Prin faptul că familia din Nazaret are înţelepciunea şi curajul să asculte de voia lui Dumnezeu – să-L pună pe pruncul Isus în centru vieţii lor; să-L crească, să-L hrănească, să-L apere de cei care doreau să-i ia viaţa şi să-L educe -, se impune ca model demn de urmat pentru fiecare familie care trăieşte pe pământ.

N-a fost atât de uşor începutul vieţii de familie pentru Iosif şi Maria aşa pe cum noi astăzi ne închipuim. Dintr-o dată ei au trebuit să renunţe la planul lor de viaţă şi să urmeze în mod liber vocea Domnului care a ajuns la urechile lor prin cuvintele Îngerului şi prin puterea Spiritului Sfânt. Chiar dacă noi nu ne putem bucura de prezenţa pruncului în casele noastre asemenea lor, putem să-L cunoaştem din Sfintele Scripturi, să-L primim în sfânta Cuminecătură şi să ţinem seama de voia Domnului în deciziile noastre, în rugăciunile noastre şi în relaţiile cu cei din casa noastră.

Naşterea lui Isus a adus cu sine, nu doar pace şi bucurie, ci mai cu seamă multe probleme pentru părinţii Săi. Irod (simbol al omului care priveşte doar la viaţa şi la puterea pământească trecătoare; incapabil să se deschidă şi să creadă în Dumnezeu) vrea cât mai repede să ucidă pruncul. Iosif şi Maria sunt ajutaţi şi protejaţi de Dumnezeu prin Îngerul Său, asemenea tuturor familiilor care se confruntă cu necazurile vieţii. Ceea ce-i deosebeşte pe Iosif şi pe Maria de foarte multe familii ale zilelor noastre este faptul că nu s-au predat (descurajat) în faţa primejdiilor, ci au luptat şi s-au lăsat conduşi de glasul Îngerului şi nu de “glasurile” lor umane limitate. Prin urmare, în urma unei lungi călătorii la Betleem, şi după ce le-a fost refuzată ospitalitatea de către semenii lor; cu un copil abia venit pe lume, singura soluţie este să fugă în Egipt.

Iubiţilor, inimile noastre sunt revoltare la gândul că locuitorii Betleemului de atunci l-au refuzat pe Mesia, dar fiecare trebuie să ne întrebăm cu sinceritate dacă nu cumva şi noi îl eliminăm pe Dumnezeu din familiile noastre, din viaţa noastră. În acest sens ar trebui să ne examinăm cu privire la relaţiile noastre cu membrii familiei noastre: soţul, soţia, copiii, bunicii. Comunicăm cu ei? Îi respectăm? Îi protejăm de pericole? Ne lăsăm pe noi pentru a-i ajuta pe ei?

Prin venirea sa în lume pruncul Isus arată că are nevoie de familie. El a sfinţit familia şi n-a distrus-o. Noi participăm la această misiune a Mântuitorului, sau ne punem cu tot dinadinsul împotriva Lui atacând şi distrugând familia?

Dacă am ascultat cu atenţie pericopa evanghelică de astăzi putem nota că membrii Sfintei Familii nu doar ascultă şi fac voia Domnului ci se raportează între ei cu mult respect, încredere şi dăruire. Ce puţin respect există astăzi în familiile noastre unde soţul şi soţia se văd ca fiind “patronul” celuilalt şi se cred “proprietatea” celuilalt şi nu persoane – copii liberi şi iubiţi ai lui Dumnezeu – sau darul pe care Domnul i l-a dat pentru a se bucura de el/ea şi pentru a-i sluji la mântuire. Sunt soţii de astăzi conştienţi de rolul primordial sau de misiunea pe care o au cu privire la mântuirea celuilalt?

Iosif şi Maria ne demonstrează faptul că Soţii creştini nu sunt două persoane care se limitează la ei înşişi, ci sunt două persoane care privesc, gândesc, comunică şi hotărăsc de comun acord să se îndrepte către un altul (copiii) şi către o anumită direcţie (calea strâmtă, de multe ori presărată şi cu spini) care duce la mântuire. Cuplul creştin decide să caute fericirea împreună. Nici unul nu pretinde că este sensul absolut al vieţii celuilalt, ci sunt conştienţi că sensul vieţii ambilor este Dumnezeu. Prin ceea ce Maria şi Iosif au făcut ne arată că şi-au iubit copilul. Şi noi putem învăţa de la ei să iubim şi să avem grijă de copii pe cere Dumnezeu ni i-a dat.

Din cele zece porunci pe care Domnul le dă prin Moise poporului cunoaştem datoria copiilor de a-şi cinsti părinţii, iar aceasta este o poruncă divină şi nu o simplă chestiune de educaţie. Apostolul Pavel ne arată că există datorii reciproce între soţ şi soţie şi între părinţi şi copii, iar împlinirea lor este plăcută în ochii lui Dumnezeu. Aceste datorii au la bază iubirea creştină, iar dacă sunt împlinite conduc familia la perfecţiune.

În multe locuri Evanghelia lui Matei ne îndeamnă să tindem către perfecţiune, către Împărăţia cerurilor. În acest sens familia este chemată să fie loc de înţelegere, de iubire, de dăruire şi de susţinere reciprocă. Ce bine este să ai o familie care te primeşte atunci când încetezi să mai “alergi” pe cărările vieţii; o familie care nu te acuză, nu te comandă, nu te judecă şi care este formată din persoane pe acre te poţi baza la nevoie: persoane de care nu îţi este frică. Isus a avut o astfel de familie: Iosif s-a trezit din somn, a ascultat de Domnul, şi a fugit cu pruncul pentru a-i salva viaţa.

Cum Iosif şi Maria şi-au exercitat rolul de părinţi educatori? Oare n-ar fi fost mai uşor pentru ei să lase copilul în Templu ca să fie pregătit de persoane mult mai instruite? De ce au ales să aibă soarta refugiaţilor? Nu! Isus, la fel ca toţi copiii nu are nevoie de multe lucruri; Isus şi copiii au nevoie doar de părinţii lor şi de iubirea dintre ei. Copiii au nevoie să-i simtă aproape pe părinţi şi să se convingă de faptul că părinţii le vreau binele, iar din iubirea părinţilor copiii învaţă că există un Dumnezeu care este mai mare decât părinţii şi care îi iubeşte.

Pentru copii iubire părinţilor este şi va rămâne mereu un semn evident al iubirii Tatălui. Când părinţii nu-şi iubesc copiii şi nu le dedică timp, cresc nişte copii orfani, fără Dumnezeu şi îngreunează acestora calea către mântuire deoarece îi lipsesc de alimentul sufletesc cel mai esenţial.

Ar putea să ne mire îndemnul “fugi”! adresat lui Iosif. Este o poruncă care ne prezintă un Dumnezeu “aparent” fără soluţii în faţa răutăţilor oamenilor. Pericolul cel mai mare al familiilor de astăzi este acele de-a rămâne fără Isus. Vă doresc tuturor să fugiţi de cel rău, dar asemenea lui Iosif, să nu uitaţi să-l luaţi cu dumneavoastră pe pruncul Isus, pentru că El ne spune “Fără Mine nu puteţi face nimic”.

Iubiţilor, învăţătura bisericii ne cere să fugim de relaţii tensionate, de împietrirea inimii, de acuzaţii reciproce, de intoleranţă, de nerăbdare, de orgoliu şi de tot ceea ce ar putea să destrame familiile noastre, dar în acelaşi timp ne arată că fără ca să apelăm la ajutorul lui Isus este imposibil. De fapt, putem spune că sărbătoarea Crăciunului este: a-L lua la noi pe micul prunc şi pe mama Sa, a permite ca pacea lui să intre în sufletele noastre. Parcă evanghelistul Matei doreşte să ne arate că familia a fost necesară pentru Isus, dar şi că familia are nevoie de Isus pentru ca să fie salvată de la rău şi să ajungă la mântuire.