chipurile Mântuitorului, ale Preacuratei sau ale sfinților. Părinții Bisericii s-au împotrivit cu dârzenie acestui edict, pecetluindu-și credința cu propriul sânge. Spre a pune capăt ereziilor iconoclaștilor și iconomahilor, la dorința patriarhului Taraziu al Constantinopolului, pe timpul împărătesei Irina și al fiului acesteia, Constantin al VI-lea Coproninul, s-a ținut la Niceea, în anul 787, al VII-lea Conciliu sau Sobor Ecumenic, în care s-a definit adevărata învățătură despre venerarea icoanelor. Aici s-a hotărât să se pună cruce și icoane sfinte prin biserici, pe vasele și veșmintele sacre, în case și la răscruci de drumuri, pentru că – precizează Conciliul – “aceasta este învățătura sfinților Părinți cea insuflată de Dumnezeu și sfânta Tradiție a Bisericii”. “Și – adaugă același Conciliu – acestea, adică icoanele Mântuitorului, ale Preacuratei Fecioare Maria și ale sfinților să se sărute și să se venereze, dar nu cu adevărată latrie, cea care după credință se cuvine numai firii dumnezeiești, ci așa ca în onoarea acestora să se tămâieze și să ardă lumini ca și la chipul prețioasei și de viață făcătoarei Cruci, la sfintele Evanghelii și la celelalte lucruri sfinte, precum era datina cea veche și cucernică, pentru că onoarea dată icoanei trece la prototip și cel ce se închină la icoană se închină celui zugrăvit într-însa.” (Apud Dr. V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. I, ed. a II-a, Blaj, 1927, p. 485). Luptele contra cultului icoanelor au continuat însă și după Conciliu. De abia în anul 842, deci după mai bine de o sută de ani de lupte, împărăteasa Teodora a curmat persecuția, iar Biserica, în amintirea acelei biruințe a dreptei credințe privitoare la cinstirea icoanelor, a rânduit sărbătoarea de azi, Duminica Ortodoxiei.

Ritul bizantin