- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Miercurea Cenușii

Posted By pr. Anton Dancă On February 27, 2009 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Ești praf și în praf te vei întoarce (Gen 3, 19).

Cuvintele Domnului spuse lui Adam ne sunt azi adresate nouă care suntem moștenitorii păcatului său. Aceste cuvinte au menirea să ne ducă la umilința psalmistului care spune: Doamne, viața mea este ca un nimic în fața ta (Ps 39,6).

Cum putem ajunge la această smerenie mântuitoare?..

Nu atât prin ritualul impunerii cenușii, cât mai ales prin postul care nimicește egoismul, așa cum ni l-a descris Isus în cele trei componente ale sale: rugăciune, pomană și mortificarea trupului rebel și care redau omului strictul necesar pentru a-și menține echilibrul de antropos, adică de ființă cu privirea îndreptată spre cer, spre a-și atrage milostivirea divină: speranța.

După învățătura lui Isus, postul trebuie să înceapă de la ochi.

Cariul vanității care împinge spre fățărnicie și ipocrizie distruge interesul dreptății creștine, macină curăția sa “feciorelnică” menită să caute numai cele ce sunt ale Domnului (1Cor 7,32). Ochiul omului gustă tot ceea ce vede: este o ispită subtilă și fatală deoarece poate duce la acel impuls în a face dreptate numai spre a fi văzuți de oameni. Putem deveni actori teatraliști (ipocriți) ai dreptății care declamă doar «partea» celor ce se schingiuiesc, a celor ce se roagă, a celor ce postesc, a celor ce dau pomană doar pe scena neînfrânatei lor vanități, dar în secret nu caută dreptatea, ci pe ei înșiși. Pedeapsa acestora va fi: vor avea ceea ce au căutat, adică pe ei înșiși, dar nu pe Dumnezeu.

Sfatul lui Isus dat ucenicilor: dacă este posibil, binele pe care ei îl fac să fie văzut numai de Tatăl ceresc. (cf. MAC p. 144).

Calamitatea de pe vremea profetului Ioel, care a lovit pământul lui Iuda (cf.1, 4: Ceea ce a rămas de la gâze, a mâncat puhoiul lăcustelor, și ceea ce a rămas de la puhoiul lăcustelor, au mâncat forfecarii (gândaci negri care atacă rădăcinile și lăstarii viței de vie), și ceea ce a rămas de la forfecari au prăpădit cărăbușii), îi dă prilej potrivit să îndemne tot poporul la convertire (Lectura I: Ioel 2, 12-18). Ziua lui Iahve este aproape. Calamitatea a fost doar începutul: un simplu avertisiment. Pentru judecata lui Dumnezeu nu ajunge o pregătire penitențială numai rituală. Este necesar ca omul întreg, din măduva oaselor și din adâncul sufletului, să se îndrepte spre Domnul. Încrezându-se numai în milostivirea sa, cel păcătos poate fi sigur de iertare. Omul nu poate avea nici un atu în fața Judecătorului. Rugăciunea preoților poate doar să facă apel la legământul cu care Dumnezeu însuși a voit să se lege de poporul său. Chiar și alte popoare pot recunoaște pe unicul și adevăratul Dumnezeu, dar el și-a ales o moștenire și nu o poate lăsa de izbeliște, să fie nimicită (cf. Dt 9, 26-29). (MAC p. 142).

Care este motivul convertirii cerut de Ioel?

Nu este unul, ci trei: 1) o vrea Dumnezeu; 2) o recere calamitatea care trebuie înlăturată și 3) o reclamă toate popoarele care cunosc Israelul.

Pe Dumnezeu, care este milostiv și îndurător, târziu la mânie și mare în iubire îl cuprinde mila în fața nenorocirii. Atitudinea lui Dumnezeu este temelia speranței și a rugăciunilor noastre. Nimic nu-i pierdut atâta timp cât omul nu se împietrește la inimă. Isus va aminti: Cereți și vi se va da, bateți și vi se va deschide (Mt 7, 7).

Plaga survenită peste Israel nu a distrus chiar totul. Cine știe dacă nu cumva (Iahve) se va schimba și se va milostivi și va lăsa în urma sa o binecuvântare?. Adică: din tot răul, Atotputernicul poate scoate și ceva bun, fiindcă: oricât ar fi omul de rău, tot se mai poate găsi în el ceva bun care să-l salveze.

Dezastrul Israelului ar putea fi, în ochii poporelor, un spectacol care nu ar face cinste lui Dumnezeu și acesta ar putea fi considerat incapabil de a-l salva. Ar putea spune păgânii: Unde este Dumnezeul lor? În definitiv, nu are importanță dizgrația și pedeapsa în care a căzut poporul, mereu păcătos, ci mai degrabă onoarea lui Dumnezeu care este în joc. (cf. CBL p. 758).

