Psalmul 40 este rugăciunea omului bolnav adresată lui Dumnezeu, a omului care în amarul lui simte greutatea păcatelor sale, dar şi învinuirile gurilor rele din preajma lui. Această rugăciune este un strigăt de iertare, de implorare a vindecării. Omul mai are o speranţă: ajutorul care îi vine de la Dumnezeu, singurul care-l poate vindeca, ierta, cum zice Psalmul: “Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în aşternutul bolii lui să-l întărească pe el. Eu am zis: Doamne, îndură-Te de mine; vindecă sufletul meu, că faţă de Tine am păcătuit” (Ps 40,3-4). Domnul milei îi va da acestui om posibilitatea să trăiască o viaţă nouă, caracterizată de încrederea că, Stăpânul a toate nu-l va abandona, ci îl va primi pentru totdeauna în bucuria prezenţei Sale!

Aceste rânduri ale Psalmului sunt o bună introducere pentru Evanghelia de astăzi, care vorbeşte despre minunea vindecării unui paralitic şi despre iertarea păcatelor. Isus s-a reîntors la Capernaum unde mai înainte predicase şi scosese diavolul dintr-un om îndrăcit. Iată motivul pentru care la Capernaum toţi îl aşteaptă, toţi doresc să asculte cuvântul Său şi să se vindece.

Casa în care se afla Isus probabil este cea a apostolului Petru. Pericopa relatează faptul că patru bărbaţi aduc la Isus un paralitic. Dorinţa lor de a-l ajuta pe paralitic să se vindece este lăudată de Învăţător. El cere mereu credinţa bolnavului, dar acest bolnavul nu vorbeşte! Cei care-l conduc la Isus vorbesc pentru el.

Lumea multă, încurcă uneori: cei patru nu pot intra în mod obişnuit în casă. Ei nu se descurajează şi caută un alt acces la Isus: se urcă pe acoperiş, îşi fac un loc şi coboară bolnavul înaintea lui Isus. O rezolvare care arată puterea mare a credinţei lor. Văzându-le credinţa, Isus vindecă paraliticul.

Isus vede credinţa celor patru şi zice: “Fiule, îţi sunt iertate păcatele”. Isus nu-l ceartă pentru păcatele sale ci, dimpotrivă, îl numeşte “fiu”. Primul pas pe care Isus îl face: îi iartă păcatele. Isus este Dumnezeu pentru că, cuvântul său devine faptă! Ceea ce zice, El face. Afirmând ceva, El realizează ceea ce spune!

Credinţa celor patru persoane care l-au dus pe paralitic la Isus, a permis întâlnirea bolnavului cu Isus, care vindecă şi mântuieşte. Credinţa trebuie împărtăşită cu ceilalţi, nu este un fapt strict personal. Rugăciunea celor patru este decisivă pentru vindecarea bolnavului, care poate nici nu dorea să-L întâlnească pe Isus. Evanghelia tace în această privinţă.

Pericopa de astăzi arată că, o comunitate creştină adevărată trăieşte valorile care se opun economiei de piaţă: cei patru găsesc timp ca să slujească celor mai slabi şi neajutoraţi. Solidaritatea lor obţine pentru paralitic iertarea păcatelor.

Pentru cei patru prieteni şi pentru bolnav, Isus este singura lor speranţă. Domnul acţionează în sens spiritual, vindecă sufletul şi prin aceasta îşi arată dumnezeirea dar clarifică şi adevărata prioritate a omului: să fie sănătos sufleteşte!

În timpul acela lumea credea că boala era o pedeapsă pe care Dumnezeu o dădea pentru păcatele pe care omul le-ar fi făcut. Mântuitorul nu asociază boala cu păcatul, ci îşi însuşeşte toată durerea omului, fizică şi spirituală, care-i zbuciumă existenţa şi viaţa, pentru că numai Dumnezeu poate să-l scape pe om de răul păcatului. Dumnezeu ne eliberează de acest rău prin mijlocirea lui Isus. Iată noutatea! Dumnezeu făcut om, poate să ne elibereze de păcate!

În timp ce păcatele seacă inima şi transformă viaţa într-un deşert neroditor, plin de pericole şi moarte, darul iertării, reînnoiește omul până în adâncul fiinţei sale, existenţa sa devine fecundă şi înfloritoare, transformându-se astfel într-o laudă continuă adusă lui Dumnezeu, pe calea către fericirea veşnică.

