Predica cea mai scurtă din întreaga istorie

Aş vrea să propun provocările oferite de Cuvântul lui Dumnezeu în această duminică în doi termeni: scurtimea; lipsa de experienţă. Deci timpi scurtaţi. “Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus”, ameninţă Iona cu un aer întunecat. “Timpul de acum a devenit scurt”, avertizează Paul uşor nerăbdător. “Timpul s-a sfârşit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape”, proclamă solemn Isus.

Trei mesaje extrem de concise. Iona, în esenţă, spune: “S-a sfârşit”. Paul: “Trebuie să terminăm repede” Şi Isus: “Am ajuns”. Dar în timp ce ultimii doi lasă să se întrevadă că “nu este timp de pierdut, trebuie să profităm de această ocazie”, Iona dă sigură, inevitabilă catastrofa. Apropo. Predica lui Iona este cea mai scurtă înregistrată de istorie. În ebraică fraza “încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus” este compusă din exact cinci cuvinte. Cinci cuvinte pronunţate cu ton sec – ca o tragere furioasă a semnalului de alarmă – care reuşesc să convertească o sută două zeci de mii de persoane pe care însuşi profetul le socoteşte irecuperabile.

Eficacitatea predicii nu este în raport cu lungimea sa, (ba chiar apare invers proporţională). Şi nici nu depinde de convingerea predicatorului (Iona este convins că nu merită oboseala, că predica sa nu slujeşte la nimic, aceia sunt păcătoşi învârtoşaţi care nu se gândesc să-şi schimbe viaţa, şi deci sunt destinaţi focului). Mi se pare că văd pe cineva surâzând şiret şi comentând: – Frumoase timpuri în care preotul rezolva aşa de repede. Astăzi, în schimb, o lungesc cu acelea pe care le numesc lecturi exegetice şi lecturi actualizante ale Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru a nu vorbi de lista interminabilă a atenţionărilor. Nu se mai poate…

Iona, fără îndoială, s-a limitat la un singur aviz lugubru: “Peste patruzeci de zile va fi catastrofa”. Şi Paul a avertizat: “Fiţi atenţi că pe scenă se prevede deja montarea scenariului”. Chiar şi Isus s-a limitat să ne amintească un singur lucru: “Va veni ceva decisiv. Trageţi concluziile”.

Un posibil compromis între predicator şi ascultători

Apropo de fericita scurtare, s-ar putea ajunge la un compromis din ambele părţi. Preotul se obligă să fie concis ca Iona, şi ascultătorii, la rândul lor, garantează că îşi vor schimba conduita în scurt timp, într-o clipă, ca locuitorii din Ninive. La scurtimea predicatorului trebuie să corespundă un răspuns rapid, imediat, din partea destinatarilor mesajului. În sfârşit, nu este timp de pierdut. Nici de o parte, nici de cealaltă.

Cuvântul lui Dumnezeu este simplu, exigent, şi nu tolerează lungiri. Deci trebuie să ne decidem în grabă, să nu amânăm la infinit căinţa sinceră cerută. Isus însuşi nu întârzie în explicaţii detaliate când recrutează pe primii discipoli. Pare că sare peste toate pasajele intermediare, pentru a ajunge imediat la concluzie: “Urmaţi-mă…” Ei, Simon şi Andrei, Iacob şi Ioan nu zăbovesc mult timp: “Îndată…” “Isus nu deschide o dezbatere definitivă”. Nici discipolii nu divaghează cerând precizări, nici nu se întind să încredinţeze motivaţiile lor.

Nici ninivitenii nu au convocat o conferinţă cu scopul de a ilustra raţiunile gestului lor. Postul pe care l-au “vestit” începea probabil de la cuvintele profetului.

Salvarea celui care nu mai are timp

Isus proclamă: “Timpul s-a împlinit”. Este vestirea împlinirii, a scadenţei inevitabile. Nu este vorba de un timp cronologic, cel indicat de ceasornic, sau înscris în calendar. Aici este vorba de kairos, nu de kronos. Şi kairos înseamnă timp oportun, (acela care este chiar al tău, îţi aparţine numai ţie, şi depinde de hotărârea ta, de alegerea ta), circumstanţă favorabilă, dar şi o măsură dreaptă. Notează un exeget: “Marcu foloseşte această metaforă pentru a arăta că, fiind plină măsura, nu mai este nimic de adăugat la timpul scurs înaintea evenimentului aşteptat” (G. Nolli). “Măsura plină”, bineînţeles, nu este cea a mâniei, cum spunea Iona, ci a iubirii răbdătoare a lui Dumnezeu.

Ca şi cum Isus ar spune: “Acesta şi nu altul este momentul vostru!” Dacă consultăm calendarul sau stelele, ne acordăm mereu răgaz. Tâlharul, pe cruce, s-a salvat (mai bine, a fost salvat) tocmai pentru că nu mai avea timp. Trebuie să mă apropiu de acest moment favorabil, să folosesc această “clipă care fuge”, să ţintuiesc alegerea mea decisivă. Convertirea vine nu pentru că mai este timp, ci pentru că nu mai este timp. Convertirea este acum, aici, astăzi.

