Start > Ritul bizantin > Iubirea tatălui triumfă asupra inconștienței fiilor săi

Iubirea tatălui triumfă asupra inconștienței fiilor săi

14 February 2009
1,341 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor)

La începutul acestui capitol îl vedem pe Isus, care îi primește pe toți păcătoșii și mănâncă împreună cu ei. Destinatarii pericopei sunt cărturarii și fariseii care-L comentează pe Isus pentru că El mănâncă și bea cu păcătoșii, îi caută și dorește din toată inima să-i mântuiască. Fiul cel mic este icoana păcătoșilor convertiți, iar fiul cel mare este cea a fariseilor. Prin această pericopă Isus dorește să ne facă cunoscută mila și iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru toți oamenii, dar și bucuria Tatălui pentru un păcătos care se convertește. Fariseii nu se întâlneau cu păcătoșii pe care îi considerau impuri, ci stăteau departe de ei. În schimb, Isus îi iubește pe păcătoși.

Evanghelia ne relatează despre marea îndurare a Tatălui, despre imensa și gratuita Sa iubire și ne invită să ne bucurăm de fiecare dată când iubirea și mila biruie puterile răului ce conduc la dezbinarea relațiilor inter-familiale și la depărtarea omului păcătos de Dumnezeu. Casa cere-l primește pe fiu este casa deschisă bucuriei și solidarității, unde toți pot să se folosească de proprietățile familiei. Astăzi suntem invitați cu toții la banchetul pe care Tatăl l-a pregătit cu ocazia întoarcerii fiului mai mic; o reîntoarcerea din pământul singurătății și al abandonului, unde se experimentează, în numele unei libertăți iluzorii, răul în toate formele lui. Spunea Tertulian: “Numai Dumnezeu este Tată, mângâierea Sa este fără egal. Tu ești copilul Său. Chiar dacă ți se întâmplă să risipești tot ceea ce ai primit de la El, chiar dacă te reîntorci gol, El te va primi pentru simplul fapt că te-ai întors la El. El se va bucura mai mult de întoarcerea Ta, decât de înțelepciunea celorlalți fii ai Săi”. Isus dorește să ne asigure că în inima Tatălui se adună toată mila și toată mângâierea Sa pentru noi, iar această grijă a Lui pentru noi, ne-o arată Isus prin jertfa vieții Sale de pe cruce, când își dăruiește viața pentru mântuirea noastră.

Marea milă a Domnului, iertarea Sa față de omul păcătos și împăcarea lui Dumnezeu cu omul, se manifestă în Spovedanie. În acest loc Tatăl milostiv mă îmbrățișează și mă asigură că prin Isus, păcatele mele sunt iertate. În acest fel, eu, săracul creștin, renasc la viață pentru că am experimentat iertarea păcatelor, pacea divină și împăcarea cu frații mei. Când mă spovedesc, mă gândesc la bucuria pe care o fac Tatălui? În ce măsură mă regăsesc în persoana fiului mai mic? Dar a fiului mai mare? Acesta îl judecă cu dispreț pe fratele său mai mic și pe Tatăl, deoarece a avut slăbiciunea să-l primească. Și pe cel mare Tatăl îl cheamă la bucuria convertirii: “Trebuie să ne bucurăm și să sărbătorim pentru că acest fiu pierdut s-a întors la viață”. Din aceste cuvinte reiese că cea mai mare bucurie a Tatălui este de a putea îmbrățișa un fiu care se întoarce de la păcatele sale. În timpul zilei când greșesc, prin lipsa mea de iubire, prin faptele mele egoiste, mă opresc imediat, de fiecare dată, să-I cer iertare Domnului și să refac raportul meu cu El și cu aproapele?

Când mă spovedesc înseamnă că mă supun școlii Tatălui, ascult de învățătura lui iar El se bucură pentru că mă reînnoiește (purifică, sfințește) și mă readuce la adevărata viață pe mine, copilul Său. Spovedania nu este doar spre bucuria mea ci spre bucuria Tatălui, dar mai ales spre bucuria și spre împăcarea cu cei dragi. Faptul că mă spovedesc trebuie să fie simțit de cei de lângă mine: ei trebuie să vadă că eu m-am schimbat și că-i iubesc mai mult pentru că îl iubesc pe Domnul. Împreună suntem chemați să ne bucurăm și să sărbătorim, deoarece Tatăl ne invită pe toți la banchetul Său, precum i-a invitat pe amândoi copiii Săi.