Evanghelistul nu ne relatează reacţia bolnavului şi a prietenilor săi, ci pe cea a cărturarilor şi a fariseilor. Acest miracol trezeşte nemulţumire printre unii cărturari. Isus descoperă gândurile lor, semn că are puterea divină de a citi în inimile oamenilor şi că vindecarea paraliticului este confirmarea vizibilă a iertării dăruite acelui om de către Dumnezeu! Poate că Isus vrea să exemplifice în mod fizic, ce înseamnă eliberarea de păcate.

De ce Isus mai întâi îl iartă? Pentru că nu toţi au venit să-L asculte cu inima curată. Cărturarii au venit ca să descopere vre-un motiv pentru care să-L învinuiască şi să-L dea morţii. Aceasta este prima oară când apar în Evanghelia lui Marcu, cărturarii, o categorie de persoane, importantă pentru acele timpuri, deoarece studiau şi interpretau Legea şi profeţii, pentru ca poporul să trăiască după voia lui Dumnezeu.

Cărturarii şed, stau, simbol al oamenilor incapabili să se mişte, blocaţi înaintea darului lui Dumnezeu, prizonieri ai propriilor idei limitate, incapabili să accepte iertarea Bunului Dumnezeu. Ca urmare a cuvintelor lui Isus, care dăruiesc iertarea, ei reacţionează în inimile lor, dar nu cu voce tare. O reacţie dăunătoare pentru fiecare om care gândeşte răul în inima sa, dar nu comunică, nu are curajul să ceară explicaţii, ci se gândeşte cum să-l elimine pe cel care nu gândeşte la fel cu el. Isus îi întreabă, dar ei tac. Cine are dreptate: Isus care are putere să ierte păcatele sau ei, care îl consideră un blestemător? Acum minunea pe care Isus o face, arată că El poate să ierte păcatele. Domnul închide gura cărturarilor şi deschide gurile mulţimii, care văzând minunea, Îl laudă pe Dumnezeu. Isus se foloseşte de boala trupului, pentru a vesti dorinţa lui Dumnezeu de a ierta păcatele tuturor oamenilor! Iertarea permite omului să umble din nou, să se apropie de Dumnezeu, să fie sfânt.

Cărturarii vedeau în Isus, urmat şi aclamat de mulţimi, o ameninţare pentru funcţia şi puterea lor, de aceea pentru ei, Domnul va rămâne un blestemător, iar din acest moment, vor încerca cu toate puterile să-L elimine.

Ei învăţau lumea că persoana bolnavă este impură şi nu poate să se apropie de Dumnezeu şi de Templu. De aceea bolnavii se simţeau refuzaţi de Dumnezeu. Isus însă, nu gândea astfel. Primindu-l şi iertându-l, Domnul neagă că paralizia este o pedeapsă de la Dumnezeu, datorată păcatelor omului.

Ideile lui Isus despre Dumnezeu nu se potriveau cu ale cărturarilor, de aceea ei comentează şi-L acuză de blasfemie. Pentru aceştia, numai Dumnezeu putea să ierte păcatele şi numai preoţii puteau decreta acest lucru. Cum de Isus, unul fără carte, se încumeta să spună că Dumnezeu l-a iertat pe acest paralitic? Dacă este adevărat că Isus ştie mai multe decât noi, riscăm să ne pierdem postul şi sursa de câştig, deoarece lumea îl va urma pe El.

Isus intră în dialog şi cu ei. Constată că este mult mai uşor să spui: “Îţi sunt iertate păcatele”, pentru că nimeni nu poate verifica, dar dacă zici: “Ridică-te şi umblă” iar omul se vindecă, toţi pot constata minunea. Şi pentru ca să demonstreze că are putere de a ierta păcatele, Isus îl vindecă pe paralitic.

Minunea reliefează că boala nu este o pedeapsă pentru păcate; ceea ce ei considerau impur, nu mai este un obstacol pentru apropierea omului de Dumnezeu, căci în special necăjiţii au mai mare nevoie de Domnul.

În VT este scris că iertarea păcatelor este o prerogativă exclusivă a lui Dumnezeu şi nici o persoană umană nu o poate substitui. Cum spune profetul Isaia: “Eu, Eu sunt cel care şterg păcatele tale şi nu Îmi mai aduc aminte de fărădelegile tale” (Is 43, 25); păcatul era legat de respectarea Legii iar “iertarea” impunea primirea păcătosului în comunitate. Doar Dumnezeu putea să ierte păcatele, iată de ce cărturarii gândeau că Isus, prin comportamentul Său, se punea în locul lui Dumnezeu.

