Vestea mângâierii

Da. Daţi-ne veşti bune. Le aşteptăm cu nelinişte de mult timp. În special în contul lui Dumnezeu. Avem urgentă nevoie de ele. Strigaţi-le din vârful “unui munte înalt”, sau murmuraţi-le “în inimă”. Sau pe toate sau două lucruri împreună. Important este să fie veşti bune, veşti încurajatoare. În liturgia de astăzi veştile bune se rezumă la trei cuvinte: mângâiere; răbdare; început. “Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu…”

Al Doilea Isaia (cap. 40-55 din cartea lui Isaia) este profetul speranţei pentru că este purtătorul mângâierii. Este singular acest personaj care, deşi rămâne încă în timpul “pedepsei”, iese cu curaj din ceata profeţilor însărcinaţi să vestească mânia lui Jahweh, şi din acea mulţime de profeţi plângăreţi (ne autorizaţi), pentru a oferi un mesaj de speranţă.

El împărtăşeşte umilirea deportaţilor din Babilon. Când scrie poemul său minunat, exilul nu era încă terminat. Totuşi nu ezită să-i zguduie pe cei resemnaţi, să însufleţească pe cei descurajaţi, să aprindă focul speranţei. Nu este decât un glas. Dar este vorba de un glas inconfundabil, care are un timbru “diferit”. Este greu să dăm trăsături precise acestui om singular. Locul înalt pe care trebuie să se caţere pentru a se face ascultat poate fi, în mod paradoxal, mormântul enorm al păcatelor comise de popor.

Dar din înălţimea acelui munte de păcate, profetul aduce “veşti bune”. Este un Dumnezeu care iartă. Este un Rege-Păstor care renunţă la putere pentru slujire. Trofeele sale de victorie sunt cuceriri ale iubirii sale. Şi gingăşia sa se manifestă cu gestul de a purta strânşi la piept mieluşeii şi să conducă “încet încet oile”. Într-adevăr, un rege preocupat de cei slabi, atent la realităţile cele mai delicate.

Mângâierea este un Cuvânt

Desigur, a mângâia nu înseamnă, banal, a pronunţa cuvinte de îmbărbătare. În mângâiere este ideea de ajutor, sprijin, intervenţie. Jahweh este Mângâietorul poporului său pentru că este “Cel ce intervine”. Totuşi rămâne faptul că este cuvântul profetic, prin sine, mângâietor.

Ţin sub ochi o schiţă al lui Giovanni Guareschi. Înfăţişează o scenă care pare scoasă din cartea Exodului. Da, un exod situat în anii dramatici 1943-1944. Se desfăşoară o procesiune care trece prin sârma ghimpată, aflată sub tensiune , dintr-un lagăr german, chiar sub ochii înspăimântători ai gardienilor aşezaţi în turnuleţele lor cu mitralierele aţintite. În frunte este el, Guareschi (tocmai acela care s-a făcut cunoscut în toată lumea cu Don Camillo al său), cu sacul rupt în spate. Şi, în spate, şirul foarte lung, halucinant, al tovarăşilor de închisoare.

Faptul surprinzător este că, atunci când Guareschi schiţa această scenă, era încă închis în lagărul de la Beniaminovo, sau din Sandbostel, sau din Wietzendorf. O situaţie asemănătoare celei din Deuteroisaia, atunci când scria paginile de mângâiere. În realitate, el şi tovarăşii săi se simţeau deja liberi, chiar dacă stăteau încă izolaţi în acel cerc infernal. Poezia, muzica, cuvântul deschideau locul de trecere prin sârma ghimpată, şi soldaţii nu le puteau face nimic, nu erau în stare să blocheze acel exod creat de fantezie. Armele, chiar şi cele mai sofisticate, nu reuşeau niciodată să blocheze speranţa.

Giovanni Guareschi, seara, se urca pe scena unui teatru mic improvizat în baraca mizeră, şi se obliga să nu lase să se stingă flacăra din inimile acelor oameni epuizaţi şi umiliţi. Spunea basme, inventa poveşti care declanşau râsul, cânta, citea poezii. În sfârşit, crea “rezistenţi”. Rezistenţi în faţa descurajării, a umilirii, a barbariei. Uneori Guareschi ridica glasul, “urla”, spre uimirea tuturor, şi apostrofa direct Germania, şi părea că ar vrea să sfideze pe Faraonul din turn: “Doamnă Germanie, tu m-ai aşezat între sârmele ghimpate, şi stai de pază ca eu să nu ies. Este inutil, doamnă Germanie, eu nu ies, dar aici intră cine vreau. Întră sentimentele mele, intră amintirile mele.

Şi aceasta este încă nimic, doamnă Germanie: pentru că intră şi Bunul Dumnezeu şi mă învaţă toate lucrurile oprite de regulamentele tale. Doamnă Germanie, tu percheziţionezi sacul meu şi scotoceşti prin talaşul saltelei mele. Este inutil, doamnă Germanie: tu nu poţi găsi nimic, şi în schimb acolo sunt ascunse documente de o importanţă esenţială. Planul casei mele, mii de imagini din trecutul meu, proiectul viitorului meu.

Şi aceasta este încă nimic, doamnă Germanie. Pentru că este şi o mare hartă topografică la scara de 25.000 în care este desenată, cu precizie extremă, locul în care voi putea regăsi credinţa în judecata divină. Doamnă Germanie, tu te nelinişteşti în privinţa mea, dar este inutil. Pentru că în ziua în care, cuprins de mânie, voi huidui miile tale maşini şi mă voi întinde la pământ, vei vedea că din trupul meu imobil se va înălţa un alt eu însumi, mai frumos decât primul. Şi nu vei putea pune o plăcuţă la gât pentru că voi zbura, dincolo de sârma ghimpată. Omul este făcut aşa, doamnă Germanie: din afară este o făptură foarte uşor de comandat, dar în interior este o alta şi o comandă numai Tatăl Veşnic…”

În acest moment Guareschi făcea o pauză de tăcere. Cerceta cu privirea chipurile tovarăşilor de suferinţă care ascultau uimiţi, fixa drept în ochi sentinelele germane. Apoi, scandând bine cuvintele, încheia: “… Şi aceasta este înşelătoria ta, doamnă Germanie”. La sfârşit, punea să repete toţi cei înrolaţi în “rezistenţa albă” cuvintele de ordine, pe care nici un om al Gestapoului, în cele nouăsprezece luni, nu a reuşit vreodată să le oprească: – Nu mor nici dacă mă ucid! Cuvântul de consolare, când este autentic, devine o forţă de nezdruncinat. Pune în picioare persoane, le înalţă capul, le dă să simtă gustul tare al libertăţii.

Mângâierea, slujirea a libertăţii

Şi noi, astăzi, avem nevoie de mângâiere. Nu pentru că – ca în cazul deportaţilor în Babilon – încercarea a încetat (“a luat sfârşit sclavia ta”), dar în vederea unei suferinţe care se prelungeşte, nu se mai termină. Descurajarea, decepţia, simţământul neputinţei şi al inutilităţii, ne slăbesc, istovesc, sfărâmă capacitatea noastră de rezistenţă. A mângâia, în sens biblic, este ceva mai mult decât a alina o durere. Înseamnă, mai degrabă, a reabilita, a reconstrui în credinţă, a întări, a consolida temeliile. Mângâierea reprezintă cel mai puternic antidot împotriva disperării.

Este imposibil de a trăi pe pământ fără mângâiere. Ar fi ceva inuman. De fapt Cristos, după ce a împărtăşit total condiţia noastră, se preocupă să ne ofere acest prim dar esenţial: “…Eu îl voi ruga pe Tatăl, şi el vă va da un alt mângâietor care să rămână cu voi pentru totdeauna…” (In 14,16). Mângâierea este o prezenţă care ne eliberează de izolarea noastră, se instalează în singurătatea noastră pentru a ne face un loc de comunicare. Vine să trezească în vidul nostru şi în epuizarea noastră forţa lui Dumnezeu.

Avem nevoie, mai ales, de un cuvânt de mângâiere care să ne elibereze din sclaviile noastre nenumărate, foarte diferite dar de-a dreptul mai periculoase, pentru că sunt dotate cu tot confortul, mai ceva decât cel din lagărele naziste. Nu suntem sub tirul puştilor. Dar suntem ţinta lipsită de apărare a propagandei, a publicităţii. Avem nevoie, de aceea, de un cuvânt care să ne deschidă o trecere prin sârmele ghimpate ale obişnuinţelor comode, ale digerării sforăitoare, ale conformismului, ale modelor, ale bunăstării, ale “muncii forţate” (şi suntem noi înşine cei mai cruzi zbiri în privinţa noastră: vai dacă ne permitem un respiro care să întrerupă lanţul…), pentru a merge spre un Exod necesar mai dur, pentru a ne simţi liberi “în interior”.

Vestea cea bună a răbdării

Deci, Petru, revelându-ne diferenţa abisală dintre calendarele noastre şi cele ale lui Dumnezeu (“înaintea Domnului o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o singură zi”), ne descoperă răbdarea nesfârşită a lui Dumnezeu. El întârzie pentru că vrea să ne acorde încă timp, timpul convertirii: “…Are răbdare cu voi, nevrând ca cineva să se piardă, ci toţi să aibă timp să se căiască”.

Timpul pe care îl trăim, ziua care ne este dată, această oră precisă, nu este altceva decât timpul răbdării lui Dumnezeu semnat pe orologiul său. Dumnezeu este răbdător, (“Cel prea Răbdător” reprezintă precis ultimul din cele 99 de nume foarte frumoase ale lui Dumnezeu în tradiţia musulmană), pentru că nu se resemnează, nu renunţă la proiectele sale în privinţa noastră, aşteaptă “cu încăpăţânare” ceva diferit de la noi.

Răbdarea sa, într-adevăr, nu introduce un gol, nu determină o aşteptare inertă, ci constituie o provocare. Omul este solicitat să vadă ceva care să justifice amânarea oferită. Răbdarea este spaţiul în care trebuie să se manifeste noutatea.

Nu este permisă, de aceea, tratarea cu uşurinţă a răbdării divine. Răbdarea lui Dumnezeu este ceva serios, extrem de angajantă, riscantă: “Sau dispreţuieşti bogăţia bunătăţii sale, a îngăduinţei şi a îndelungii lui răbdări, şi nu-ţi dai seama că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la convertire?” (Rom 2,4).

Vestea cea bună a începutului posibil

“Începutul Evangheliei lui Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1,1). Ca deschidere pare mai degrabă banală. Un început de acest fel ar descalifica pe oricare predicator. Un copil care ar începe “Începutul temei despre “o sărbătoare în familie” nu şi-ar atrage desigur consideraţia binevoitoare a învăţătorului.

Cineva spune că Marcu cade de îndată într-o “nenorocire” răsunătoare, cel puţin din punctul de vedere al eleganţei literare. Fapt este că lui Marcu nu-i pasă de regulile stilistice. Este convins că mesajul conţine în sine motive puternice pentru a fi acceptat, de aceea nu se gândeşte la înveliş, neglijează liniştit modul de prezentare. Noi, mai degrabă, cu un pic de inteligenţă, am putea traduce liber: totul a început astfel. A început cu proclamarea lui Ioan Botezătorul, cu predica lui Cristos şi după aceea a apostolilor, şi continuă şi astăzi cu “vestea cea bună” prezentată de Biserică.

Marcu se referă la un “principiu” nou (arche). La o creaţie nouă (“La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul…”, Gn 1,1). Evanghelia este mereu un început, o posibilitate de a începe sau de a reîncepe. Evanghelia este începutul cunoaşterii lui Cristos, al unei vieţi cu El, al unui drum parcurs împreună cu el. Evanghelia, deci, este un principiu şi izvor de viaţă creştină. Cristos se aşează “la început”. Determină o ruptură cu lumea veche. Şi reprezintă noutatea, începutul unei creaţii noi. Dacă este vreo referire la trecut, această referire este numai pentru “a-l închide” definitiv, şi a deschide capitolul speranţei şi pentru a ne introduce spre viitor.

Cu acest început inofensiv, banal, Marcu în realitate provoacă o răsturnare de proporţii însemnate. Şi “nefericită” este o lume veche, care dispare în faţa evenimentului nemaiauzit, Isus Cristos. Poate am uitat. Dar, pentru a începe, trebuie ca ceva să se termine. Cristos este începutul tuturor lucrurilor. Cu El totul poate să înceapă. Numai să nu rămânem să plângem pe ruine, închişi între sârmele ghimpate ale sclaviilor noastre moderne, îngropaţi între ruine.

Nu putem să-l urmăm ducând în spate resturile mai mult sau mai puţin glorioase ale trecutului. Totul începe astfel. Cu sfârşitul a ceva. Aceasta este, şi nu alta, vestea bucuriei. Astfel, şi vestea unui sfârşit poate deveni o “veste bună”.