Start > Ritul latin > Duminica I-a din Advent (B)

Duminica I-a din Advent (B)

29 November 2008
1,450 afișări

Autor: pr. Nicolae Farcaș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a din Advent (Anul B)

Cu această duminică ni se deschide în față un nou timp frumos și prețios: timpul ADVENTULUI.

Adventul, așa cum ne sugerează lecturile pe care tocmai le-am ascultat, înseamnă așteptare, căutare, veghere dar, înainte de toate, ne spune să ne apropiem de Dumnezeu, să-l primim pe Dumnezeu în viața noastră.

Tu, Doamne, ești Tatăl nostru“, exclamă profetul Isaia în prima lectură de azi.

Este mișcătoare această lectură cu care se deschide timpul Adventului, este una din cele mai frumoase lecturi din toată Biblia. Ea a fost alcătuită în timp ce poporul evreu se afla în exilul din Babilon. Trecuseră câțiva ani de la distrugerea Ierusalimului și cei deportați își aminteau de umilirea suferită. Aveau prezentă în minte scena înfiorătoare a acelei zile de iulie din anul 587 î.Cr., când soldații lui Nabucodonosor au distrus casele, au dat foc palatelor regelui, iar femeile fugeau înspăimântate cu copiii în brațe.

În timp ce acei deportați căutau motivul dezastrului, un poet a compus această mișcătoare rugăciune.

Evreii erau reținuți în a atribui lui Dumnezeu apelativul de TATĂ. Nu-l numeau Tată, în primul rând, pentru că nu voiau să-l considere egal cu zeii păgâni, care aveau fii și fiice și adesea se îndrăgosteau de femeile de pe pământ. Apoi, nu-l numeau Tată, pentru că aveau deja un tată, pe Abraham.

În Babilon însă și-au dat seama că nici Abraham, nici Isac, nici Iacob nu puteau să-i ajute. Patriarhii aveau toate motivele să se rușineze de fiii lor stricați: “Abraham nu ne recunoaște și Israel nu-și amintește de noi” (Is 63,16).

În acest context istoric este numit pentru prima dată Dumnezeu TATĂ, apelativ care va fi folosit de Isus când va vorbi despre Dumnezeu.

Lectura continuă apoi cu o plângere: “Pentru ce, Doamne, ne lași să rătăcim departe de căile tale, pentru ce lași inimile noastre să se împietrească“?

Întrebarea este dramatică, este expresia enigmei plină de angoasă pe care și-au pus-o oamenii din toate timpurile: de ce Dumnezeu, cel atotputernic, nu împiedică răul? De ce nu ne ferește de alegerile greșite? De ce permite ca viciile și patimile să ne îndepărteze de iubirea sa?

Sunt întrebări cărora nimeni nu le-a dat un răspuns rațional. Numai în timpul rugăciunii se poate întrezări o lumină.

Pentru a reînviora credința, pentru a găsi motive de speranță, autorul acestui minunat fragment se gândește la timpurile din trecut, își amintește că Dumnezeu a intervenit totdeauna pentru a însenina nopțile întunecoase ale poporului său; are prezentă în minte mai ales noaptea eliberării din Egipt și încheie: “Niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se, iar ochiul nu a văzut vreodată pe vreun alt dumnezeu afară de tine, care să facă asemenea lucruri pentru cei care se încred în el“.

Adunați în rugăciune, cei deportați recitesc istoria lor și își dau seama de greșelile săvârșite: “Tu, Doamne, te-ai mâniat pentru că am păcătuit… Toți am căzut ca frunzele uscate și fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul… Ne-ai lăsat să pierim sub povara fărădelegilor noastre“.

Această constatarea care ar fi trebuit să-i conducă la descurajare, i-a făcut, în schimb, să exclame încrezători: “Dar, Doamne, Tu ești Tatăl nostru, noi suntem lutul, iar Tu olarul; noi suntem cu toții lucrarea mâinilor tale“.

Pacea interioară, speranța, privirea optimistă îndreptată spre viitor sunt haruri care se obțin în rugăciune. Omul nu poate să se simtă sigur decât atunci când își dă seama că se află în brațele unui tată care are grijă de el.

Citită în lumina întregii revelații biblice, istoria celor exilați din Babilon este o imagine a nenorocirilor spre care, inevitabil, merge cel care alege drumuri care duc departe de Dumnezeu. Deziluzia, singurătatea, rușinea, nefericirea sunt consecințele amare ale păcatului.

De ce Dumnezeu nu intervine pentru a ne împiedica să săvârșim răul? Iată întrebarea pe care ne-o punem și noi.

De când a creat omul liber, Dumnezeu nu mai este atotputernic. Rabinii au intuit deja acest lucru și spuneau că el și-a restrâns propria putere și s-a expus riscului de a primi un NU umilitor din partea creaturilor sale.

Dar “iubirea e tare ca moartea și săgețile sale sunt săgeți de foc” (Ct 8,6), nu se resemnează niciodată înfrângerilor. Dumnezeu care a luat în calcul și refuzul nostru, este constrâns de iubirea sa să continue să ne caute. Nu poate să ne impună, nu poate obliga libertatea noastră, dar este atât de mare iubirea sa încât, afirma Edith Stein, este “nesfârșit de neadevărat” ca, și numai într-un singur caz, el să poată ieși învins.

Tu mergi cu bucurie în întâmpinarea acelora care săvârșesc cu bucurie faptele dreptății și își aduc aminte de tine, mergând pe căile tale“, spune profetul.