Ceea ce-L deranjează pe Isus este mentalitatea închisă, ipocrită, falsă a interlocutorilor Săi, faţă de iertarea păcatelor pe care o dă Dumnezeu. Este adevărată obiecţia acestora: doar Dumnezeu cunoaşte inima omului. Deci un om nu poate să ierte toate greşelile unui alt om, numai Dumnezeu poate. El poate vindeca de orice boală, chiar şi paralizia. Iar Isus a demonstrat că este Fiul lui Dumnezeu şi că El cunoaşte gândurile din inima omului.

Pericopa de astăzi arată că Isus îi iubeşte pe oameni şi vrea să-i aducă în sânul Tatălui, dăruindu-le iertarea Sa, fără restricţii. Spunând: “Ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele“, Isus arată că puterea Sa este mai mare decât forţa rea a păcatului. El se arată Dumnezeul care iartă, fără să pretindă sacrificii de animale sau respectarea unor legi, obiceiuri fiscale. În acest sens, “spovedania” nu este un moment al tristeţii şi al ruşinii, ci al întâlnirii cu mila şi cu iubirea lui Dumnezeu, o ocazie a refacerii celei mai importante relaţii: raportul Dumnezeu-om! A-ţi recunoaşte păcatul şi a fi dispus să primeşti iubirea lui Dumnezeu, înseamnă a fi liber în inima ta şi a experimenta mila gratuită a lui Dumnezeu, care te cheamă la ospăţul Împărăţiei, unde doar El singur plăteşte consumaţia.

Pentru mentalitatea noastră, deseori materialistă, vindecarea trupului este mult mai importantă decât iertarea păcatelor. Cultura zilelor noastre încearcă să ne convingă că este greşit să ne recunoaştem păcătoşi, să ne făurim complexe de vină, să ne căim, deoarece păcatul este doar un tabu, este o slăbiciune care se poate înţelege sau o contravenţie de apreciat ca semn al libertăţii personale. Dumnezeu n-are nici o legătură cu toate aceste fapte, cu ceea ce simt eu ca om, cu modul meu de viaţă; mai bine merg la psiholog decât la preot.

Trebuie să luăm în serios ideea biblică despre păcat, ce presupune unicitatea unui Dumnezeu personal şi raportul Său de iubire cu poporul Isdrael, simbol al umanităţii mântuite. Pentru VT păcatul este: trădarea Alianţei, refuzarea iubirii gratuite a lui Dumnezeu, nerecunoştinţa pentru binefacerile Sale, idolatria nepermisă.

Pornind de la un text al profetului Ieremia: “Oare aceştia mă jignesc pe Mine? Oare nu se jignesc pe ei?” (Ier 7, 19), putem nota că Domnului îi pare rău, deoarece păcatele ne fac rău nouă! “Pe Domnul îl jignim indirect, deoarece direct ne facem rău nouă înşine”, spune Sfântul Toma de Aquino.

Păcatul este rădăcina tuturor relelor din lume. De aceea Isus îi iartă mai întâi păcatele şi apoi îl vindecă pe paralitic. Isus începe prin vindecarea bolilor sufletului. Nu-i spune “Eu te iert”, ci “păcatele îţi sunt iertate”, care înseamnă “Dumnezeu ţi-a iertat păcatele”! Vindecarea trupului devine semn şi dovadă vizibilă a puterii lui Isus, de a ierta păcatele pe pământ.

Nu ştim care erau păcatele paraliticului, dar este suficient să cunoaştem care sunt păcatele noastre: zgârcenia, goana necontrolată după avere, ambiţia, căutarea profitului cu orice preţ, fuga după cele trecătoare, narcisismul, dorinţa de a domina pe alţii, într-un singur cuvânt: egoismul. Întâlnirea cu Isus ne vindecă (literar, ne învie) la fel ca şi pe paralitic: ne trece într-o existenţă nouă, bazată pe iubire, bucurie. Această Evanghelie ne întreabă: ce face astăzi comunitatea noastră în faţa bolii şi a durerii? Cum reacţionează faţă de cei nevoiaşi? Este capabilă să-i sprijine pe suferinzi? Practică caritatea creştină?

