Cu această duminică ni se deschide în faţă un nou timp frumos şi preţios: timpul ADVENTULUI.

Adventul, aşa cum ne sugerează lecturile pe care tocmai le-am ascultat, înseamnă aşteptare, căutare, veghere dar, înainte de toate, ne spune să ne apropiem de Dumnezeu, să-l primim pe Dumnezeu în viaţa noastră.

“Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru“, exclamă profetul Isaia în prima lectură de azi.

Este mişcătoare această lectură cu care se deschide timpul Adventului, este una din cele mai frumoase lecturi din toată Biblia. Ea a fost alcătuită în timp ce poporul evreu se afla în exilul din Babilon. Trecuseră câţiva ani de la distrugerea Ierusalimului şi cei deportaţi îşi aminteau de umilirea suferită. Aveau prezentă în minte scena înfiorătoare a acelei zile de iulie din anul 587 î.Cr., când soldaţii lui Nabucodonosor au distrus casele, au dat foc palatelor regelui, iar femeile fugeau înspăimântate cu copiii în braţe.

În timp ce acei deportaţi căutau motivul dezastrului, un poet a compus această mişcătoare rugăciune.

Evreii erau reţinuţi în a atribui lui Dumnezeu apelativul de TATĂ. Nu-l numeau Tată, în primul rând, pentru că nu voiau să-l considere egal cu zeii păgâni, care aveau fii şi fiice şi adesea se îndrăgosteau de femeile de pe pământ. Apoi, nu-l numeau Tată, pentru că aveau deja un tată, pe Abraham.

În Babilon însă şi-au dat seama că nici Abraham, nici Isac, nici Iacob nu puteau să-i ajute. Patriarhii aveau toate motivele să se ruşineze de fiii lor stricaţi: “Abraham nu ne recunoaşte şi Israel nu-şi aminteşte de noi” (Is 63,16).

În acest context istoric este numit pentru prima dată Dumnezeu TATĂ, apelativ care va fi folosit de Isus când va vorbi despre Dumnezeu.

Lectura continuă apoi cu o plângere: “Pentru ce, Doamne, ne laşi să rătăcim departe de căile tale, pentru ce laşi inimile noastre să se împietrească“?

Întrebarea este dramatică, este expresia enigmei plină de angoasă pe care şi-au pus-o oamenii din toate timpurile: de ce Dumnezeu, cel atotputernic, nu împiedică răul? De ce nu ne fereşte de alegerile greşite? De ce permite ca viciile şi patimile să ne îndepărteze de iubirea sa?

Sunt întrebări cărora nimeni nu le-a dat un răspuns raţional. Numai în timpul rugăciunii se poate întrezări o lumină.

Pentru a reînviora credinţa, pentru a găsi motive de speranţă, autorul acestui minunat fragment se gândeşte la timpurile din trecut, îşi aminteşte că Dumnezeu a intervenit totdeauna pentru a însenina nopţile întunecoase ale poporului său; are prezentă în minte mai ales noaptea eliberării din Egipt şi încheie: “Niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se, iar ochiul nu a văzut vreodată pe vreun alt dumnezeu afară de tine, care să facă asemenea lucruri pentru cei care se încred în el“.

Adunaţi în rugăciune, cei deportaţi recitesc istoria lor şi îşi dau seama de greşelile săvârşite: “Tu, Doamne, te-ai mâniat pentru că am păcătuit… Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul… Ne-ai lăsat să pierim sub povara fărădelegilor noastre“.

Această constatarea care ar fi trebuit să-i conducă la descurajare, i-a făcut, în schimb, să exclame încrezători: “Dar, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul, iar Tu olarul; noi suntem cu toţii lucrarea mâinilor tale“.

Pacea interioară, speranţa, privirea optimistă îndreptată spre viitor sunt haruri care se obţin în rugăciune. Omul nu poate să se simtă sigur decât atunci când îşi dă seama că se află în braţele unui tată care are grijă de el.

