Start > Ritul latin > Isus a luat cu sine pe Petru, Iacob și Ioan

Isus a luat cu sine pe Petru, Iacob și Ioan

27 February 2009
611 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a II-a din Post (Anul B)

Rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii de azi cuprinde în sinteză toate problemele legate de liturgia cuvântului și anume: 1) Taborul constituie marea “chemare-poruncă” a Tatălui ceresc; și știm că orice chemare este un dar și darul este dovada iubirii; 2) “ascultarea” este jertfă, renunțare la voința proprie, intrare în logica divină: acceptarea crucii; 3) recunoașterea slăbiciunii proprii este smerenie și suntem slabi mai ales în suferință din cauza egoismului; 4) avem trebuință de o purificare internă în lumina credinței și 5) Taborul este preludiul escatologiei noastre: bucuria în a vedea Fața lui Dumnezeu. Acestea sunt problemele pe care le vom trata pe scurt.

Tatăl ne cheamă printr-un Soare care răsare din înălțimi (Lc 1, 78). Fragmentul constituie, în evanghelia după Marcu, drept culmea revelației: Isus, declarat drept «Mesia» din partea Tatălui, descoperă ucenicilor săi că: a fi Mesia înseamnă a suferi. Și, fiindcă omul nu are în sine sensul lucrurilor lui Dumnezeu, Mesia îl va da atât lor, cât și lumii întregi. Marcu subliniază că ucenicii n-au înțeles sensul schimbării lui Isus la față. Există totuși o soluție pentru a-l înțelege: de a-l asculta pe Cristos, a-l vedea pe Cristos, a-l mărturisi ca Fiu al Tatălui, a-l urma pe calea crucii. Centurionul roman care i-a străpuns inima, văzându-l murind în acest fel, a zis: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu (Mc 15, 39).

Ascultarea de Fiul omului este chemare la purtarea crucii de fiecare zi (cf.Mt 16, 24).

Problema suferinței și a răului stă la baza multor crize de credință. Desori se spune: Dacă există un Dumnezeu, pentru ce această nenorocire, moarte prematură, trădare a iubirii? Chiar și în viața celor mai credincioși există atâția De ce?

Cei care au căutat răspunsul la problema suferinței numai cu lumina rațiunii au ajuns la concluzia că ea este fără sens, este o absurditate. Teologia sapiențială a Vechiului Testament, homo biblicus – omul Scripturii – a considerat-o ca pedeapsă pentru păcat (cf. Gen 3,17). Iob face un pas mai departe și își pune suferința, simțind că suferă fără păcat, în contextul suferinței întregii omeniri și o consideră ca pe o muncă, pentru care își așteaptă plata. Moise consideră suferința ca pe o încercare a iubirii și fidelității poporului față de Iahve (cf. Dt 13,4); Cristos pune suferința în logica lui Dumnezeu: ea face parte din planul iubirii, prin ea se afirmă superioritatea spiritului asupra materiei (Isus în luptă cu Ispititorul, duminica trecută). Privită în sine, suferința apare ca o structură a firii: un gol, o lipsă; pe plan fizic este lipsa sănătății, pe plan moral este lipsa harului. Răul fizic și răul moral lipsesc viața de sensul ei legitim. Răul fizic și cel moral formând o lipsă comună, trebuiesc tratate împreună. Omul, după scriitorul biserices Tertullian, a fost creat din trup și suflet nemuritor și îmbrăcat în Duhul Sfânt. Păcatul l-a dezbrăcat pe om de Duh, iar trupul și sufletul și-au pierdut sensul, călăuza, ținta: omul se simte un rătăcit în Cosmos și îl apucă frica, din lipsă de siguranță.

Ascultarea constituie efortul de a găsi ceea ce s-a pierdut din vină, este terapia comună a lipsei. De aceea va spune sf. Augustin că cine ne-a creat pe noi, fără de noi, nu ne mântuiește fără de concursul nostru. Ca încurajare pentru efortul nostru, Tatăl, care își exprimă plăcerea sa față de Fiul-slujitor, este acela care îl va primi la dreapta sa; ucenicii, care îl ascultă vor intra prin credință în misterul lui Mesia suferind, vor avea parte de înviere și slavă.

Răspunsul nostru la chemarea lui Dumnezeu este înlesnit de comportamentul lui Avram (Lectura I-a:Gen 22, 1-9a. 1-13. 15-18). Avram, observând cum contemporanii săi păgâni îi jertfeau zelor pe primii lor născuți, și-a zis că el nu poate rămâne mai prejos în iubire față de Dumnezeul cel adevărat care i-a vorbit atât de clar. Istoria episodului de pe muntele Moria, unde Dumnezeu i-a cerut să-și jertfească pe unicul său fiu, este captivantă, numai că trebuie să știm s-o citim și s-o înțelegem în cheie teologică: este pus la încercare un om drept. Cu toată durerea el acceptă jertfa fiului. Dumnezeu îl oprește; el nu vrea moartea omului, ci viața. Atunci Avram l-a considerat pe Isac drept dar dublu din partea lui Dumnezeu: născut din Sara cea sterilă și apoi slavat de la moarte, îi umple golul fizic și moral. Logica lui Avram se înscrie în logica voită de Dumnezeu: nu de a păstra pentru a avea, ci de a dărui pentru a ne crea o nouă legătură prin care să devenim ceva mai mult, fiindcă nu ceea ce avem ne dă sens vieții ci ceea ce suntem în raport cu Creatorul.

