De partea misterului

Orice sărbătoare a Maicii Domnului ne conduce în mod necesar la mister. Nu este vorba de a explica, demonstra, şi nici de a povesti – este atât de puţin de povestit din viaţa Mariei de la Nazaret – cât mai degrabă de contemplat. “Am contemplat, o Dumnezeule, minunile iubirii tale”, scandează refrenul din Psalmul responsorial. A contempla înseamnă a citi ceea ce nu este scris, a observa ceea ce este invizibil, a asculta cuvântul în tăcere, a frecventa o altă lume, a se lăsa cuprinşi de o obscuritate luminoasă.

Nu este vorba de a înţelege, ci de a adora. Este necesar să intuim, în loc să vedem. Uimirea este mai importantă decât demonstraţiile. Când cineva a contemplat, renunţă la pretenţia de a descrie, informa, instrui, argumenta, aducerea de probe raţionale. Se mulţumeşte cu transmiterea unei bănuieli, aprinderea unei scântei de dorinţă, întrevederea a ceva, deschiderea fisurilor. Cel contemplativ poartă asupra sa “pete de lumină”.

Are un limbaj aluziv, alcătuit din bâlbâieli în loc de discursuri. Neavând posibilitatea de a spune, cel contemplativ transmite semnale. A explora misterul este diferit de analizarea, de a face inventarul, de a cuceri. Cu cât cineva se aventurează mai mult în acel teritoriu, cu atât mai mult se găseşte “dezorientat”. Nici o siguranţă afişată, nici o familiaritate dezinvoltă.

Cineva progresează… mergând înapoi. Se apropie… stând la distanţă. Vede… închizând ochii. Nu intră în atotputernicie, dar acceptă să fie introdus puţin câte puţin. Nu atacă – nici cu atât mai puţin nu jefuieşte – misterul. Îl atinge. Semnele de recunoaştere ale celui contemplativ sunt pudoarea,discreţia, respectul, măsura, şi nu pretenţia de a se arăta ca unul care domină situaţia. Contemplativul tinde să dispară, să se ascundă, şi nu să apară, să se afişeze.

El nu are nimic de învăţat. Cel mult îţi pune în inimă dorinţa de a întreprinde calea spre izvor. Cine contemplă, face experienţe care nu se mai repetă, şi deci nu se prezintă niciodată ca un “expert”. În loc să fie un ghid, este un “provocator”, unul care cheamă – şi împinge – afară. Pentru a contempla trebuie să renunţăm la curiozitate şi să ne lăsăm cuprinşi de infinit. Nu se contemplă pentru a mări ştiinţa proprie, ci pentru a o pune în discuţie, până la pierderea ei. Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să fie dispus să nu se mai regăsească, să nu se mai recunoască. Altceva decât “regăsirea de sine”, după o formulă care apare des astăzi…

“Vai mie! Sunt un om pierdut”, exclamă Isaia. Calea contemplaţiei este o cale care nu are întoarcere. Sunt tăiate punţile, şterse semnele, dispar urmele. Nu este permisă recuperarea a nimic din ceea ce am lăsat la spate. Nu ne este dată posibilitatea – nici cu atât mai puţin timpul – de a clasifica şi sistematiza descoperirile. De altă parte, contemplativul nu face descoperiri. Acceptă să se4 lase surprins în continuare. Şi este mereu atras “în altă parte”.

Când Dumnezeu face pregătirile…

Cadrul liturgic al sărbătorii Neprihănitei este semnificativ cel al Adventului. Aşteptare, pregătire, primire. Fiind vorba de venirea pe pământ a propriului Fiu, Dumnezeu însuşi se obligă personal cu pregătirile. Ca şi cum nu ar avea încredere în oameni. Şi are dreptate. Într-adevăr, când este vorba de a primi un mare personaj, noi ne gândim imediat la palatul în care să-i oferim ospitalitate, la scena grandioasă de pregătit, balconul la care “va apare”, la itinerariul studiat în amănunţime pe care va trebui să-l urmeze.

Dumnezeu nu se preocupă deloc de acest tip de pregătiri. O casă ca altele – şi chiar un staul – poate să meargă bine. Calea va fi aceea parcursă de oamenii săraci obligaţi să se prezinte pentru un recensământ. Cât priveşte invitaţiile , vor fi înmânate de îngeri unor indivizi selecţionaţi riguros: cei daţi la o parte, cei care nu au drepturi, cei care nu se aşteaptă, oameni fără nume. Atunci când vor sosi, pe neaşteptate, unele personaje importante, se vor îngenunchea fără ca nimeni să se precipite să întindă un covor. Chiar pentru că “în acel loc unde se găseşte copilul” (Mt 2,9) nu se găsesc covoare.