De fapt, Tatăl ne spune: tu nu-ți poți imagina cât de prețios ești pentru mine, cât de mult doresc să te am de partea mea și câtă bucurie îmi faci de fiecare dată când după o cădere în păcat, te lași ridicat și iertat de Mine. Tu nu-ți închipui cât de mult mă bucur când văd că tu nu disprețuiești, nu judeci și nu condamni, nu îndepărtezi, ci primești pe oricare “alt copil de al Meu și frate de al tău”, care dorește să se convertească la calea cea bună, din tot sufletul.

Boala de a-i considera mereu păcătoși pe alții pentru ceea ce au făcut sau pentru ceea ce vor face, se cuibărește zi după zi în inima omului, după modelul fiului mai mare. Dar alegerea lui Isus de a sta cu păcătoșii este un semn clar că de la acea masă nu putem lipsi, noi păcătoșii și nici nu putem delega pe altcineva. Iar dorința de a vedea sau de a pune să stea pe altcineva la acea masă este de la diavol. Trebuie să-mi văd mai întâi păcatele mele! Altfel risc să fiu mereu cu supărarea în inimă pentru păcatele altora.

Fiul mic se simte nevoiaș doar atunci când nu mai are nimic. Numai când conștientizează că are nevoie de mântuire și când o cere, numai când îi cad iluziile auto-suficienței, doar atunci i se deschid ochii. Nu-i îndeajuns să avem nevoie, este important să știm de ce avem nevoie și de cine. Dacă trăim credința pe cont propriu, în afara Bisericii, ne este foame și dorim relații vii și autentice. Fiul cel mic trăiește un examen de conștiință adânc și sincer doar atunci când este departe de casă și dorește să refacă acel raport rece pe care îl are față de Tatăl. “Însă după toate lucrurile rele pe care le-am făcut, oare Tatăl mă va mai iubi, mă va ierta”? Trebuie să știm că nu există vre-o greșeală pe care Domnul să nu o poată ierta.

Pericopa “fiului risipitor” are un titlu parțial deoarece nu ține seama de fiul mai mare, cel care mereu a muncit, dar care n-a știut să-și curețe inima plină de ură și invidie față de fratele său. Și el ar merita dojenile Tatălui, deoarece nu este recunoscător față de iubirea Tatălui. Cel mai complet titlu ar fi “Tatăl milostiv” deoarece El este adevăratul protagonist al pericopei iar iubirea Sa este în centrul întregii povestiri.

Sunt cinci verbe cu care Luca descrie iubirea Tatălui față de fiul care se întoarce: îl vede, se înduioșează, fuge înaintea lui, i se aruncă la gât și-l sărută. Urmează poruncile Lui pentru a sigila deplina reabilitare a fiului întors în casa părintească oferindu-i haina cea mai frumoasă (semnul demnității familiei), inelul pe deget (îi dă putere), încălțămintea în picioare (semnul omului liber), culminând cu decretarea sărbătorii pentru toți.

Sărbătoarea pare a fi elementul care îl deranjează cel mai mult pe fiul cel mare, întors de la muncă. Atunci când munca nu permite omului să respecte sărbătorile și să se bucure cu cei dragi, este diabolică, duce la distrugerea inimii și a vieții omului, la distrugerea relației cu Dumnezeu și cu cei dragi. În fiecare dintre noi se regăsesc sentimentele celor doi frați, cu atașamentele lor greșite, care necesită convertirea. Isus ne arată că trebuie să ne convertim față de Tatăl milostiv care ne primește pe toți fără rezerve, ne iartă în mod gratuit și vrea să trăim cu toții în casa Sa. Henri J. M. Nouwen, în cartea sa “Întoarcerea fiului risipitor”, scrie: “Sunt destinat să ocup rolul Tatălui meu și să dau altora aceeași milă pe care El mi-a dat-o mie. Reîntoarcerea la Tatăl înseamnă a deveni ca și El; a fi Tată pentru cei de lângă mine”.

