Prăznuim astăzi pe Sfântul mare Ierarh Nicolae, unul din cei mai veneraţi sfinţi din întreaga creştinătate.

Întinderea şi vechimea cultului său, mulţimea bisericilor, altarelor şi monumentelor înălţate în cinstea sa, veneraţia şi încrederea credincioşilor de toate vârstele, din toate veacurile şi din toate locurile în acest mare sfânt arată puternica strălucire a sfinţeniei sale, sublimitatea şi tăria marilor sale virtuţi şi puterea minunată a faptelor sale. Viaţa sa pe pământ a fost ca o făclie care a luminat în veacul în care a trăit şi care nu a încetat să lumineze nici după trecerea sa în veşnicie. Faptele sale sunt şi azi făclii călăuzitoare pentru cei ce se străduiesc să dobândească mântuirea.

Sfântul mare ierarh Nicolae s-a născut pe la anul 280 d. Hr., în oraşul Patara, din provincia Licia, în Asia Mică. Părinţii săi se numeau Epifanie şi Ioana. Erau de neam mare şi moştenitori ai unor însemnate averi. Erau creştini buni, evlavioşi şi milostivi, făcând fapte bune şi ajutând pe săraci. Ioana, mama Sfântului Nicolae, avea un frate mai mare, care se numea tot Nicolae şi care a fost arhiepiscop în oraşul Mira, capitala provinciei Licia.

Sfântul Nicolae a primit în casa părintească o sănătoasă creştere şi îndrumare. Înzestrat cu minte ageră, educat în duh creştin, având exemple de viaţă pe evlavioşii săi părinţi, Sfântul Nicolae a început să pătrundă în tainele credinţei creştine şi să trăiască această credinţă încă din cea mai fragedă copilărie.

Postea miercurea şi vinerea, frecventa biserica, se îndeletnicea cu rugăciunile şi ascultarea Sfintelor Scripturi. Se ştie că, pe când învăţa să scrie şi să citească la unul din dascălii oraşului, atât la ducere cât şi la întoarcere de la şcoală, se oprea la biserică, unde se închina şi asculta citirile şi învăţăturile Sfintelor Evanghelii.

Când a crescut mai mare, unchiul său Nicolae l-a luat pe lângă sine. Sfântul însă venea adesea şi pe la părinţii săi.

În anul 300 d. Hr., Asia Mică a fost bântuită de o groaznică ciumă, care s-a întins şi în oraşul Patara. Părinţii Sfântului Nicolae au fost loviţi şi ei de această boală şi, în trei zile, au murit amândoi. Întreaga avere i-a rămas moştenire. Sfântul însă a vândut această avere, a împărţit-o în secret la săraci şi a plecat din Patara în Mira. În anul 303, pe când avea vârsta de 23 de ani, a fost hirotonit de unchiul său ca preot. Peste un an Sfântul Nicolae a fost numit egumen la Mănăstirea Sionul cel Sfânt, întemeiată de unchiul său, în apropiere de oraşul Mira.

După moartea unchiului său, Sfântul Nicolae a plecat să viziteze locurile sfinte. În călătoria sa spre }ara Sfântă, s-a oprit în oraşul Alexandria, unde s-a închinat moaştelor Sfântului Evanghelist Marcu. Ajungând în }ara Sfântă, a cercetat Ierusalimul şi colina Golgotei, unde a fost răstignit Mântuitorul, Betleemul, unde s-a născut Domnul, pustia Iordanului, unde a predicat Sfântul Ioan Botezătorul şi peştera care i-a servit atâţia ani ca adăpost de sălăşluire. Lângă Betleem, a stat câteva zile retras în meditaţie religioasă, într-o peşteră în care, după tradiţie, s-ar fi ascuns Sfânta Fecioară cu Pruncul Isus şi dreptul Iosif, când începuseră fuga în Egipt. La acel loc, s-a zidit mai târziu o mică biserică, în cinstea Sfântului Nicolae, unde se vede şi azi zugrăvit în haine de călător. După ce a vizitat şi alte locuri din }ara Sfântă s-a întors la mănăstirea sa de lângă Mira, fiind primit cu mare bucurie de fraţii din mănăstire. Scurt timp după aceasta, pe la anul 310 d. Hr., arhiepiscopul Ioan, care a fost ales ca urmaş al arhiepiscopului Nicolae în Mira, a încetat din viaţă şi soborul episcopilor din provincia Licia au ales pe Sfântul Nicolae ca arhiepiscop al Mirei. De la înălţimea acestei trepte, Sfântul Nicolae a condus turma lui Hristos cu credinţă, cu evlavie, cu demnitate şi cu o mare bărbăţie, povăţuind pe cei rătăciţi, apărând pe cei căzuţi în nenorocire, ajutând pe cei săraci şi fiind pildă de smerenie şi modestie. Ducea o viaţă aspră, ca şi Sfântul Ioan Botezătorul de altădată. Ajuna miercurea şi vinerea, mânca o dată pe zi, purta îmbrăcăminte modestă şi dormea pe pământ gol.

