Start > Ritul bizantin > Fuga în Egipt

Fuga în Egipt

26 December 2008
2,011 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica după Nașterea Domnului

Nașterea trupească a Mântuitorului este a doua creațiune a lumii. Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi, a luat trup omenesc, prin Sf. Fecioară Maria – cu conlucrarea Sf. Duh, pentru a noastră mântuire. Evenimentul a fost dumnezeiesc fiindcă prin el s-au pus temeliile morale ale vieții creștine.

Dumnezeu Însuși S-a întrupat în om, pentru ca omul să se poată ridica la Dumnezeu. Nașterea trupească a lui “Adam cel nou” sau “Adam spiritual”, cum îl numește Sf. Apostol Pavel pe Mântuitorul (I Cor. 15, 45), creștinii o sărbătoresc an de an. În zilele acestui mărit praznic, ei trăiesc atmosfera înălțătoare, care actualizează “taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”, adică hotărârea din veșnicie a lui Dumnezeu de a șterge greșeala omului pe această cale (I Cor. 2, 7). Cântările bisericești ne fac să trăim această contemporanizare astfel: “Hristos se naște, măriți-L; Hristos din ceruri, întâmpinați-L; Hristos pe pământ, înălțați-vă…”. Ideea o exprimă și colindele noastre: “Astăzi s-a născut Hristos, Mesia, chip luminos…”.

Grea încercare pentru mintea omenească de a înțelege minunea Nașterii Mântuitorului, ea fiind mai presus de puterile limitate ale firii noastre. Celor trufași li s-a părut o absurditate, iar “poporului ales”, purtător al făgăduințelor mesianice, o dezamăgire, fiindcă nu și-a luat asupra sa rol politic, de eliberator al lor de sub stăpânirea romană, de aceea a fost întâmpinat cu împotrivire și ostilitate, “Întru ale Sale a venit și ai săi nu L-au primit (Ioan 1, 11).

Irod era împărat pe vremea când s-a născut în Betleemul Iudeii Mântuitorul, și aflând de la magi despre nașterea Pruncului Isus, și-a pus în gând să-L ucidă. Îngerul Domnului, însă, s-a arătat în vis lui Iosif, după plecarea magilor și i-a spus: “Scoală-te, ia Pruncul, și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce îți voi spune…”. Iosif așa a făcut, a luat Pruncul și pe mama Lui și au plecat în Egipt. Ei au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Mat. 2, 15). Când Irod s-a văzut înșelat de magi “s-a mâniat foarte și trimițând a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul: “Glas în Roma s-a auzit, plângere și tânguire multă; Rahela plângea pe fiii săi și nu voia să se mângâie, pentru că nu mai sunt”. Profetul Ieremia cu câteva sute de ani înainte de venirea Mântuitorului, în viziunea ce o avea despre tragedia copiilor de pe vremea lui Irod, deplângea cu aceste cuvinte durerea fără mângâiere a mamelor reprezentate prin Rahela, o străbunică a poporului Israil.

După moartea lui Irod, același înger al Domnului s-a arătat lui Iosif în vis, spunându-i să vină cu pruncul în pământul lui Israel “căci au murit cei ce căutau viața pruncului. Iosif, sculându-se a luat pruncul și pe mama Lui și a venit în pământul lui Israel. Și auzind că domnește Arhelam în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo și, luând poruncă în vis, s-a dus în părțile Galileii. Și a venit și a locuit în orașul Nazaret, ca să se împlinească ce s-a spus prin prooroci, că Nazarineanul se va chema” (Matei 2, 13-23).

Sinistră figură este Irod! Mintea noastră refuză să înțeleagă cum un suflet omenesc poate fi atât de crud, încât în fața neputinței de a găsi pe Mântuitorul, cuprins de o sălbatică furie, să dea ordin să omoare atâtea ființe nevinovate.

Și totuși cuvântul evanghelic ni-l descrie ca pe un fapt istoric împlinit. Irod a ajuns la tron “ca o vulpe” a domnit “ca un tigru” și și-a sfârșit viața “ca un câine”, spune un istoric. Uciderea pruncilor de doi ani și mai mici i-a adus blestemul din partea lui Dumnezeu și a lumii. A fost blestemat și de însuși poporul său și chiar de romani. În cruzimea lui, nu s-a dat în lături de la atrocități și crime, nu numai împotriva supușilor săi, ci și împotriva membrilor familiei sale, soție, fii, soacră. El a pus la cale uciderea primei sale soții Marian (el a avut nouă soții legitime), a soacrei sale, și a trei din proprii lui fii.