Citită în lumina întregii revelaţii biblice, istoria celor exilaţi din Babilon este o imagine a nenorocirilor spre care, inevitabil, merge cel care alege drumuri care duc departe de Dumnezeu. Deziluzia, singurătatea, ruşinea, nefericirea sunt consecinţele amare ale păcatului.

De ce Dumnezeu nu intervine pentru a ne împiedica să săvârşim răul? Iată întrebarea pe care ne-o punem şi noi.

De când a creat omul liber, Dumnezeu nu mai este atotputernic. Rabinii au intuit deja acest lucru şi spuneau că el şi-a restrâns propria putere şi s-a expus riscului de a primi un NU umilitor din partea creaturilor sale.

Dar “iubirea e tare ca moartea şi săgeţile sale sunt săgeţi de foc” (Ct 8,6), nu se resemnează niciodată înfrângerilor. Dumnezeu care a luat în calcul şi refuzul nostru, este constrâns de iubirea sa să continue să ne caute. Nu poate să ne impună, nu poate obliga libertatea noastră, dar este atât de mare iubirea sa încât, afirma Edith Stein, este “nesfârşit de neadevărat” ca, şi numai într-un singur caz, el să poată ieşi învins.

“Tu mergi cu bucurie în întâmpinarea acelora care săvârşesc cu bucurie faptele dreptăţii şi îşi aduc aminte de tine, mergând pe căile tale“, spune profetul.

Iată, pentru noi, Adventul este un timp de amintire, amintire plăcută şi recunoscătoare pentru ceea ce Dumnezeu, odată pentru totdeauna, ne-a dat şi ne-a descoperit în Fiul său Isus Cristos. Faptele creştinului se nasc din această amintire: dacă eu îmi amintesc, dacă eu înţeleg ceea ce Dumnezeu a săvârşit din iubire pentru mine, pentru întreaga omenire, viaţa mea va străluci de această iubire şi va deveni un reflex al ei.

Vegherea, la care ne invită Isus în Evanghelie, nu înseamnă o aşteptare plină de teamă, ci o aşteptare plină de bucurie, aceiaşi pe care o experimentăm atunci când, după o lungă aşteptare, ne întâlnim cu persoana dragă.

Îndemnul: “Tuturor vă spun: Vegheaţi!” sunt ultimile cuvinte ale lui Isus înainte de pătimirea şi moartea sa; nu ar fi exagerat să le considerăm testamentul său spiritual, relatat în Evanghelia lui Marcu, pe care începem să-l citim din această primă duminică a noului an liturgic, anul B.

Aşa cum în Evanghelia lui Ioan testamentul lui Isus se poate rezuma la chemarea la unitate a credincioşilor, în formă de rugăciune arzătoare către Tatăl: “ca toţi să fie una“, la fel, ultimul discurs al lui Isus, relatat de Marcu în capitolul 13, cel mai lung din toată Evanghelia sa, este ritmat de chemarea la veghere.

Isus explică starea de veghere prin imaginea portarului; el trebuie să fie gata totdeauna pentru a deschide uşa stăpânului când se va întoarce. Portarul este imaginea celui care ştie să vegheze, pentru că el este mereu treaz pentru a-l recunoaşte şi a-l primi pe stăpânul său.

A veghea, însă, nu înseamnă a sta degeaba; conţinutul vegherii noastre este rugăciunea: “Vegheaţi şi vă rugaţi“.

Între zgomotele atâtor voci care ne asaltează din toate părţile şi ne distrag, a veghea înseamnă, în anumite momente, a face linişte, a închide urechile la toţi şi la toate, pentru a ne pune în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a ne descoperi pe noi înşine şi a reflecta asupra vieţii personale.

Vegherea are valoare în funcţie de motivul pentru care se veghează. Spune Sfântul Augustin: “Veghează şi hoţul, dar vegherea lui nu este bună. Veghează şi cei care-şi petrec noaptea în discotecă, dar nu pentru a medita ci pentru a se distra“. Motivul evanghelic al vegherii este formulat astfel de Isus: “Vegheaţi, fiţi gata, pentru că nu ştiţi când va veni ziua aceea“.