În timpul prigonirii lui Liciniu, pe la anul 313, Sfântul Nicolae a suferit grele chinuri pentru credinţa lui în Hristos. A fost trimis în surghiun şi acolo a fost aruncat în închisoare şi schingiuit greu. Spune istoricul Nichifor Calist că, după 12 ani, când s-a ţinut Sinodul Ecumenic de la Niceea, a participat la acest sinod şi Sfântul Nicolae, care purta încă pe el cicatricele rănilor din chinurile suferite pentru mărturisirea credinţei lui Hristos. Pe vechile icoane Sfântul Nicolae este zugrăvit în culori negricioase, gălbui, rumen-aurii, reprezentat cu semnele suferinţelor muceniciei sale. A luat parte activă la Sinodul I Ecumenic, fiind unul din cei mai însufleţiţi susţinători ai dumnezeirii lui Hristos şi potrivnic al arianismului.

A păstorit turma cu aceeaşi grijă şi dragoste părintească până la adânci bătrâneţi. Când şi-a simţit sfârşitul aproape, s-a retras în Mănăstirea Sion unde în tinereţe fusese stareţ, şi acolo, slăbit de muncă, de nevoinţele pustniceşti cu care-şi strunise toată viaţa trupul firav, s-a stins ca o lumânare trecând la Domnul, în ziua de 6 decembrie 350 cu cuvintele: “Doamne, în mâinile Tale încredinţez duhul meu”! În anul 1078, când oraşul Mira se află sub stăpânirea musulmanilor, sfintele sale moaşte au fost mutate din Mira în oraşul Bari, în Italia de Sud, şi depuse, în ziua de 9 mai 1078, în Biserica Sfântul Ştefan, unde se află şi azi. Creştinii din întreaga lume vizitează biserica şi le venerează cu deosebită cinste.

Înalta personalitate a Sfântului Mare Ierarh Nicolae a strălucit şi luminează mereu în Biserica lui Hristos, ca un far călăuzitor pentru călătorii spre veşnicie. El străluceşte între ceilalţi sfinţi creştini, ca un luceafăr între stele. Desăvârşit a fost în faptele sale şi viaţa sa. Dar care este virtutea principală prin care a strălucit acest mare sfânt şi pentru care noi creştinii îl cinstim atât de mult? Este marea sa iubire pentru credincioşii simpli, săraci şi trudiţi, pe care i-a păstorit cu grijă, cu credinţă şi cu durerea de inimă.

Sfântul Nicolae este chipul desăvârşit al păstorului celui bun, care – după cuvântul Mântuitorului – şi-a pus sufletul său pentru noi (Ioan 11, 15). Ca episcop, Sfântul Ierarh Nicolae s-a purtat nu ca un stăpân, ci ca un părinte, povăţuitor, ajutător, spre păstorire. Avea o inimă de aur, plină de bunătate, de blândeţe, de milă şi de iubire. Încă de mic îi plăcea să facă numai bine în jurul său. S-a jertfit pe sine, pentru ca să fericească şi să mântuiască pe credincioşii săi. A trăit în sărăcie, ca să umple cu prisosul său lipsa altora; s-a lipsit pe sine ca să dea altora; s-a smerit pe sine, ca să fie pildă tuturor. S-a uitat cu desăvârşire pe sine însuşi, fiindcă necontenit s-a gândit la alţii şi le-a purtat de grijă. A fost pentru turma lui un părinte bun, blând şi blajin. A împlinit cuvintele Mântuitorului:” Milă îmi este de norod” (Mat. 15, 42).

De aceea toată viaţa lui a fost o continuă jertfire şi dăruire de sine pentru binele şi mântuirea credincioşilor lui dragi. Şi casa şi masa şi punga şi inima i-au fost veşnic deschise la suferinţa altora.