Papa ne învață: “a ne converti înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu, a urma cu sfințenie învățăturile fiului Său; a ne converti nu este doar un simplu efort pentru a ne realiza noi, deoarece omul nu este arhitectul destinului său veșnic. Nu noi ne-am dat viață nouă înșine. De aceea auto-realizarea este prea puțin pentru noi, oamenii. Avem un destin mai mare. Putem spune: convertirea stă în a nu ne considera “creatorii” noștri, ci a descoperi adevărul, deoarece nu noi suntem autorii vieții noastre. A ne converti înseamnă a accepta în mod liber și cu iubire să depindem întru totul de Dumnezeu, adevăratul Creator al nostru, să depindem de iubirea Sa gratuită. Aceasta nu este dependență, ci libertate. Deci a ne converti nu înseamnă a urmări cu orice preț succesul personal, propriu – care este un lucru trecător – ci, abandonând orice siguranță umană, să ne facem cu simplitate și cu încredere urmăritorii lui Dumnezeu”. (Audiența din 21.2.2007).

Acest fiu mai mic, ambițios și imatur -care știe să se relaționeze cu familia sa, doar fugind de ea și ignorându-o pentru mult timp, însă numai după ce și-a cerut partea sa de avere- la un moment dat se schimbă, devine o persoană nouă. Atenție! Această schimbare, cum spune apostolul Pavel, nu este rodul inițiativei sau a convertirii sale. Convertirea acestui băiat, reîntoarcerea sa acasă, începe cu un element meschin: îi este foame, a căzut în mizeria cea mai mare și înțelege că în casa din care a plecat, ar fi o posibilitate de a mânca pe săturate. Aceasta este ideea sa (falsă) despre convertire. Doar până aici ajunge cu propria sa putere și inteligență. Convertirea sa este o simplă socoteală pentru a putea mânca ceva și a se simți mai bine. “Omul este o creatură nouă”, ne spune Pavel, iar acest lucru nu vine de la om ci vine de la Dumnezeu. De la noi nu vine nici o noutate. În timp ce-și pregătește reîntoarcerea, discursul său rămâne legat de logica “dă-mi”: el pretinde să-i vorbească tatălui și să-i spună ce trebuie sau ce nu trebuie să facă; vrea să-i propună un schimb de “a da” și de “a primi”, în schimbul unui pat și a unei ciorbe. Prin urmare: de la noi nu vine nici o noutate, noutățile vin de la Dumnezeu.

În ce constă această noutate? În ce sens se schimbă acest băiat și devine un “om nou”? Am explicat că noutatea nu stă în schimbarea modului său de a gândi, rămas la nivelul de “dă-mi!” și la un schimb profitabil de favoruri, nu stă nici într-un mod nou de a se relaționa cu tatăl său, deoarece el se reîntoarce acasă din pur interes. Nu găsim până aici nici un element moral. Pericopa nu ne spune despre cum a reacționat acel băiat la comportamentul Tatălui, care îmbrățișându-l și sărutându-l, nici nu-l lasă să-și termine scurta, calculata și ipocrita sa pledoarie pe care o pregătise, ci, ca “înnebunit” pune în mișcare slugile, bucătarii, muzica, chiar și întreaga lume, fără a mai putea să se oprească, decât numai în momentul în care a trebuit să-l întâmpine pe fiul mai mare. S-a schimbat după aceea acel copil? Pericopa nu spune nimic legat de această întrebare. Poate noutatea nu stă într-un mod nou de a fi a acelui copil. Ce s-a schimbat, de fapt? Tatăl știe prea bine ce s-a schimbat, o spune de două ori: “acest fiu al meu nu era, iar acum este”. S-a pierdut, dar acum l-am regăsit. S-a dus, dar acum este aici, este cu mine. Asta-i tot. Fără a pretinde ca fiul să fie diferit de cum era înainte. Acum, ceea ce contează, este că sunt împreună. Și situația asta nouă a fost creată de faptul că Tatăl l-a reprimit în casa sa fără să pretindă o schimbare a acestui copil. “Dacă un om este în Cristos, este un om nou… și acest lucru vine de la Dumnezeu”. Suntem oameni noi, nu în sens moral, nu pentru că ne-am schimbat sau pentru că am devenit mai buni. Oricum, noi niciodată nu ne schimbăm prea mult de-a lungul vieții noastre. Suntem oameni noi, în sensul că Dumnezeu ne-a legat de Sine, ne-a permis să intrăm în casa Sa, așa cum suntem, fără să aștepte ca să ne schimbăm: “de fapt, Dumnezeu este cel care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Cristos”. Aceasta este noutatea: că Dumnezeu, prin Cristos -și nu în funcție de schimbarea noastră-, ne-a deschis larg poarta casei Sale.