Când avem mântuirea la gât…

Şi apropo de convertire. Nu este vorba de o schimbare parţială, superficială, şi nici “progresivă”. Mai mult decât o atitudine, sau o restructurare, este o răsturnare radicală a vieţii proprii, începând cu fundamentul. A se converti înseamnă a schimba scenariul (pentru a folosi expresia lui Paul) propriei existenţe. “Este schimbarea care nu mai poate rămâne în structurile vechi (personale, mintale, sociale): le rupe” (B. Maggioni). Structurile vechi au fost concepute pentru a sluji un alt tip de viaţă, o altă viziune a omului şi o altă reprezentare a existenţei.

Dar nu ajunge nici să schimbăm scenariul: trebuie să-l eliberez pe protagonistul abuziv care sunt eu (şi totul ar trebui să fie raportat la mine, să mă rotesc în jurul persoanei mele), să lichidez rolul vechi. Ne trebuie alte gânduri, o altă mentalitate, altă fantezie, altă inimă, gesturi total diferite. Trebuie reinventat rolul. Nu există un “program de convertire”, cum mi s-a întâmplat să aud undeva. Nu. Convertirea nu poate fi programată, pentru că este o “lovitură de scenă” (nu neapărat spectaculoasă, ca aceea care a avut loc la Ninive).

Unul se converteşte pentru că îşi dă seama că i-a ajuns apa la gât, sau, dacă preferăm, “mântuirea la gât”. Se întâmplă, de multe ori, să văd atribuit cuiva un “complex de convertit” nu prea bine precizat (alcătuit din intoleranţă, fanatism, nerăbdare, diferite durităţi, previziuni apocaliptice, trebuinţe obsesive de siguranţă, interpretări triumfaliste ale istoriei Bisericii…). Dar unul care are acest “complex” înseamnă că nu s-a convertit încă cu totul (de altfel, n-o va face niciodată…), o amână. Este “complexul” pe care îl avea Iona, care de fapt nu s-a lăsat convertit de milostivirea lui Dumnezeu.

Cei lipsiţi de experienţă fac loc fanteziei

Marele noroc al ninivitenilor a fost acela că erau “lipsiţi de experienţă”. Iona, da, era fără îndoială un expert. Ţinea la teologia sa riguroasă şi lăudată, şi ar fi preferat să moară decât să schimbe o virgulă, chiar dacă Dumnezeu i-ar fi sugerat corectarea. Pentru Iona contau mai mult convingerile religioase proprii decât persoanele. Ataşamentul faţă de principii îl făceau neuman. Avea o doctrină – şi o morală – fără inimă. În catehismul său era totul mai puţin iubirea.

Oful lui Iona este de a fi expert, un competent în ramură. De aceea îi lipseşte imaginaţia. Nu intuieşte că de la om trebuie să te aştepţi la orice: e mai rău, dar şi mai bun (şi Dumnezeu o ştie). Nu bănuieşte forţa cuvintelor pe care Dumnezeu i le-a pus în gură. Cetăţenii din Ninive, în schimb, sunt experţi în vicii şi perversiuni diferite, dar sunt incompetenţi în religie. De aceea pun în mişcare fantezia şi interpretează într-o manieră originală – şi chiar puţin ortodoxă – mesajul aruncat în faţă de acel profet insuportabil. Înţeleg că cei patruzeci de zile sunt acordate pentru distrugerea cetăţii. Dar că pentru convertire nu mai sunt patruzeci de zile: este numai astăzi.

În urechile lor, cuvintele pe care Iona le arunca cu atâta violenţă, nu erau clopote de înmormântare, ci o trezire salutară, de-a dreptul o vestire a mântuirii posibile. Ninivitenii, mai ales, au intuit că întoarcerea oferită de Dumnezeu nu este pur şi simplu o suspendare a pedepsei, ci “un act pozitiv de iubire” (T. S. Warshaw), o tentativă “disperată” sugerată de speranţă, o iniţiativă a milostivirii. Teologia expertului Iona este bazată pe “puncte ferme”. Aceea a locuitorilor din Ninive se sprijină pe un “poate” care se clatină, este improbabil (Cine ştie dacă Dumnezeu nu-şi schimbă gândul…”). Şi “poate” al lor corespunde desigur dorinţei secrete a lui Dumnezeu.

Profetul meschin mizează totul pe inflexibilitatea divină. “Dumnezeu este implacabil”, pare să anunţe cu o plăcere evidentă, “de data aceasta nu veţi reuşi să scăpaţi”. Păcătoşii din “marele oraş” mizează în schimb pe “imprevizibilitatea” divină. Mizează pe voinţa sa implacabilă de schimbare, care este şi voinţa de a crea şi de a re-crea. Profetul speră în adâncul sufletului că Domnul să nu se lase mişcat. Ei bănuiesc că, dacă îmbracă haina de pocăinţă, Dumnezeu nu va mai purta haina mâniei.