Recunoașterea slăbiciunii noastre interne: inima ne este slabă în suferințe din cauza egoismului, fiindcă vrem să păstrăm ceva numai pentru noi. Pentru a înțelege ceea ce suntem, față de disponibilitatea lui Avram, voi face o comparație cu Iordanul și cele două mări pe care le formează: Marea Galileei și Marea Moartă. Apele Iordanului izvorăsc din muntele Hermon și vor străbate o cale lungă de 252 km. În drumul lor se opresc într-o vale și aici fac ceva deosebit, ca toate să se bucure de viață: ființele din apă ca și vegetația din jur. Iordanul răsplătește ținutul Galileei fiindcă nu-l ține prizoner, îi dă druml mai departe și după câțiva zeci de kilometri este reținut de o vale adâncă, cu peste 392 de metri sub nivelul Mării Mediterane. Și, fiindcă această vale ține Iordanul numai pentru sine, apele lui nu mai întrețin nici un fel de viață, nici în apă și nici pe maluri: este Marea Moartă.

Avram este izvorul credinței; el răspunde la chemarea Domnului și pornește din Ur-ul Caldeei și se oprește pe muntele Moria, unde devine «mare» în vârf de munte, fiindcă a înțeles că ceea ce a primit trebuie să dea. Urmașii săi însă, slăbind în credință, au străbătut calea de la muntele Moria până în Egipt, apoi s-au oprit la muntele Sinai și s-au închinat «vițelului de aur» și au ajuns până pe Calvar, unde, în loc să se închine Fiului lui Dumnezeu, l-au răstignit și pe vârf de munte au devenit «marea moartă», încercând să ucidă tot ceea ce ar fi crescut datorită credinței lui Avram. Isus a venit să întoarcă Iordanul, să-i scoată apele din marea moartă și să le reverse asupra omenirii, de aceea, ca un soare care răsare din înălțime, de pe muntele Tabor, pătrunde cu strălucirea dumnezeirii sale în valea morții și evaporă apele, le ridică în nori și le lasă să cadă ca ploaia bogată prin Duhul Sfânt asupra lumii întregi, ca toți să devină fiii lui Avram prin credință (cf. Rom 4,16; Gal 3, 9. 29).

Dacă egoismul intern caută să rețină numai pentru sine darul divin al credinței și nu-l face operativ prin caritate, omul devine ca o mare moartă: Credința fără fapte este moartă (Iac 2, 17).

Postul, rugăciunea și pomana ne schimbă la față, ne fac asemenea norului luminos în care a apărut Cristos pe Tabor și în acest caz nu-i trebuință de colibe pentru a ne menține fericirea, fiindcă o vom gusta din roadele produse de apele Iordanului, de Duhul Sfânt, zi de zi, an de an, lăsându-ne conduși precum Avram.

Cristos, care din iubire față de Tatăl care a pus în el toate comorile înțelepciunii și ale științei (cf. Col 2,3), s-a rugat, a postit, ne-a dat de pomană Trupul și Sângele său ca hrană și băutură, care a murit și a înviat pentru noi, nu-i dispus să ne comdamne, așa cum arată sf. Paul în lectura a II-a (Rom 8, 31b-34), nu-i dispus să ne piardă. Atunci, se întreabă apostolul neamurilor: Cine va putea să ne despartă de dragostea lui Cristos și a Tatălui? Din context, răspunsul este numai unul: numai egoismul din noi ne poate separa de iubirea lui Dumnezeu; el în nici un caz nu va avea inițiativa rupturii noastre de Isus.

Chemarea-poruncă a Tatălui de pe Tabor de a-l asculta pe Isus este esențială: de a ne boteza cu Cristos în Iordan, de a intra în sânul Bisericii sale cu trup și suflet, să ne îndreptăm spre «marele mort» de pe Calvar, ca apoi să ne revărsăm, prin acțiunea Duhului care l-a înviat pe Cristos din morți, ca o binecuvântare asupra întregului pământ, adică: așteptarea slavei lui Cristos care se va arăta în noi nu trebuie să închidă, să blocheze în colibe vestirea Evangheliei, ci trebuie să fie pusă în evidență prin jertfă, prin crucea de fiecare zi, trebuie vestită în lumina Soarelui care a răsărit din înălțimi, de pe acoperișul caselor (Mt 10,27), fiindcă numai ea este Cuvântul hrană care dă viață veșnică.

Să încheiem cu rugăciunea pe care am dezvoltat-o în această predică și să spunem cu toată credința și iubirea: Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întărește inimile noastre u hrana cuvântului tău, ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura de vederea gloriei tale (LR). Amin.

Ritul latin