Noi înțelegem tare greu nebunia acestei iubiri, obișnuiți cu gândul că locașul Domnului este pentru cei curați, că trebuie să ne câștigăm intrarea prin coerență și printr-un comportament bun. De fapt avem o problemă: “fratele mai mare”. El este simbolul tuturor oamenilor buni, coerenți și credincioși; a oamenilor care cred că-și merită locul în casa Tatălui prin ceea ce ei au făcut în viață, prin efortul lor propriu. Persoane care pretind să obțină noutatea cu puterile lor, persoane care cred că trebui să fie bune înainte de a primi darul. Acești oameni sunt ca și “lucrătorii de la ceasul întâi” care nu acceptă ca Stăpânul să premieze la fel și pe cei care au venit în ceasul al unsprezecelea. Însă sunt dure cuvintele lui Isus față de aceștia: “Prietene, Eu nu te nedreptățesc. Oare nu ne-am înțeles pentru un dinar? Ia-ți ce este al tău și pleacă, dar Eu vreau să le dau și celor din urmă cât ți-am dat ție. Oare nu pot să fac ceea vreau cu ce este al Meu? Sau tu ești invidios deoarece Eu sunt bun?” (Mt 20, 13-15).

Gândirea creștinului trebuie să fie exact contrarul modului de gândire al fiului mai mare: pentru că înainte de toate este harul lui Dumnezeu cel care se coboară peste viața noastră, mai înainte de orice bunătate a noastră. Chiar dacă eu înțeleg sau nu înțeleg “darul”, el tot “dar” rămâne, căci așa lucrează Dumnezeu: dăruiește darurile Sale fără măsură, fără să se preocupe dacă răspunsurile noastre vor fi la înălțime. Din comportamentul Tatălui înțelegem că Domnul dăruiește mântuirea în chip anticipat și gratuit, sperând că mai repede sau mai târziu, omul îi va răspunde.

Fiul risipitor se pune în mișcare mai întâi, pentru a se depărta de tatăl său și pentru a-și căuta fericirea pe care n-a găsit-o în casa sa. A doua oară, călătorește pentru a se întoarce la părintele său, față de care s-a depărtat (moștenirea pe care a pretins-o repede, este un semnal clar al puținei iubiri ce o avea față de tatăl său). El s-a depărtat și de casa ce i se părea o închisoare, dar care, mai apoi îl primește în haine de sărbătoare pentru că, în sfârșit, copilul este fericit, eliberat de sclavie, de frică, de concepțiile și de mentalitatea sa închisă. A vrut să fie liber, dar s-a făcut sclav, el singur s-a încătușat în generozitatea sa de a cheltui pentru sine și pentru prieteni, banii munciți cu sudoare de către părinți. Din starea groaznică de porcar și de înfometat s-a ridicat, s-a întors cu certitudinea că tatăl său îl va primi, cel puțin ca pe un slujitor. Această călătorie în căutarea fericirii se termină doar în clipa în care îl vede pe tatăl său fugind înaintea lui, îmbrățișându-l și sărutându-l, oprindu-l din cererea lui de iertare, poruncind să se facă ospăț și dăruindu-i semnele libertății și demnității sale de fiu: haina cea mai frumoasă, sandalele, inelul cu blazonul familiei sale.

Ne apropiem de postul Paștelui. Cu toții suntem chemați să facem această călătorie din negura păcatului despărțirii, către meleagurile împăcării și a refacerii relațiilor cu cei dragi; din “închiderea” în noi, către bucuria dăruirii și a slujirii celor dragi; să trecem de la egoism, la iubirea adevărată. În această călătorie suntem chemați să învățăm să respectăm poruncile și să ne folosim de medicamentele Spovedaniei și Cuminecării, de iubirea Tatălui care vine în întâmpinarea noastră pentru a ne îmbrățișa și a ne dărui iertarea Sa.