Dumnezeu, mai degrabă, a “pregătit” o persoană. Şi aici… nu s-a uitat la cheltuieli. A “cheltuit” în chip divin. Pe El nu-l interesează deloc fastul extern. Dar se arată foarte exigent – cum numai Dumnezeu poate fi – în privinţa ospitalităţii interioare. Pregătirile, în această privinţă, nu au durat puţine zile. Tatăl s-a îngrijit de ele din toată veşnicia. Maria din Nazaret a fost “pregătită” chiar înainte de naştere.

Când Dumnezeu caută “o locuinţă demnă” (rugăciunea de la Liturghie) pune ochii pe Maria din Nazaret. Şi o “împodobeşte” cu lux, cu colaborarea celei interesate, fără ca nimic să nu se observe în exterior. Pregătirile trebuie să rămână secrete. Fiul, astfel, va găsi loc în sânul unei femei necontaminate, neatinsă niciodată de pata păcatului, nici atinsă de umbra răului. Cuvântul se va naşte, nu numai în tăcere, dar şi dintr-o creatură a tăcerii.

Maria, ca mireasă, a avut o zestre modestă. Dar ca Mamă a primit ca zestre belşugul harului. A fost îmbogăţită, peste orice măsură imaginabilă, de toate darurile cerului. Trusoul său are ceva incredibil. Neprihănita: iată rezultatul pregătirilor lui Dumnezeu. Iată ce se întâmplă când El ţinteşte frumuseţea, curăţia, transparenţa propriei “locuinţe de carne”. Numai Fiul va fi introdus în unicul templu construit de mâinile Tatălui şi va putea să se bucure de acea splendoare. Un fel de “replică” a Paradisului. Noi, stând în exterior, trebuie să ne mulţumim să ghicim măreţia. Misterul, în acest caz, nu numai că este inaccesibil minţii. Nu este la îndemâna chiar a fanteziei noastre.

A cui este vina?

Este interesant de notat cum experienţa păcatului provoacă o descărcare a responsabilităţii. Nimeni nu se recunoaşte vinovat. Vina este mereu a altuia. Este vina femeii, spune Adam. Este vina şarpelui, se justifică Eva. Este vina… păcatului, protestăm noi. Sau, mai bine, este vina aceluia care un prost gust de a numi încă păcat, în timp ce păcatul nu există, nu este nimic. Biserica, apoi, a avut ideea frumoasă de a inventa, în Catehismul său, de-a dreptul păcate “inedite”. Dar chiar dacă îmbrăcat în haine noi, păcatul nu este luat în serios de societatea noastră civilizată. Noi am înaintat în anul două mii, şi nicidecum nu ne pot târâ înapoi aceste obstacole ale trecutului, aceste reziduuri ale unei mentalităţi depăşite.

Fiind vorba de experienţa harului, Unicul Vinovat este îndată găsit. Maria ar putea afirma, liniştită: – Eu nu sunt deloc. “Vina” este a lui Dumnezeu. Răsturnând termenii dialogului care a avut loc în grădina Edenului, Maria l-ar putea întreba pe Domnul: – Ce ai făcut? O dată stabilit Responsabilul a toate, Maica Domnului devine o creatură de laudă. Nu va putea decât să-l “preamărească” pe Acela care a săvârşit în ea “lucruri minunate”.

…La început era moartea

“…În vederea morţii Lui”, recită rugăciunea de la Liturghia de astăzi. Naşterea Fiului este condiţionată de moartea sa. A fost “răscumpărată” de moartea sa. A fost posibilă crucea. Chiar şi Mama, de aceea, este ceea ce este graţie Crucii Fiului. Se naşte, pentru a spune aşa, din moartea sa. Mai târziu va merge în pelerinaj pe Calvar pentru a vizita locul propriei “naşteri”. Ea, în mod paradoxal, s-a bucurat de moştenirea Fiului, încă înainte de naştere, de-a dreptul în momentul conceperii. Acea minunată catedrală care este Neprihănita, a fost construită cu lemnul preţios al Crucii.

Este aşa de greu să spui da darului?