Prezenţa răului în lume ar trebui să provoace în adevăraţii ucenici de astăzi ai lui Isus, o şi mai mare iubire şi dăruire în favoarea vindecării celor slabi şi nevoiaşi, a celor pe care de multe ori sunt acuzaţi şi nu sunt ajutaţi. Doar atunci când îi vom ajuta pe alţii şi vom vedea cum se însănătoşesc, vom putea zice: “Nu am mai văzut până acum aşa ceva”!

Iubiţi credincioşi! Evanghelia demonstrează că Isus poate ierta păcatele! Noutatea Evangheliei nu constă în minunea pe care Isus o face, ci este certitudinea că Dumnezeu iartă păcatele oamenilor. Preocuparea personală a Domnului nu este vindecarea trupului, ci iertarea păcatelor! Isus n-a vindecat toţi bolnavii, dar a dăruit tuturor oamenilor iertarea păcatelor. Vindecând bolnavii ne învaţă că boala trebuie învinsă, că El vrea să mântuiască întreg omul: trup şi suflet. Până acum a interzis celorlalţi să-I descopere adevărata identitate, dar acum El se auto-defineşte Fiul Omului, adică Mesia care ne dăruieşte iertarea!

Păcatul blochează omul şi-l împiedică să creeze relaţii autentice cu alte persoane şi cu Dumnezeu; păcătosul nu mai poate fi solidar cu cei din jurul său, le produce doar greutăţi. Oare noi nu suntem responsabili de cei paralizaţi de lângă noi, fizic şi moral? Facem ceva ca ei să-L poată întâlni pe Isus? Consider că este mult mai periculoasă paralizia minţii înguste a cărturarilor, pretenţia lor de a fi mai inteligenţi decât Dumnezeu. Ei doresc să aibă dreptatea numai de partea lor, pentru ca să rămână mereu singurii care comandă! De câte ori noi îi eliminăm şi îi batjocorim pe alţii, din dorinţa de a comanda şi de a ţine cu dinţii de putere?

Mirarea mulţimii este consecinţa a ceea ce s-a întâmplat. Omul nu poate să-şi vindece paraliziile sale sufleteşti, însă Dumnezeu, poate! Acum, cel paralizat nu numai că se ridică, ci are puterea să-şi ducă patul! Boala lui i-a cauzat întâlnirea cu Isus! Dacă vrem să întâlnim “Adevărata Viaţă” trebuie să permitem fraţilor noştri, plini de credinţă, să ne ducă la Isus, depăşind toate barierele posibile, ce s-ar putea interpune pe drumul către întâlnirea cu Mântuitorul. Nu este uşor să mergi cu regularitate la Biserică!

Vindecând bolnavul, Isus arată faptul că Dumnezeu, când intervine, vindecă omul până în străfunduri, de boală şi de moarte. Domnul este cel care ne eliberează de păcat, de incapacitatea de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. Isus şi cei patru necunoscuţi ne dau o importantă lecţie cu privire la relaţiile dintre noi! De multe ori nu iubim, suntem paralizaţi, incapabili de a face primul pas spre împăcarea cu cei de lângă noi. Neiertarea paralizează relaţiile inter-umane. Unele duşmănii sunt publice: toţi ştiu că cei doi s-au certat şi acum trăiesc ca doi paralizaţi. Comunitatea creştină trebuie să-i ducă la Isus, ca să le ierte păcatul lor, iar de la iertarea pe care o primesc de la Domnul, oamenii trebuie să înveţe să ierte.

În timp ce un preot explica rugăciunea Tatăl nostru şi accentua necesitatea ca oamenii să se ierte între ei, o mamă a luat mâinile vecinelor sale şi le-a unit. Aceste au început să plângă şi şi-au cerut reciproc iertare. Preotul nu înţelese ce se întâmplă, dar acea comunitate ştia că cele două femei nu se salutau şi nu îşi vorbeau de ani de zile. Creştini fiind, avem datoria să răspândim practica iertării şi să ajutam oamenii să se iubească!

“Cristos a venit la noi fără păcat şi ne-a găsit pe toţi în păcate. Dacă El a venit să ierte păcatele, Dumnezeu va fi generos, dar omul va trebui să-şi mărturisească păcatele sale. În spovedanie, omul arată umilinţa sa. Prin îndurare, Dumnezeu reliefează puterea şi mărirea Sa. Dacă El a venit ca să ierte păcatele omului, să recunoască fiecare om condiţia sa umilă, pentru ca Dumnezeu să poată să ne dăruiască îndurarea Sa” (Sfântul Augustin).