Fiul mai mic avea dreptul la moștenire doar după moartea tatălui, o moștenire ca și dar gratuit, însă el cere o moștenire ca “drept” firesc, ca ceva ce i se cuvine necondiționat. Omul care nu mai recunoaște darul gratuit, riscă să creadă că le poate face pe toate prin puterile sale și astfel pierde tot ce are iar din dorința de a face cât mai multe, își risipește și propria sa viață.

Atunci când un om vrea să-și trăiască viața după bunul său plac, este convins că a respecta poruncile lui Dumnezeu, reprezintă pentru el o îngrădire. Îl vede pe Domnul ca pe cineva care i-ar nega împlinirea planurilor sale pe nedrept. Acest fel de om vrea să fie liber de orice legătură cu aproapele. Papa ne asigură că Domnul nu ne fură nimic, dar păcătosul gândește altfel, își face bagajul în grabă și pleacă în mod inconștient. Ia cu sine totul, dar uită să ia și iubirea Tatălui, care în acel moment i se pare deranjantă. Trăiește din ceea ce are, dar nu pentru mult timp. Devine străin chiar și pentru sine. Apoi i se întâmplă multe lucruri care îl trezesc la viață. I se trezește dorul pentru casa părintească. Știe că încă este important în inima Tatălui. Speră că Tatăl îl va primi cel puțin ca și slugă alături de celelalte slugi. Dumnezeu nu este supărat pentru că fiul a risipit averea, ci suferă pentru că fiul pleacă din casă și se sustrage iubirii Sale. N-are nevoie de vre-un cadou pentru ca să-l ierte, este nevoie doar ca fiul să-și înțeleagă greșeala și să se întoarcă acasă. Cerul sărbătorește mai mult pentru un păcătos care se întoarce, decât pentru o sută de drepți. Banchetul subliniază inversarea unei situații: de la moarte la viață, de la pierzanie, la regăsire. Tatăl îi cheamă pe toți să sărbătorească pentru că viața a triumfat în acest copil care era pierdut.

Fiul cel mare îi spune tatălui cât de mult a fost jignit de-a lungul întregii sale vieți… Dar și pe el Tatăl îl întâmpină și îl cheamă la banchet. Oare și noi ne depărtăm de Domnul pentru că-i disprețuim pe frații noștri și-i considerăm incapabili de a face ceva bun?

Până acum Isus îi invita pe păcătoși la convertire, acum însă, îi invită și pe cei care se cred drepți, pe farisei. Atacat cu răutate de ei, Isus contraatacă cu bunătatea sa, deoarece vrea să-i convertească, dar convertirea lor este mai grea decât cea a păcătoșilor. Ei nu doresc să accepte comportamentul unui Dumnezeu care iubește gratuit pe toți copiii Săi. Prin pericopa de astăzi, Isus ne învață că mila Domnului nu este în funcție de meritele omului, ci în funcție de mizeria omului. Păcătoșii, din cauza mizeriei lor, simt nevoia de a primi mila de la Domnul. Cei drepți, crezând că nu au păcate, nu cer și nu primesc mila Domnului. În lume sunt două categorii de persoane: păcătoșii și cei care se cred drepți. Păcătoșii, considerându-se fără drepturi, au găsit rugăciunea corectă prin care să se apropie de Domnul. El este Milă. Pericopa dorește să-l convingă și pe fratele mai mare că Domnul este milostiv.

Această pericopă se adresează celor drepți pentru ca să-și ocupe locurile lor la banchetul Tatălui: trebuie să participe la sărbătoarea pe care El o dă pentru fiul pierdut și regăsit. Pericopa nu vorbește despre convertirea păcătosului la dreptate, ci despre convertirea celui drept la milă. Mila pe care Domnul a folosit-o față de noi, trebuie să se reflecte în îndurarea noastră față de dușmanii noștri (Lc 6, 27-36) și față de cei păcătoși (Lc 6, 36-38). Tatăl nu alungă din inima sa pe nici unul dintre fii. Dar se exclude singur, omul care-l exclude pe fratele său. Dar Isus se preocupă să-i recupereze pe toți.

