Start > Ritul bizantin > Botezul lui Ioan

Botezul lui Ioan

6 January 2009
1,676 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica dinaintea Botezului

Pericopa Sfintei Evanghelii de azi ne înfățișează pe Sfântul Ioan Botezătorul – cel mai mare profet născut din femeie – predicând botezul pocăinței, pregătind calea Domnului, prin îndemnul său, ce va rămâne peste veacuri, chemarea vieții creștinești: “Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui”! În împrejurimile Iordanului, răsună glasul de chemare al aceluia ce s-a învrednicit a fi înainte Mergător Fiului lui Dumnezeu: “Faceți roduri vrednice de pocăință”.

Mesia, Fiul lui Dumnezeu era așteptat de mii de ani.

Popoarele, prin ce aveau ele mai bun și mai de valoare au încercat să pregătească Calea Dumnezeului întrupat. Marii filozofi ai antichității, ca și profeții Vechiului Testament, prin scrierile lor inspirate, au pregătit inimile, mințile și sufletele oamenilor pentru primirea demnă, vrednică și sărbătorească a Aceluia ce avea să aducă pe pământ pace, bună înțelegere și mântuirea între oameni.

Glasul ultimului și celui mai mare prooroc – în ajunul marelui eveniment al coborârii printre noi a lui “Mesia” cel mult așteptat – a răsunat puternic, de la o margine la cealaltă a lumii: : “Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui”! “Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”. “Calea Domnului” este calea vieții, este calea nouă și vie (Evrei 10, 20), este “calea adevărului” (II Petru 2, 2), este “calea cea dreaptă (II Petru 2, 15), este “calea dreptății” (II Petru 2, 21), este “calea păcii” (Luca 1 7-9), (Romani 3, 17), și a mântuirii (Fapte 16, 17).

Calea morții, în schimb, este calea Satanei, a păcatului (Ps. 1, 16), a minciunii, a strâmbătății, a nedreptății, a zavistiei, a războiului dintre frați și a tuturor păcatelor.

Un ucenic al Apostolilor scrie: “Calea vieții este aceasta: Întâi să iubești pe Dumnezeu, care te-a creat; al doilea pe aproapele, ca pe tine însuți. Tot ce tu nu voiești să ți se întâmple, să nu faci nici tu altuia. Drumul morții însă este acesta: mai întâi de toate este rău și plin de blestem, omor, divorț, stricăciune, desfrâu, furt, idolatrie, vrăjitorie, otrăvire, răutate, deznădejde, lăcomie, vorbire deșănțată, invidie, obrăznicie, semeție, dorință de laudă”.

Această cale din urmă, a morții, a venit Sfântul Ioan Botezătorul să o netezească și să o curățe de spinii și ghimpii fărădelegilor, prin chemarea la pocăință adevărată și sinceră. Pocăința înseamnă schimbarea fundamentală a orientării gândirii, simțirii și voinței dinspre păcat înspre virtute. Înseamnă negarea egoismului și acceptarea slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor. Căința este cerința fără de care nu poate fi formată și înfăptuită o viață nouă, o viață în acord cu cerințele fundamentale ale firii umane și cu cele ale poruncilor lui Dumnezeu. Împărăția cerurilor despre care vorbește proorocul este Mesia Însuși. Este împărăția Aceluia care era pe punctul de a-și începe public activitatea menită să-i asigure stăpânirea spirituală asupra credincioșilor, asupra întregii lumi.

În strânsă legătură cu chemarea la pocăință, Ioan administra botezul prin care cei ce-l primeau se recunoșteau angajați pe calea schimbării fundamentale de orientare și viață.

Botezul lui Ioan nu conferă Harul Sfinților pentru că nu avusese încă loc jertfa Mântuitorului. Botezul lui Ioan avea doar un caracter pregătitor. Când evanghelistul spune că Botezul lui Ioan era un “botez al pocăinței spre iertarea păcatelor” (Marcu 1, 4), el vrea să spună că proorocul urmărea să determine pe ascultători la căință pentru a le deschide astfel sufletele în vederea primirii lui Mesia, singurul care le putea da iertarea păcatelor. Căința înseamnă stingerea orgoliului, părerea de rău pentru păcatele săvârșite, hotărârea de a trăi o viață plăcută lui Dumnezeu, fapte care asigură accesul liber la Hristos, dătătorul tuturor harurilor.

Se cuvine să ne amintim apoi că Ioan Botezătorul însuși a făcut o clară distincție între Botezul său și Botezul Mântuitorului. “Eu vă botez cu apă, iar cel ce va veni după mine vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc” (Mat. 3, 11; Marcu 1, 8).

Botezul lui Ioan care, deși e mare prooroc, e totuși numai om, e un botez cu apă, adică e un botez care simbolizează numai, Harul, fără să-l dea; Botezul lui Hristos însă, care e nu numai om ci și Dumnezeu, simbolizează și în același timp dă Harul care, ca un foc purifică ființa primitorului. Cei ce primeau botezul lui Ioan mărturiseau că sunt angajați în procesul căinței.

Cei angajați în căință se arătau prin însuși acest fapt doritori de primirea Mântuitorului, a Celui ce desăvârșea căința prin acordarea Harului sfințitor.