Ca atâţia alţi sfinţi, şi Sfântul Nicolae a înţeles cuvântul Mântuitorului că nu este alt mijloc de a câştiga iubirea, încrederea şi cinstirea poporului, decât acela de a te apropia de inima lui prin fapte concrete de iubire, de milă şi de ajutor.

Multe sunt faptele de iubire şi de milostenie creştine săvârşite de Sfântul Nicolae. Iată numai câteva din ele: când a plecat la Ierusalim, sfântul a împărţit săracilor toată averea moştenită de la părinţi. Odată, neavând ce să dea celor ce veneau la el după ajutor, şi-a vândut o parte din cărţile de care avea nevoie, precum şi odăjdiile cu care slujea, iar banii i-a împărţit săracilor.

Altă dată, când un om din dregătorie ostăşească, cu trei fete de măritat, care ajuns într-o neagră sărăcie, s-a hotărât să le dea spre desfrânare, Sfântul Nicolae auzind despre rătăcirea acestui necugetat părinte, fără să fi fost observat de cineva, s-a furişat la fereastra casei acelui om, şi i-a aruncat o pungă de galbeni, ca zestre pentru prima fată; în noaptea următoare, a dus a doua pungă, iar a treia noapte, a făcut la fel, smulgând astfel din calea pierzării, pe cele trei fecioare.

Când o secetă s-a abătut peste eparhia lui, Sfântul Nicolae a salvat-o de la foamete, cumpărând grâu şi împărţindu-l el însuşi celor săraci şi celor flămânzi. Altă dată, prinzând de veste că trei tineri de neam bun, dintre credincioşii lui au fost întemniţaţi pe nedrept şi osândiţi la moarte, Sfântul Nicolae s-a dus la guvernatorul locului şi la însuşi împăratul Constantin cel Mare şi nu s-a lăsat până când nu i-a salvat de la osândă nedreaptă.

Pe scurt, Sfântul Nicolae a fost ajutorul celor sărmani, mângâietorul celor necăjiţi, ocrotitorul şi sprijinitorul celor nedreptăţiţi, izbăvitorul celor în primejdie, tuturor părinte şi pildă de urmat.

De aceea şi credincioşii l-au răsplătit cu iubirea lor, cu admiraţia şi cinstirea lor pe care i-au dovedit-o totdeauna. Iar când Sfântul şi-a dat obştescul sfârşit, a fost plâns şi regretat nu numai de credincioşii săi, ci şi de puţinii păgâni care mai rămăseseră prin părţile acelea. Şi la scurtă vreme după moartea lui, au început să-l cinstească după cuviinţă, ca pe un sfânt, iar pomenirea lui s-a întins şi a rămas neştearsă în sufletele şi amintirea creştinilor din toate locurile şi din toate timpurile.

Dar Sfântul Nicolae a fost răsplătit pentru bunătatea, iubirea şi blândeţea lui, nu numai cu dragostea şi cinstirea oamenilor aici pe pământ, ci şi cu fericirea veşnică în Ceruri, după moartea sa. “Căci Dumnezeu este iubire” (Ioan 6, 16) şi de El ne apropiem mai întâi de toate prin iubire. Iubind pe oameni, ne apropiem de Dumnezeu.

Şi Sfântul Nicolae este unul dintre cei care s-au apropiat mai mult de Dumnezeu, tocmai pentru că a iubit mult pe semenii săi. Iar iubirea lui faţă de oameni a fost atât de mare, încât ea se prelungeşte dincolo de limitele vieţii sale pământeşti. De acolo din ceruri cu trecerea care se bucură în faţa lui Dumnezeu, Sfântul Nicolae ajută pe aceia care i-au fost atât de dragi în viaţă, pe acei săraci, bolnavi, suferinzi, umiliţi şi asupriţi, în care el a văzut totdeauna nişte fraţi mai mici ai lui Hristos (Mat. 20, 40, 45).

Sfântul Nicolae s-a învrednicit de darul facerilor de minuni.

Dintre multele minuni făcute de el, după moarte, voi pomeni doar una, scrisă în cărţile noastre bisericeşti. Un creştin, din Constantinopol, vrând să plece într-o călătorie îndelungată pe mare, s-a dus mai întâi într-o biserică cu hramul Sfântului Nicolae, rugându-se fierbinte sfântului să-i fie într-ajutor spre săvârşirea cu bine a călătoriei. Şi-a luat rămas bun de la rude şi prieteni şi s-a suit în corabie. Peste noapte s-a ivit o furtună înfricoşătoare. Marea s-a învăluit de valuri înfuriate şi corabia era în primejdie să se înece. În învălmăşeala care s-a produs printre călători, creştinul nostru a alunecat din nebăgare de seamă şi a căzut în valuri; nimeni nu i-a putut da nici un ajutor.