Care este păcatul fiului mai mic? Se pare că falimentul său nu depinde prea mult de comportamentul său moral. Păcatul privește raportul său cu Dumnezeu și cu tatăl lui pământesc. Pare că fiul a păcătuit în fața Cerului și a tatălui (v. 18. 21) “refuzând să fie fiu adică să primească toată iubirea tatălui, pretinzând să fie patronul lui însuși, ca și Adam. Acest păcat fiul l-a comis când a lăsat casa părintească. Conform Bibliei, păcatul înseamnă îndepărtarea de casa paternă, iar convertirea reprezintă reîntoarcerea acasă”. Cel mai mare păcat al fiului este acela de a fi rupt relația cu tatăl său. Și astăzi cunoaștem mulți tineri care încă de la o vârstă fragedă fug din casa părintească și se aventurează în plăcerile cele mai destrăbălate ale vieții. Și ei se depărtează de tatăl lor, nu se mai roagă, nu mai merg la Biserică, nu se mai spovedesc… Acestor tineri le spun: nu vă depărtați, nu rupeți relația cu Dumnezeu! Dacă în timpul vieții voastre ați comis greșeli, lăsați-vă împăcați cu Dumnezeu și cu părinții voștri! Dacă stați departe de Domnul retrăiți soarta fiului risipitor, pierdeți totul.

Produce multă milă fiul risipitor, cum inspiră milă mulți dintre noi care, în urma unor alegeri greșite, în final rămân nesatisfăcuți, flămânzi de adevărata bucurie, de pacea interioară și abandonați de cine sau de ceva în care s-au încrezut. Ce singurătate tristă… fără Tată, fără casă… în compania prietenilor falși… și apoi abandonați de către toți. Un adevărat iad!

Dumnezeu știe dintotdeauna, că tendința omului este încă de la începuturile lui, de a se pune în centrul creației și de a-și da singur o lege morală, în absolută autonomie; întâia neascultare, rămâne în fiecare om, care își imaginează că va ajunge la cine știe ce fericire, doar prin propriile sale puteri și în opoziție față de Dumnezeu. A trebuit ca Isus să ne arate modul corect în care omul se realizează pe sine în toată plinătatea: dăruirea totală de sine.

Complicitate: Dacă suntem atenți, cei doi frați sunt complici, deoarece nici unul nu înțelege iubirea tatălui și amândoi se simt slugile lui. Fiul mic, chiar în momentul în care s-a întors în sine, poruncește: “primește-mă ca pe unul din slujitorii tăi” (el comandă și pretinde că are drepturi…) fiul cel mare se supără și nu dorește să intre (și el se consideră un slujitor și nu un fiu! Prin urmare îi reproșează tatălui că nu i-a dat averea). Ambii, nerecunoscându-se fii devin slugi fără iubire și fără speranță. Tatăl niciodată nu și-a alungat fiii iubiți: privirea Sa i-a căutat pentru a le dărui libertatea și iubirea pierdută. Iar la urmă a reușit: pe amândoi îi îmbrățișează și le restituie demnitatea de fii pe care au pierdut-o. Și noi suntem îmbrățișați de privirea acestui Tată și înțelegem, în sfârșit, că suntem copiii unui Dumnezeu care ne iartă și ne vrea din tot sufletul binele și fericirea. Cine se simte fără păcat și drept, nu poate înțelege această Evanghelie. Numai cine nu are nevoie să fie ascultat, iertat și îmbrățișat judecă precum fariseii, disprețuind pe alții.

Această pericopă rămâne neterminată: nu știm dacă fiul cel mare a acceptat invitația la banchet, nu știm dacă cel mic a apreciat gestul tatălui și dacă s-a schimbat și n-a mai făcut vre-o boacănă. Ce știm însa, este faptul că în acea casă este loc pentru toți și că mai sunt multe locuri care așteaptă să fie ocupate. Un lucru este sigur: rămâne veșnic vie iubirea Tatălui pentru fiecare dintre noi. Acum știm cu toții că Domnul dorește să-i aibă și să-i iubească pe copiii Săi în casa Sa. În casa Sa El dorește să aibă copii și nu slugi, persoane care sunt de acord cu proiectul său de iubire și nu împărtășesc doar lucrurile care trebuie făcute.

Ritul bizantin