Iona, profet meschin, expert învârtoşat, continuă să nu înţeleagă că ceea ce are Dumnezeu la inimă nu este să ducă la executare condamnarea, ci viaţa. Nu-şi dă seama că “mânia lui Dumnezeu este numai tristeţea iubirii sale” (P. Ricoeur). Necredincioşii, dimpotrivă, în fantezia lor necontrolată, ajung să cultive îndoiala îndrăzneaţă că o schimbare interioară ar putea chiar să modifice cursul evenimentelor. Iona este un expert care greşeşte răsunător toate previziunile. Orientarea nu este punctul său forte. Când Dumnezeu îl trimite la răsărit, el se îmbarcă pentru apus.

Şi, apropo de Ninive, el reuşeşte să-l vadă numai în perspectiva trecutului (tocmai apusul), nu a viitorului care răsare. Întrevede grămada de moloz a nelegiuirilor, nu planta delicată a posibilităţilor. Va fi omul principiilor. Dar nu este desigur omul începuturilor, martorul speranţei. Se descoperă ca un om lipsit de perspectiva transformărilor. Locuitorii cetăţii condamnate nu au avut posibilitatea de a frecventa un curs specific, nu ştiu ce înseamnă convertirea. De aceea o improvizează, o inventează cu gesturile şi atitudinile juste. Iona, care îşi dă aere de expert, la curent cu secretele cerului, nu acceptă un Dumnezeu care îşi “pierde faţa”. Ninivitenii descoperă că sunt priviţi de Dumnezeu într-o altă manieră. Şi au curajul să se pună în faţa acelei priviri diferite, care iradiază încredere.

“Ca şi cum…”, sau ca nişte neexperimentaţi

Fragmentul lui Paul (lectura a doua) se înscrie într-o parte a scrisorii sale în care, pornind de la întrebări puse în scris de corinteni, înfruntă anumite probleme care privesc viaţa de căsătorie. Apostolul pleacă de la o presupunere: “timpul (kairos) de acum s-a scurtat”. De fapt el pare să socotească iminentă venirea a doua a lui Cristos. Totuşi, deşi punându-se în această perspectivă greşită, Paul fixează unele puncte fundamentale:

1 – “Trece faţa acestei lumi”. A fost o erupţie de har de sus care a determinat dizolvarea scenei acestei lumi. Creştinul, de aceea, nu mai reuşeşte să se adapteze cu scenariul precedent. Stilul său de viaţă este incompatibil cu o anumită ordine, cu anumite forme ale trecutului.

2 – “De acum înainte… cei ce se folosesc de lume (să trăiască) ca şi cum nu s-ar folosi de ea”. Paul nu propune o fugă nerealistă de lume, ci o relativizare a oricărei situaţii de viaţă. Creştinul “trece prin” lucruri şi diferite experienţe, şi nu se instalează în ele. Aş îndrăzni să spun le ating uşor, le trăiesc într-un mod cast. Spunea foarte bine o veche tradiţie latină (se întâmplă că trebuie să traducem în latină pentru a înţelege bine ceea ce a fost exprimat în limba noastră…): “ne in eo sistant”. Adică: atenţi să nu se stabilească în ea!

Creştinul este mereu proiectat “dincolo” şi îndreptat către “altul”. În fond Paul, vorbind ca un ne-expert (cel puţin în privinţa ultimei scadenţe), dă sfaturi juste. Şi socotesc că acel “ca şi cum” s-ar putea traduce astfel: “ca ne-experţi”. Credincioşii, deşi trăiesc în lume, sunt ne-experţi în privinţa mentalităţii dominante în această lume. Ne-experţi în privinţa reprezentărilor care se desfăşoară într-un scenariu de acum în descompunere.

Primii discipoli erau nişte incompetenţi

Dacă ne gândim bine, primii discipoli au acceptat să treacă de la experienţă la lipsă de experienţă. Ei erau competenţi la pescuit. Cât priveşte noua meserie (Pescari de oameni), nu ştiau nimic. Erau cu totul incompetenţi. “… Sunt convins că nu trebuie şi nu se poate descoperi direct propria identitate. Ea se descoperă în măsura în care se implică într-un lucru mai mare decât noi” (V. Frankl).

Discipolii, evident, nu puteau cunoaşte această afirmaţie a celebrului psihoterapeut austriac. În compensaţie, s-au lăsat atraşi fără a opune rezistenţă spre ceva mai mare decât ei, nu corespunzător cu experienţa lor, care era de-a dreptul deasupra înţelegerii lor. Dumnezeu, din partea sa, ştie că omul este capabil în toate. Chiar şi de a accepta “depăşirea”, de a se aventura pe tărâmul lipsei de experienţă.