“…Fie mie după cuvântul tău”. Către comentarii despre “da”-ul Maicii Domnului. Riscând să uităm “la ce” a spus da Maria din Nazaret. Domnul nu a prezentat, prin înger, un program de semnat, o listă de lucruri de făcut. Da-ul Fecioarei nu înseamnă “sunt dispusă să împlinesc ordinele”, ci “sunt gata să primesc”, “mă angajez să primesc oferta senzaţională”.

Maria a spus da darului. A fost docilă, în sensul că a deschis, mai mult a deschis larg uşa, I-a permis să lucreze, nu a împiedicat acţiunea Spiritului Eu bănuiesc că noi ne temem mai mult de darurile lui Dumnezeu decât de exigenţele sale.

Ne arătăm mai dispuşi să facem decât să-L lăsăm pe El să facă. Preferăm să ne mişcăm, să ne agităm noi, în loc să consimţim ca El să acţioneze liber şi din belşug cum vrea El. Mizăm mai mult pe acţiunile noastre decât pe minunile Sale.

Cel puţin ne precipităm, ieşim. Dar greu Îi dăm posibilitatea de a intra.

Ne arătăm mereu ocupaţi, obosiţi, chiar din cauza Lui. Şi opunem o rezistenţă tenace atunci când este vorba de a-L lăsa să se ocupe, să devină terenul unei ocupaţii totale şi exclusive dei partea Sa. Da. Observăm riscul de a primi, ne apărăm de pericolul de a-L lăsa să ne dea”. Uneori reuşim să întrebăm: – Ce vrei de la mine? Ce trebuie să fac? Cu greu spunem: – Doamne, ce vrei să faci din mine? Vreau să fiu generos cu Tine, astăzi: accept să te las să-mi dai tot ceea ce doreşti. Îţi asigur, oricum, deplină libertate de acţiune în mine.

Cine ştie dacă reuşim vreodată să intrăm în dimensiunea unui creştinism “receptiv” mai mult decât “activ”, de har mai mult decât de cucerire, de uimire mai mult decât de calcul, de mulţumire mai mult decât de cifre. Maria este desigur Cea care nu s-a temut să deschidă uşa. Nu a ezitat să primească totul. Nu a zis “fac”, ci “facă-se…” A acceptat să se minuneze,să admire. Ceea ce este cu totul diferit de a sta să priveşti.

Cine poate “să reia” harul?

Cine poate să spună şi să descrie ce se întâmplă în secretul unei persoane atunci când, ca în cazul Mariei, consimte la iniţiativa Sa? Este posibil să povestim păcatul. Şi Geneza o face, fie chiar şi cu un limbaj simbolic. Cine merge, ca Eva, la şcoala şarpelui, urmează un text banal, stupid, repetat, mai mult sau mai puţin acelaşi în scurgerea mileniilor. Dar melodia pe care Dumnezeu o face să răsune între pereţii unei inimi receptive, ca ceea a Mariei, nu poate fi consemnată nici unei partituri precise, definite o dată pentru totdeauna. Şi variaţiile sunt infinite.

La şcoala lui Dumnezeu, cineva nu a învăţat partitura. Şi pentru că nu este nici o partitură de recitat. Trebuie, mai degrabă, să ne punem din când în când în ascultare, pentru a înţelege sugestiile Spiritului imprevizibil şi “improvizator”.

Nici o telecameră, oricât de puternică şi indiscretă, nu va reuşi vreodată să prindă ceea ce se întâmplă într-un individ care se decide să nu fie complice cu păcatul, să reziste răului, să nu cedeze ispitei, să facă un pic de curăţenie în avantajul tuturor. Evenimentele decisive nu “apar”, nu sunt înregistrate în exterior.

La început era viitorul…

O ultimă observaţie, luată din sărbătoarea de astăzi. Psihanaliza vrea să ne convingă că noi suntem condiţionaţi iremediabil de trecutul nostru. Că viitorul nostru este decis de ceea ce avem în spate, şi că s-a sedimentat în inconştient.

Neprihănita demonstrează, dimpotrivă, că suntem condiţionaţi de viitorul nostru.

Numai viitorul, numai ceea ce putem să fim, dă un sens acţiunilor noastre, comportamentelor noastre. Fiecare dintre noi este “însemnat” iremediabil de viitor, de ceea ce decide să fie. Eu nu sunt ceea ce sunt (sau ce am fost). Dar ceea ce pot să fiu. Da. Începutul este viitorul.