De ce oare Liturgia ne întâmpină cu astfel de texte la începutul noului an? Oare vrea Dumnezeu să ne ameninţe, să ne sperie? Nu, ci din iubire, pentru că El nu vrea ca noi să ne pierdem. Acest îndemn e mai mult o rugăciune insistentă a lui Isus prin care-şi exprimă frica sa de a ne pierde.

Adventul deci, este un timp de aşteptare şi de speranţă, un timp în care în Biserică răsună în mod deosebit un cuvânt: “MARANATHA! VINO, DOAMNE ISUSE!”, iar la această invocaţie Isus răspunde: nu te teme, “voi veni curând!“; vin să-ţi descoper şi să-ţi arăt în carnea mea cu ce iubire eşti iubit de Dumnezeu Tatăl, “pentru că tu eşti preţios în ochii săi şi vrednic de cinste” (Is 43,4).

Această stimă pe care Dumnezeu o are faţă de noi, şi pe care deja profetul Isaia o anunţa în profeţiile sale, găseşte în Evanghelie concretizarea sa: acest om care pleacă, cu toată încrederea, lasă slujitorilor săi lucrurile sale, fiecăruia datoria sa, chemându-i la coresponsabilitate.

În aceste patru duminici care ne conduc spre o întâlnire reînnoită cu Domnul, putem să ne întrebăm: care este datoria mea? Pentru a folosi cuvintele Sfântului Marcu, din ce somn trebuie să ne trezim? La ce trebuie să fiu atent?

A veghea înseamnă şi a şti să ne pregătim cu adevărat pentru Crăciun, a supravieţui Crăciunului comercial pe care ni-l propune societatea consumistă de azi. Nu trebuie să dormim, să lăsăm ca să ne fie furat Crăciunul adevărat. Vedeţi că la Crăciunul creştin se contrapune tot mai mult în ultimul timp crăciunul profan, consumist, la care aderă tot mai mulţi, pentru că ne propune oferte atrăgătoare cu excursii de vis, petreceri în locurile cele mai luxoase. A fost creat acest crăciun profan pentru că cel adevărat ne punea în criză, ne obliga să ne convertim.

Crăciunul este drama unui Dumnezeu prezent şi a unui om absent. Dumnezeu este marele absent din crăciunul profan. Crăciunul adevărat răstoarnă rolurile, distribuie responsabilităţile. Omului arogant care se plânge de absenţa lui Dumnezeu, Dumnezeu îi răspunde venind, şi plângându-se de absenţa omului.

Încă o precizare legată de cea de-a doua lectură. Apostolul Paul mulţumeşte lui Dumnezeu pentru creştinii Bisericii din Corint datorită harului lui Dumnezeu pe care l-au primit prin Cristos, pentru că în El au fost îmbogăţiţi cu toate darurile.

Aici se află centru mesajului Adventului, vestea cea bună, Evanghelia pe care acest timp vrea să ne-o dea: trebuie să facem tot ceea ce ne cere viaţa, dar mai ales trebuie să privim la Cristos pentru a ne lăsa transformaţi de puterea iubirii sale. Trebuie să ne facem planurile noastre, dar mai mult decât orice trebuie să “ne lăsăm transformaţi de iubire“, trebuie să ne încredem cu totul în iubirea lui Dumnezeu.

Iată, Adventul ne îndeamnă să trăim această reînnoită încredere în Dumnezeu, care se apropie de noi prin Fiul său, căci “El fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor” (Fil 2,6-7). Să ne ajute Domnul să devenim asemenea Lui.

O rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, pe care venerabilul episcop italian Tonino Bello o numea Fecioara Adventului, a aşteptării, să ne dea o inimă vigilentă, să ne facă “miniştrii aşteptării“. “Domnul care vine, Fecioară a aşteptării, să ne surprindă, cu materna ta complicitate, cu candela în mână“. Amin!

(prelucrare)