După un timp de cruzime feroce în fărădelegile sale, au început remușcările, mustrarea conștiinței, se pare că îl ajunsese răzbunarea divină pentru viața lui monstruoasă. A plecat în locuri pustii, spunând că pleacă la vânătoare. Ajunsese în pragul disperării, nici un leac nu-i mai era de folos. Trupul de viu îi putrezea, picioarele îi ardeau, răsuflarea îi era greoaie și-i mirosea cale de o poștă. Fiindu-i silă de el însuși, a încercat să se omoare cu un cuțit. Până la urmă, a murit de o boală cumplită. Este sfârșitul tuturor nelegiuiților, așa cum zice psalmistul: “Moartea păcătoșilor este cumplită” (Ps. 33, 20).

Conștiința morală, trezită din rătăcirea ei, l-a pedepsit pe Cain, pentru uciderea fratelui său Abel, pe Pilat din Pont, care a semnat sentința de moarte a Mântuitorului, pe Iuda care L-a trădat pe Mântuitorul, pe Neron și pe toți nelegiuiții asemenea lor. Acestora li se poate aplica cuvântul Sf. Apostol Pavel: “Orice călcare de poruncă și orice neascultare și-a primit dreapta răsplătire” (Evrei 2, 2).

De atunci și până astăzi au trecut 2000 de ani. Învățătura Mântuitorului s-a răspândit cu o repeziciune fără seamăn, între toate neamurile și acolo unde a pătruns, ca prin minune a transformat toate obiceiurile păgâne de atunci. O viață nouă a început în lume, de la bordeiele săracilor până la palatele bogaților și tot ce lumea de azi are mai valoros sub raport etic și cultural, se datorează în cea mai mare măsură creștinismului.

Mântuitorul n-a fost înțeles în scurtul popas făcut pe pământ, ci s-au găsit oameni care L-au urât și cu orice preț să-L răpună, dar s-au greșit socotelile. Prima prigoană pornită contra Mântuitorului, cu scopul de a-L ucide, a fost în vremea lui Irod. S-au găsit mereu în decursul veacurilor, oameni și sisteme de cugetare și care au căutat nu numai să-L combată, ci chiar să-L ucidă din nou, disprețuind și distrugând tot ce este concretizare a învățăturii Sale. Ei credeau că ucigând pe Mântuitorul, va dispare viața creștină, lucrarea creștină, omul creștin.

S-a întâmplat și se întâmplă însă, cu totul altfel. Jertfa de pe Golgota, în loc să intimideze, să potolească, a provocat și provoacă un interes deosebit pentru religia creștină, și o atașare de ea până la sacrificiu. Isus, Fiul lui Dumnezeu vine în chip de prunc ca o întrupare deplină a nevinovăției – și face din starea de pruncie spirituală condiția cea mai de preț a renașterii oamenilor și a primirii lor în împărăția cerurilor.

Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, coboară printre noi oamenii în chip de prunc, pentru a ne face mai pilduitoare viața Sa întreagă trăită în duhul nevinovăției, al iubirii curate și al facerii de bine, al iertării și al dăruirii totale pentru fericirea semenilor – tot atâtea virtuți care pecetluiesc nevinovata pruncie spirituală.

Scump și dulce e numele lui Isus care mângâie, întărește și înalță sute de milioane de creștini și pe care atâtea inimi și guri Îl cheamă cu înfrigurare, de la leagănul pruncilor până la patul de moarte. El este calea care luminează și îndrumă viața noastră cu înțelepciunea și belșugul bunătății Sale. El este Marele Păstor de suflete, călăuzind pașii noștri pe cărările mântuirii.

Domnul Isus Hristos-Nou-Născutul-la Betleemul Iudeii a fost personificarea virtuții și ne-a povățuit ca purtarea noastră să lumineze înaintea oamenilor “pentru ca văzând faptele noastre cele bune să preamărească pe Tatăl Cel ceresc” (Matei 5, 16). Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin