Multe sunt formele pe care poate să le ia astăzi un cuvânt. De la cele mai sofisticate programe de computer, care pot da cuvântului scris orice formă şi mărime şi culoare, la cele mai complicate sisteme de televiziune digitală, radio, telefonie fixă sau mobilă şi de ce nu, la cea mai cunoscută formă, cea prin viu grai.

De la un om la altul, de la o generaţie la alta şi de la o naţiune la alta, cuvântul a fost din totdeauna mijlocul prin care oamenii şi-au transmis şi cele bune şi cele rele.

În această multitudine de forme de transmitere a cuvântului, Dumnezeu alege pentru omenire una inedită: alege să-i dea Cuvântului său un trup, iar astăzi, în ziua de Crăciun, după pregătirea din timpul celor patru săptămâni din Advent, celebrăm naşterea Cuvântului lui Dumnezeu, în pruncul din ieslea de la Betleem.

Mult au aşteptat cei din vechime împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu imediat după căderea primilor oameni în păcat. De la o generaţie la alta, de la un eveniment la altul, poporul ales a trăit fiecare moment cu emoţia venirii Mesiei.

Profeţii şi dintre ei în mod special Isaia, cel din a cărui carte face parte şi prima lectură de astăzi, se face vocea acestui popor, cu răbdarea aparent la capăt. Pentru ei fiecare mesager, fiecare predică, fiecare personalitate devenise un semn, un crainic al păcii. Cu toţii, deşi nu e venit, îl văd parcă în mod anticipat pe Mesia, iar prezenţa lui îndeamnă la bucurie. Se mulţumesc însă să constate că o astfel de realitate continuă să rămână doar la nivel de cuvânt.

Mulţi ani mai târziu va sosi însă şi Cuvântul mult aşteptat; o aşa-zisă invenţie a lui Dumnezeu pentru omenire.

Nici un computer şi nici o altă formă de maşinărie nu a reuşi şi nu va reuşi vreodată să dea viaţă unui cuvânt aşa cum Dumnezeu-Tatăl a dat viaţă Cuvântului său, un Cuvânt pe cât de vechi pe atât de nou: vechi pentru că este din veşnicie Dumnezeu, nou pentru că s-a întrupat în timp, pentru noi cei de astăzi, acum circa două mii de ani.

Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu! Un mare mister şi în acelaşi timp o mare minune, un gest faţă de care omenirea trebuie să fie mereu recunoscătoare.

În zilele noastre mulţi părinţii sunt plecaţi în străinătate. Sporadic aceştia îşi sună sau poate scriu copiilor. Nimic însă din toate acestea nu poate şi nu va putea înlocui vreodată prezenţa lor.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a ales regi, a dat cele zece porunci, i-a permis regelui Solomon să construiască templul, a încurajat poporul ales prin profeţi atunci când a fost în exil, dar nimic din toate acestea nu l-a convins pe Israel de iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. Atunci, Dumnezeu, în planul său de iubire şi de mântuire a omenirii căzute în păcat, s-a hotărât să vină personal să răscumpere ceea ce era decăzut.

Astfel, în ieslea de la Betleem celebrăm coborârea vizibilă a lui Dumnezeu printre oameni, un fel de întoarcerea a părinţilor din străinătate la copii lor de acasă, deşi asemănarea este lipsită de proporţii.

Aşa cum copilul ştia că are părinţii departe şi îi dorea aproape, la fel, omenirea ştia că Dumnezeu există, pentru că de el fusese creată, dar din cauza păcatului, îl simţea la distanţă.

În ieslea de la Betleem, Cuvântul făcut trup vine să fie aproape de noi, se face unul asemenea nouă afară de păcat, îmbrăţişează natura noastră slabă, îndurând frigul, foamea, exilul, refuzul oamenilor, apoi marginalizarea mai marilor templului şi a societăţii şi în cele din urmă, moartea pe cruce.

Pentru acestea a venit Isus pe pământ!

Sunt aproape 20 de ani de la revoluţia din 1989. Atunci, oamenii au strigat “libertate”. Se dorea o libertate de sub dominaţia comunistă, iar oamenii au fost liberi. A fost o libertate care a dus la creşterea infracţiunilor, a avorturilor, a libertinajului, a modului de exprimare, o libertate care de multe ori a însemnat şi înseamnă o viaţă fără Dumnezeu.

Acum două mii de ani, Cuvântul făcut om în ieslea de la Betleem a venit cu acelaşi mesaj de libertate, dar ce diferenţă între libertatea obţinută prin sânge, cu e cazul celei de la revoluţia din 1989 şi libertatea obţinută prin iubire, cum e cazul celei oferite de Fiul lui Dumnezeu!

Primul mod de a fi liberi ne dă posibilitatea, cu răspunderea de rigoare, evident, să dăm în cap cui vrem, să facem ce vrem, să ascultăm sau nu de o autoritate, într-un cuvânt să facem ce vrem. În schimb, al doilea mod de libertate, total diferit de primul, ne dă posibilitatea să facem ce vrem, dar numai în iubire.

Sf. Augustin spunea în predicile sale: “Iubeşte şi fă ce vrei!”, considerând că în iubirea înţeleasă din punctul de vedere al lui Dumnezeu, nu poţi comite sau dori răul.

Aşadar, celebrăm astăzi în ziua de Crăciun pe Cuvântul care a adus în lume adevărata libertate, cel care a ostoit dorul nostru după Dumnezeu. Ce mai rămâne de făcut?

Rămân multe de făcut!

Mai întâi trebuie să redimensionăm în sufletul nostru importanţa Crăciunului, a naşterii lui Isus pentru noi şi pentru lumea întreaga, o naştere care ne responsabilizează, nu numai ne determină să facem cadouri, aşa cum se fac de Crăciun.

Apoi, legat de relaţia cu aproapele, dacă Isus nu a fost acceptat nici măcar să se nască în condiţii umane, având în faţă o astfel de “lecţie” de egoism din partea omenirii, să ne deschidem necesităţilor reale ale aproapelui nostru: nevoii de iubire, de iertare, de toleranţă, de încredere, etc, conştienţi în fiecare moment că “Ceea ce aţi făcut unui mai mic, mie mi-aţi făcut”.

Nu în cele din urmă, să re reînnoim sufleteşte. Să lăsăm hotărârile bune să ia locul urii, duşmăniilor din noi, părtinirilor, diferenţelor pe care poate le facem. Să ne eliberăm profitând de libertatea pe care ne-o dă mântuirea adusă de Isus în ieslea de la Betleem.

Iar ca hotărâre practică, spunând zilnic rugăciunea “Îngerul Domnului”, când ajungem la partea legată de întruparea Cuvântului, să facem o mică plecăciune, aşa cum astăzi, la aceeaşi parte din Crez, Biserica ne îndeamnă să îngenunchem.

“Cuvântul s-a făcut Trup şi a locuit între noi!” Să ne bucurăm că Dumnezeu a găsit o astfel de modalitate, că a făcut din Cuvântul său “filozofia şi credinţa” vieţii noastre. Amin.