Dar Ioan își pregătea ascultătorii și prin exemplul său personal, prin ținuta și comportamentul său. Firește, proorocul înfățișa un chip care, oricui îl privea, îi lăsa impresia unui om de neobișnuită tărie și măreție sufletească. Întreaga făptură a sfântului respira liniște, stăpânire de sine, un calm deplin și radia puterea învăluitoare a aceluia deprins să trăiască în vecinătatea lui Dumnezeu.

Într-o anumită măsură și înfățișarea aceasta fizică neobișnuită a sfântului a făcut dintr-însul un centru de atracție pentru credincioși. Și mai mult a trezit curiozitatea și interesul credincioșilor felul de a propovădui al proorocului. Cuvântul său era blând dar energic; mustrător dar și încurajator; aspru dar și plin de căldură și înțelegere; răscolitor dar și liniștitor și totdeauna subordonat unui înalt ideal, acela de a înlătura din suflete prejudecăți religioase și obstacole de ordin moral, pe de o parte, iar pe de alta, de a le deschide sufletul pentru primirea lui Mesia, pentru participarea la viața cea nouă care avea să constituie conținutul epocii mesianice.

Dar ceea ce a determinat mai mult pe credincioși a fost exemplul său personal. Ioan predica nu numai cu cuvântul, nu numai cu o parte a persoanei, ci cu întreaga sa ființă. El cerea ascultătorilor căință. O făcea însă ca unul care-și trecuse propria făptură prin flacăra purificatoare a căinței.

Întreaga sa activitate de propovăduire a botezului, căinței, precum și cea de nevoitor întru împlinirea prescripțiilor Legii, Sfântul Ioan le-a desfășurat în strânsă legătură cu Mesia, cu Isus Hristos Domnul.

Ioan s-a străduit să-și formeze ascultătorii în așa fel ca ei să fie lămuriți că botezul și căința propovăduită de el, n-au valoare decât în măsura în care conduc spre Mesia. Mesia avea să vină după el și avea să se arate purtător al unor puteri infinit mai mari.

Botezul lui Isus va fi un Botez cu Duhul Sfânt și cu foc, va da în chip real iertarea păcatelor și va turna în ființa primitorilor puterile necesare trăirii efective a unei vieți cu adevărat noi.

Totodată Mesia se va arăta și ca un purtător al puterii de judecată în temeiul căreia la vremea potrivită El va face separarea între cei păcătoși și cei drepți; pentru ca pe unii să-i pedepsească, iar pe alții să-i răsplătească (Mat. 3, 12).

Poate niciodată cuvintele Sf. Ioan Botezătorul: “Gătiți Calea Domnului” n-au fost mai actuale ca azi. Fiecare creștin trebuie să devină o biserică vie, înlăuntrul căreia sufletul, asemenea unui preot oficiază, pe altarul inimii, luminat de candela credinței, slujbe sfinte lui Dumnezeu. În realitate însă cei mai mulți dintre creștinii de azi sunt ca niște peșteri reci, umede, murdare și întunecoase, ca și peșterea de la Betleem dinaintea nașterii Mântuitorul: “Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unu! Toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut” (Irimia 7, 11).

Candela credinței în multe inimi s-a stins. Trăind o viață plină de întuneric fără bucuria lui Hristos, oamenii zilelor noastre nu mai sunt capabili a înțelege sensul cuvintelor: iubire, milă, jertfă, pace, armonie, lumină, cinste.

Predica Sf. Ioan este o înaltă chemare către noi, către întreaga lume, către pocăință și smerenie. Ea ne obligă să urmăm lui Hristos cu toată dăruirea și smerenia.

Printr-o curată și sinceră examinare a conștiinței, prin lacrimi de căință, prin post și rugăciune, prin fapte de milostenie, prin vorbe alese “drese cu sare” (II Cor. 4, 6), prin slujire creștină și mai ales prin mărturisirea păcatelor și prin Sf. Împărtășanie vom găti, zi de zi, calea Domnului în inimile noastre. Vom săvârși astfel opera de restaurare a omului din lăuntru (II Cor. 4, 16) și tainic al inimii; vom reaprinde candela stinsă a credinței pe altarul profanat de simțiri și cugete deșarte. Vom împodobi cu semnele biruinței – pe care ne-am “răstignit patimile și poftele” – și cu florile virtuților drumul lui Isus în templul restaurat al vieții noastre, în care nu noi, ci El va trăi, dând momentului trecător caracter de veșnicie.

Când fiecare din noi va duce zi de zi lupta cea bună împotriva tuturor patimilor și răutăților, luptă în care suntem angajați prin Sfântul Botez, numai atunci vocea profetului și a tuturor predicatorilor Evangheliei nu va mai răsuna în pustiu.

Numai astfel patimile și răutățile vor amuți, iar omenirea dezmeticită și trezită la viață nouă evanghelică, va fi vrednică de numele lui Isus, și va putea să înalțe alături de îngeri, imne de slavă și biruință Celui ce prin nașterea, moartea și Învierea Sa, a adus între oameni bucuria, fericirea, armonia și pacea eternă. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin