Start > Ritul latin > Așteptăm vești bune

Așteptăm vești bune

5 December 2008
809 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a din Advent (Anul B)

Vestea mângâierii

Da. Dați-ne vești bune. Le așteptăm cu neliniște de mult timp. În special în contul lui Dumnezeu. Avem urgentă nevoie de ele. Strigați-le din vârful “unui munte înalt”, sau murmurați-le “în inimă”. Sau pe toate sau două lucruri împreună. Important este să fie vești bune, vești încurajatoare. În liturgia de astăzi veștile bune se rezumă la trei cuvinte: mângâiere; răbdare; început. “Mângâiați, mângâiați pe poporul meu…”

Al Doilea Isaia (cap. 40-55 din cartea lui Isaia) este profetul speranței pentru că este purtătorul mângâierii. Este singular acest personaj care, deși rămâne încă în timpul “pedepsei”, iese cu curaj din ceata profeților însărcinați să vestească mânia lui Jahweh, și din acea mulțime de profeți plângăreți (ne autorizați), pentru a oferi un mesaj de speranță.

El împărtășește umilirea deportaților din Babilon. Când scrie poemul său minunat, exilul nu era încă terminat. Totuși nu ezită să-i zguduie pe cei resemnați, să însuflețească pe cei descurajați, să aprindă focul speranței. Nu este decât un glas. Dar este vorba de un glas inconfundabil, care are un timbru “diferit”. Este greu să dăm trăsături precise acestui om singular. Locul înalt pe care trebuie să se cațere pentru a se face ascultat poate fi, în mod paradoxal, mormântul enorm al păcatelor comise de popor.

Dar din înălțimea acelui munte de păcate, profetul aduce “vești bune”. Este un Dumnezeu care iartă. Este un Rege-Păstor care renunță la putere pentru slujire. Trofeele sale de victorie sunt cuceriri ale iubirii sale. Și gingășia sa se manifestă cu gestul de a purta strânși la piept mielușeii și să conducă “încet încet oile”. Într-adevăr, un rege preocupat de cei slabi, atent la realitățile cele mai delicate.

Mângâierea este un Cuvânt

Desigur, a mângâia nu înseamnă, banal, a pronunța cuvinte de îmbărbătare. În mângâiere este ideea de ajutor, sprijin, intervenție. Jahweh este Mângâietorul poporului său pentru că este “Cel ce intervine”. Totuși rămâne faptul că este cuvântul profetic, prin sine, mângâietor.

Țin sub ochi o schiță al lui Giovanni Guareschi. Înfățișează o scenă care pare scoasă din cartea Exodului. Da, un exod situat în anii dramatici 1943-1944. Se desfășoară o procesiune care trece prin sârma ghimpată, aflată sub tensiune , dintr-un lagăr german, chiar sub ochii înspăimântători ai gardienilor așezați în turnulețele lor cu mitralierele ațintite. În frunte este el, Guareschi (tocmai acela care s-a făcut cunoscut în toată lumea cu Don Camillo al său), cu sacul rupt în spate. Și, în spate, șirul foarte lung, halucinant, al tovarășilor de închisoare.

Faptul surprinzător este că, atunci când Guareschi schița această scenă, era încă închis în lagărul de la Beniaminovo, sau din Sandbostel, sau din Wietzendorf. O situație asemănătoare celei din Deuteroisaia, atunci când scria paginile de mângâiere. În realitate, el și tovarășii săi se simțeau deja liberi, chiar dacă stăteau încă izolați în acel cerc infernal. Poezia, muzica, cuvântul deschideau locul de trecere prin sârma ghimpată, și soldații nu le puteau face nimic, nu erau în stare să blocheze acel exod creat de fantezie. Armele, chiar și cele mai sofisticate, nu reușeau niciodată să blocheze speranța.

Giovanni Guareschi, seara, se urca pe scena unui teatru mic improvizat în baraca mizeră, și se obliga să nu lase să se stingă flacăra din inimile acelor oameni epuizați și umiliți. Spunea basme, inventa povești care declanșau râsul, cânta, citea poezii. În sfârșit, crea “rezistenți”. Rezistenți în fața descurajării, a umilirii, a barbariei. Uneori Guareschi ridica glasul, “urla”, spre uimirea tuturor, și apostrofa direct Germania, și părea că ar vrea să sfideze pe Faraonul din turn: “Doamnă Germanie, tu m-ai așezat între sârmele ghimpate, și stai de pază ca eu să nu ies. Este inutil, doamnă Germanie, eu nu ies, dar aici intră cine vreau. Întră sentimentele mele, intră amintirile mele.

Și aceasta este încă nimic, doamnă Germanie: pentru că intră și Bunul Dumnezeu și mă învață toate lucrurile oprite de regulamentele tale. Doamnă Germanie, tu percheziționezi sacul meu și scotocești prin talașul saltelei mele. Este inutil, doamnă Germanie: tu nu poți găsi nimic, și în schimb acolo sunt ascunse documente de o importanță esențială. Planul casei mele, mii de imagini din trecutul meu, proiectul viitorului meu.

Și aceasta este încă nimic, doamnă Germanie. Pentru că este și o mare hartă topografică la scara de 25.000 în care este desenată, cu precizie extremă, locul în care voi putea regăsi credința în judecata divină. Doamnă Germanie, tu te neliniștești în privința mea, dar este inutil. Pentru că în ziua în care, cuprins de mânie, voi huidui miile tale mașini și mă voi întinde la pământ, vei vedea că din trupul meu imobil se va înălța un alt eu însumi, mai frumos decât primul. Și nu vei putea pune o plăcuță la gât pentru că voi zbura, dincolo de sârma ghimpată. Omul este făcut așa, doamnă Germanie: din afară este o făptură foarte ușor de comandat, dar în interior este o alta și o comandă numai Tatăl Veșnic…”

În acest moment Guareschi făcea o pauză de tăcere. Cerceta cu privirea chipurile tovarășilor de suferință care ascultau uimiți, fixa drept în ochi sentinelele germane. Apoi, scandând bine cuvintele, încheia: “… Și aceasta este înșelătoria ta, doamnă Germanie”. La sfârșit, punea să repete toți cei înrolați în “rezistența albă” cuvintele de ordine, pe care nici un om al Gestapoului, în cele nouăsprezece luni, nu a reușit vreodată să le oprească: – Nu mor nici dacă mă ucid! Cuvântul de consolare, când este autentic, devine o forță de nezdruncinat. Pune în picioare persoane, le înalță capul, le dă să simtă gustul tare al libertății.

Mângâierea, slujirea a libertății

Și noi, astăzi, avem nevoie de mângâiere. Nu pentru că – ca în cazul deportaților în Babilon – încercarea a încetat (“a luat sfârșit sclavia ta”), dar în vederea unei suferințe care se prelungește, nu se mai termină. Descurajarea, decepția, simțământul neputinței și al inutilității, ne slăbesc, istovesc, sfărâmă capacitatea noastră de rezistență. A mângâia, în sens biblic, este ceva mai mult decât a alina o durere. Înseamnă, mai degrabă, a reabilita, a reconstrui în credință, a întări, a consolida temeliile. Mângâierea reprezintă cel mai puternic antidot împotriva disperării.

Este imposibil de a trăi pe pământ fără mângâiere. Ar fi ceva inuman. De fapt Cristos, după ce a împărtășit total condiția noastră, se preocupă să ne ofere acest prim dar esențial: “…Eu îl voi ruga pe Tatăl, și el vă va da un alt mângâietor care să rămână cu voi pentru totdeauna…” (In 14,16). Mângâierea este o prezență care ne eliberează de izolarea noastră, se instalează în singurătatea noastră pentru a ne face un loc de comunicare. Vine să trezească în vidul nostru și în epuizarea noastră forța lui Dumnezeu.

Avem nevoie, mai ales, de un cuvânt de mângâiere care să ne elibereze din sclaviile noastre nenumărate, foarte diferite dar de-a dreptul mai periculoase, pentru că sunt dotate cu tot confortul, mai ceva decât cel din lagărele naziste. Nu suntem sub tirul puștilor. Dar suntem ținta lipsită de apărare a propagandei, a publicității. Avem nevoie, de aceea, de un cuvânt care să ne deschidă o trecere prin sârmele ghimpate ale obișnuințelor comode, ale digerării sforăitoare, ale conformismului, ale modelor, ale bunăstării, ale “muncii forțate” (și suntem noi înșine cei mai cruzi zbiri în privința noastră: vai dacă ne permitem un respiro care să întrerupă lanțul…), pentru a merge spre un Exod necesar mai dur, pentru a ne simți liberi “în interior”.

Vestea cea bună a răbdării

Deci, Petru, revelându-ne diferența abisală dintre calendarele noastre și cele ale lui Dumnezeu (“înaintea Domnului o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o singură zi”), ne descoperă răbdarea nesfârșită a lui Dumnezeu. El întârzie pentru că vrea să ne acorde încă timp, timpul convertirii: “…Are răbdare cu voi, nevrând ca cineva să se piardă, ci toți să aibă timp să se căiască”.

Timpul pe care îl trăim, ziua care ne este dată, această oră precisă, nu este altceva decât timpul răbdării lui Dumnezeu semnat pe orologiul său. Dumnezeu este răbdător, (“Cel prea Răbdător” reprezintă precis ultimul din cele 99 de nume foarte frumoase ale lui Dumnezeu în tradiția musulmană), pentru că nu se resemnează, nu renunță la proiectele sale în privința noastră, așteaptă “cu încăpățânare” ceva diferit de la noi.

Răbdarea sa, într-adevăr, nu introduce un gol, nu determină o așteptare inertă, ci constituie o provocare. Omul este solicitat să vadă ceva care să justifice amânarea oferită. Răbdarea este spațiul în care trebuie să se manifeste noutatea.

Nu este permisă, de aceea, tratarea cu ușurință a răbdării divine. Răbdarea lui Dumnezeu este ceva serios, extrem de angajantă, riscantă: “Sau disprețuiești bogăția bunătății sale, a îngăduinței și a îndelungii lui răbdări, și nu-ți dai seama că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la convertire?” (Rom 2,4).

Vestea cea bună a începutului posibil

Începutul Evangheliei lui Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1,1). Ca deschidere pare mai degrabă banală. Un început de acest fel ar descalifica pe oricare predicator. Un copil care ar începe “Începutul temei despre “o sărbătoare în familie” nu și-ar atrage desigur considerația binevoitoare a învățătorului.

Cineva spune că Marcu cade de îndată într-o “nenorocire” răsunătoare, cel puțin din punctul de vedere al eleganței literare. Fapt este că lui Marcu nu-i pasă de regulile stilistice. Este convins că mesajul conține în sine motive puternice pentru a fi acceptat, de aceea nu se gândește la înveliș, neglijează liniștit modul de prezentare. Noi, mai degrabă, cu un pic de inteligență, am putea traduce liber: totul a început astfel. A început cu proclamarea lui Ioan Botezătorul, cu predica lui Cristos și după aceea a apostolilor, și continuă și astăzi cu “vestea cea bună” prezentată de Biserică.

Marcu se referă la un “principiu” nou (arche). La o creație nouă (“La început Dumnezeu a creat cerul și pământul…”, Gn 1,1). Evanghelia este mereu un început, o posibilitate de a începe sau de a reîncepe. Evanghelia este începutul cunoașterii lui Cristos, al unei vieți cu El, al unui drum parcurs împreună cu el. Evanghelia, deci, este un principiu și izvor de viață creștină. Cristos se așează “la început”. Determină o ruptură cu lumea veche. Și reprezintă noutatea, începutul unei creații noi. Dacă este vreo referire la trecut, această referire este numai pentru “a-l închide” definitiv, și a deschide capitolul speranței și pentru a ne introduce spre viitor.

Cu acest început inofensiv, banal, Marcu în realitate provoacă o răsturnare de proporții însemnate. Și “nefericită” este o lume veche, care dispare în fața evenimentului nemaiauzit, Isus Cristos. Poate am uitat. Dar, pentru a începe, trebuie ca ceva să se termine. Cristos este începutul tuturor lucrurilor. Cu El totul poate să înceapă. Numai să nu rămânem să plângem pe ruine, închiși între sârmele ghimpate ale sclaviilor noastre moderne, îngropați între ruine.

Nu putem să-l urmăm ducând în spate resturile mai mult sau mai puțin glorioase ale trecutului. Totul începe astfel. Cu sfârșitul a ceva. Aceasta este, și nu alta, vestea bucuriei. Astfel, și vestea unui sfârșit poate deveni o “veste bună”.

Ritul latin