Noi, dacă trecem de la egoism, la ajutorarea aproapelui, ne comportăm identic cu cei patru care l-au ajutat pe paralitic: ducem oamenii la Isus, pentru ca El să le dăruiască iertarea şi mântuirea. Biserica doreşte să ne înveţe că substanţa Evangheliei nu constă în grija faţă de sănătatea trupului, ci în grija pentru mântuirea întregului om: în conducerea omului la deplina comuniune cu Dumnezeu.

În încheiere doresc să reliefez, să subliniez invitaţia pe care Isus o adresează bolnavului şi fiecăruia dintre noi: “Întoarce-te acasă”, adică întoarce-te la viaţă, dar ţine mereu în mână “patul”, semnul bolii şi al limitei tale omeneşti, al amintirii că singur nu poţi răzbi în viaţă. Aminteşte-ţi că Domnul este cel care te ajută şi te vindecă şi că mântuirea ta vine de la El. Întotdeauna cel care vindecă este Isus. Evanghelia doreşte să sublinieze că fără ajutorul Lui, nici un om nu poate să se mântuiască cu propriile puteri; dar că şi contrarul este adevărat: fără consensul nostru, El nu poate să ne salveze. Isus va repeta încontinuu: “Credinţa ta te-a mântuit”! Adică, te-ai vindecat pentru că te-ai încrezut în Mine, însă în patria Sa, Mântuitorul n-a putut vindeca, deoarece ei nu doreau să fie vindecaţi (Mc 6, 6).

Iubiţi credincioşi! Păcatul este un rău, pentru că face rău oamenilor. Răul ni se prezintă la început ca un bine, pentru a ne putea ademeni şi înşela. Trebuie să ne debarasăm de păcate, pentru că acestea nu ne permit realizarea noastră cea mai importantă, de fii sfinţi ai lui Dumnezeu. Nu putem permite ca lumea să facă examenul de conştiinţă în locul nostru! Suntem iuţi în a vedea păcatele altora, dar foarte îngăduitori faţă de păcatele noastre. Isus ne ajută să înţelegem slăbiciunile noastre, pentru a le schimba în bine. Noi suntem fiii lui Dumnezeu, însă păcatul ne împiedică să realizăm această identitate, adevăratul nostru bine.

Romano Penna comentează acest text în sensul că, Isus dă o nouă învăţătură cu privire la păcat, nedefinindu-l doar ca o simplă încălcare a unor legi sau reguli stabilite de oameni. Pentru Isus, păcatul este refuzarea comuniunii cu Dumnezeu, a iubirii Lui gratuite, a milei cu care un tată îşi iubeşte fiii Săi, în ciuda greşelilor acestora şi a nesupunerii faţă de învăţătura Lui. Trebuie să înţelegem că păcătoşii sunt destinatarii privilegiaţi ai mesajului mântuitor adus de Isus, contrar VT, în care ei erau excluşi, marginalizaţi de societate.

Mesajul lui Isus este aproape mereu însoţit de fapte de iubire. Înseamnă că are întâietate iubirea lui Dumnezeu! Nu păcatul! Pe locul întâi este mila iertătoare. Isus nu-l vindecă şi-l iartă pe paralitic numai pentru ca el să poată reintra în societatea poporului Isdrael, ci pentru ca acesta să recâştige comuniunea cu Dumnezeu. El doreşte să-l ajute să experimenteze iubirea divină, de aceea îl iartă înainte de vreme, înainte ca el să-i ceară iertare.

Isus ne invită pe toţi la convertire, la acceptarea milei şi a bunătăţii Tatălui, la convingerea că avem nevoie de Iubire pentru a fi mântuiţi. El ne cheamă să revedem relaţia noastră cu Dumnezeu, după ce Domnul mai întâi şi-a revăzut relaţia Sa faţă de noi. Când doi se ceartă, cel care trebuie să-şi ceară scuze mai întâi, este cel care a jignit. Însă, nu la fel se comportă Isus, care se pleacă înaintea omului ca şi cum El ar fi cel care ne-ar fi jignit. Mărirea lui Dumnezeu nu stă în atotputernicia Sa, ci în ceea ce El a făcut pentru noi, ne-a vizitat, s-a sacrificat…

Acest mare mister este confirmat şi de sensul literar al numelui Domnului, “Isus”, care înseamnă: Dumnezeu mântuieşte, salvează. El, care va veni “să judece vii şi morţii”, ne arată chipul adevărat al Dumnezeului nostru, care a venit să ne dăruiască iertarea în mod gratuit, din iubire pentru noi. Amin.