Simţind cum se afundă în adâncul apelor, doar atât a putut striga nefericitul: “Sfinte Nicolae, ajută-mi!”. Şi atunci, o minune! Furtuna s-a potolit ca prin farmec, iar omul nostru s-a pomenit dintr-o dată în mijlocul casei lui. Apa îi curgea şiroaie de pe haine, iar cei din casă au rămas nedumeriţi de mirare şi de groază, ştiindu-l plecat pe mare. El însuşi nu ştia ce s-a petrecut cu sine până ce nu s-a dezmeticit şi-a povestit ce i s-a întâmplat.

S-a dus vestea despre această minune în tot ţinutul. Împăratul însuşi şi patriarhul au chemat la ei pe creştinul acela de au auzit din gura lui însuşi minunea.

De atunci, corăbierii l-au luat pe Sfântul Nicolae ca ocrotitor păzitor al lor. Câţi dintre ei nu l-au chemat în ajutor atunci când s-au aflat în primejdie de înec! Sfântul Nicolae a lăsat peste veacuri amintirea frumoasă, trainică şi durabilă a unui mare păstor, părinte, ocrotitor şi binefăcător al turmei încredinţate lui spre păstorie, vajnic mărturisitor al lui Hristos, apărător al dreptei credinţe şi mare făcător de minuni. Viaţa lui minunată ne învaţă un mare adevăr, care nu trebuie uitat: cu cât ne vom smeri mai mult pe noi înşine şi vom face din viaţa noastră un altar de jertfă pentru binele şi fericirea semenilor noştri, cu atât ne vom înălţa mai sus în preţuirea şi în iubirea semenilor pe pământ şi cu atât vom plăcea mai mult lui Dumnezeu, sus în ceruri. Precum spune una din cântările bisericeşti alcătuite în cinstea lui: “Sfântul Nicolae a câştigat cu smerenie cele înalte şi cu sărăcie cele bogate”.

Suntem aici ca să cinstim pomenirea lui. Dar cel mai bun chip de a cinsti cu adevărat pe sfinţi, este să le urmăm pilda şi să ne sârguim a fi ca ei. Cea mai mare bucurie pe care le-o putem face sfinţilor este aceea de a le imita viaţa împodobindu-ne cu virtuţile lor şi făcând faptele lor. Dacă vrem, deci, să împletim o cunună de laudă măritului sfânt de astăzi, să fim blânzi ca el, să fim drepţi, smeriţi cum a fost el, să răspândim în jurul nostru numai bine, ajutor, mângâiere şi bucurie, aşa cum a făcut el. Căci, dacă toţi cei ce au purtat şi poartă numele de creştin ar fi făcut aşa, ar fi pierit de mult din lume nedreptatea şi asuprirea dintre oameni, ura şi războaiele care aduc cu ele atâta distrugere şi pustiire, nenorocire şu suferinţă. Cu asemenea creştini, s-ar fi statornicit de mult pe pământ împărăţia lui Dumnezeu, adică domnia dreptăţii sociale, a iubirii şi a păcii, pentru care au luptat sfinţii în viaţa lor şi pentru care trebuie să lupte şi să lucreze orice creştin.

Mărite Sfinte Nicolae! cu puterea şi harul pe care l-ai câştigat înaintea feţei lui Dumnezeu, ascultă glasul celor care îţi poartă cu vrednicie sfinţitul tău nume! Ajută şi ocroteşte pe toţi cei care s-au adunat astăzi în sfintele biserici, pentru a-ţi aduce prinos de laudă şi se roagă cu credinţă! Fereşte Biserica noastră, ţara noastră şi lumea toată de pustiirea războaielor, de foamete, de boală şi de tot răul! Fă să se aprindă în sufletele tuturor oamenilor virtuţile tale cu harul lui Dumnezeu, pentru ca astfel să se stingă vrăjmăşia, neînţelegerea dintre oameni şi popoare şi să se realizeze astfel împărăţia păcii, a înţelegerii şi a iubirii pe pământ. Amin.