Față de cei din Vechiul Testament, noi, făcând parte din Biserica lui Cristos, din Trupul său mistic, avem un avantaj imens în problema reconcilierii. Sfântul Paul prezintă ministerul eclezial ca pe un sacrament al reconcilierii instituit de Cristos însuși care a murit pentru toți. Adică nu vor mai muri oamenii? Ba vor muri, dar prin moartea sa a pus în moartea fiecărui om sămânța învierii, fiindcă Cel care a murit pentru ei a și înviat, așa încât dacă unul este în Cristos, este o creatură nouă. Ministerul eclezial este instrumentul viu de care se folosește Cristos pentru a ne reînnoi. Postul nostru, unit cu postul lui Cristos, ne înnoiește din temelie. Omul nou are menirea să pună în lumină orizontul întregii lumi în care se va afirma dreptatea lui Dumnezeu: așa cum l-a înviat pe Cristos, tot așa îi va învia și pe cei înnoiți în Cristos (id.p. 1629).

Oare ni se va părea greu postul?

Împreună cu Vinerea Sfântă, această zi este unică în care se cere tuturor credincioșilor adulți să postească (adică se renunțe la una dintre mesele principale ale zilei) în semn de disponibilitate și de solidaritate. Disponibilitate în ascultare față de Dumnezeu, prețuindu-i cuvântul mai mult de cât o plăcere imediată, ca semn de convertire a inimii. Postul nostru creștin trebuie să apară asemenea cu cel al Învățătorului de la începutul misiunii sale. Este un post al simțurilor în această zi, dar care trebuie să se prelungească pe tot parcursul celor 40 de zile până la Paște prin alte inițiative personale de detașare, de renunțare față de bunuri și satisfacții chiar legitime, spre a căpăta o mai mare libertate interioară, o mai bună dispoziție pentru rugăciune și unire cu Dumnezeu. Astfel, postul ritual săvârșit ca interiorizare va fi, nu o pură formalitate, ci un autentic semn de credință și de mântuire pentru orice persoană.

Pe de altă parte, suferind o mică lipsă, vom ști să ne unim într-un fel oarecare cu acei oameni pentru care lipsa de mâncare este la ordinea zilei, ale căror mijloace economice sunt sub limita necesarului, ale căror bunuri culturale și cele necesare dezvoltării sunt răpite de cei puternici. Postul, pentru astfel de situații, devine un gest simbolic: o denunțare profetică a nedreptăților care dau naștere egoismului, postul devine solidaritate cu cei mai săraci, cu cei marginalizați, cu cei oprimați.

Mai profund încă: postul apare, pentru cel care are ochii credinței deschiși de har, ca un mijloc de afirmare a Duhului asupra materiei. Reflecția mesianică își găsește ecoul în acest concept: Mesia, care inaugurează timpurile din urmă prin postul de 40 de zile, care ia chipul slujitorului suferind de foame și sete (cf. Is 53, 3-12), se afirmă atât de puternic în Duhul Sfânt și, așa cum vom vedea în duminica viitoare, sf. Marcu lăsând să se înțeleagă că Isus, nu numai că a postit, ci și ispita a durat 40 de zile, dar învinge prin fidelitate față de cuvântul lui Dumnezeu. Or, tocmai postul ne dă siguranța Duhului Sfânt, fiindcă acelora care se roagă, care dau de pomană, care își mortifică simțurile, Dumnezeu le dă Duhul fără măsură (In 3,34). Postul pune în evidență forța omului care a devenit templul Duhului Sfânt, fiindcă duce la o cunoaștere mai intimă a lui Isus Cristos, după care suspina apostolul neamurilor când scria filipenilor: Pe Cristos vreau să-l cunosc și puterea Învierii lui, să fiu părtaș al pătimirilor lui (al postului său) și să mă asemăn cu el în moarte, ca să pot ajunge la învierea din morți (3, 10).

Astfel pregătirea pentru Paște devine o împlinire a voinței lui Dumnezeu, un Post al fraternității și un post al afirmării Duhului din noi, un post drept garanție a învierii.

Ruga apostolului adresată corintenilor: Vă rugăm în numele lui Cristos, împăcați-vă cu Dumnezeu! a devenit azi ruga Bisericii față de noi toți. Vă îndemnăm să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu! Acest ultim îndemn este adresat mai ales acelora care se cred deja sfinți și nu mai au trebuință de rugăciune, pomană și mortificație. Îndemnul însuși este un “har”, fiindcă este, nu numai îndemn, dar și chemare. La orice chemare trebuie răspuns cu iubire.

Astăzi, dacă auziți glasul Domnului, nu vă împietriți inimile voastre!


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/1723/