Iată, pentru noi, Adventul este un timp de amintire, amintire plăcută și recunoscătoare pentru ceea ce Dumnezeu, odată pentru totdeauna, ne-a dat și ne-a descoperit în Fiul său Isus Cristos. Faptele creștinului se nasc din această amintire: dacă eu îmi amintesc, dacă eu înțeleg ceea ce Dumnezeu a săvârșit din iubire pentru mine, pentru întreaga omenire, viața mea va străluci de această iubire și va deveni un reflex al ei.

Vegherea, la care ne invită Isus în Evanghelie, nu înseamnă o așteptare plină de teamă, ci o așteptare plină de bucurie, aceiași pe care o experimentăm atunci când, după o lungă așteptare, ne întâlnim cu persoana dragă.

Îndemnul: “Tuturor vă spun: Vegheați!” sunt ultimile cuvinte ale lui Isus înainte de pătimirea și moartea sa; nu ar fi exagerat să le considerăm testamentul său spiritual, relatat în Evanghelia lui Marcu, pe care începem să-l citim din această primă duminică a noului an liturgic, anul B.

Așa cum în Evanghelia lui Ioan testamentul lui Isus se poate rezuma la chemarea la unitate a credincioșilor, în formă de rugăciune arzătoare către Tatăl: “ca toți să fie una“, la fel, ultimul discurs al lui Isus, relatat de Marcu în capitolul 13, cel mai lung din toată Evanghelia sa, este ritmat de chemarea la veghere.

Isus explică starea de veghere prin imaginea portarului; el trebuie să fie gata totdeauna pentru a deschide ușa stăpânului când se va întoarce. Portarul este imaginea celui care știe să vegheze, pentru că el este mereu treaz pentru a-l recunoaște și a-l primi pe stăpânul său.

A veghea, însă, nu înseamnă a sta degeaba; conținutul vegherii noastre este rugăciunea: “Vegheați și vă rugați“.

Între zgomotele atâtor voci care ne asaltează din toate părțile și ne distrag, a veghea înseamnă, în anumite momente, a face liniște, a închide urechile la toți și la toate, pentru a ne pune în prezența lui Dumnezeu, pentru a ne descoperi pe noi înșine și a reflecta asupra vieții personale.

Vegherea are valoare în funcție de motivul pentru care se veghează. Spune Sfântul Augustin: “Veghează și hoțul, dar vegherea lui nu este bună. Veghează și cei care-și petrec noaptea în discotecă, dar nu pentru a medita ci pentru a se distra“. Motivul evanghelic al vegherii este formulat astfel de Isus: “Vegheați, fiți gata, pentru că nu știți când va veni ziua aceea“.

De ce oare Liturgia ne întâmpină cu astfel de texte la începutul noului an? Oare vrea Dumnezeu să ne amenințe, să ne sperie? Nu, ci din iubire, pentru că El nu vrea ca noi să ne pierdem. Acest îndemn e mai mult o rugăciune insistentă a lui Isus prin care-și exprimă frica sa de a ne pierde.

Adventul deci, este un timp de așteptare și de speranță, un timp în care în Biserică răsună în mod deosebit un cuvânt: “MARANATHA! VINO, DOAMNE ISUSE!”, iar la această invocație Isus răspunde: nu te teme, “voi veni curând!“; vin să-ți descoper și să-ți arăt în carnea mea cu ce iubire ești iubit de Dumnezeu Tatăl, “pentru că tu ești prețios în ochii săi și vrednic de cinste” (Is 43,4).

Această stimă pe care Dumnezeu o are față de noi, și pe care deja profetul Isaia o anunța în profețiile sale, găsește în Evanghelie concretizarea sa: acest om care pleacă, cu toată încrederea, lasă slujitorilor săi lucrurile sale, fiecăruia datoria sa, chemându-i la coresponsabilitate.

În aceste patru duminici care ne conduc spre o întâlnire reînnoită cu Domnul, putem să ne întrebăm: care este datoria mea? Pentru a folosi cuvintele Sfântului Marcu, din ce somn trebuie să ne trezim? La ce trebuie să fiu atent?

A veghea înseamnă și a ști să ne pregătim cu adevărat pentru Crăciun, a supraviețui Crăciunului comercial pe care ni-l propune societatea consumistă de azi. Nu trebuie să dormim, să lăsăm ca să ne fie furat Crăciunul adevărat. Vedeți că la Crăciunul creștin se contrapune tot mai mult în ultimul timp crăciunul profan, consumist, la care aderă tot mai mulți, pentru că ne propune oferte atrăgătoare cu excursii de vis, petreceri în locurile cele mai luxoase. A fost creat acest crăciun profan pentru că cel adevărat ne punea în criză, ne obliga să ne convertim.

Crăciunul este drama unui Dumnezeu prezent și a unui om absent. Dumnezeu este marele absent din crăciunul profan. Crăciunul adevărat răstoarnă rolurile, distribuie responsabilitățile. Omului arogant care se plânge de absența lui Dumnezeu, Dumnezeu îi răspunde venind, și plângându-se de absența omului.

Încă o precizare legată de cea de-a doua lectură. Apostolul Paul mulțumește lui Dumnezeu pentru creștinii Bisericii din Corint datorită harului lui Dumnezeu pe care l-au primit prin Cristos, pentru că în El au fost îmbogățiți cu toate darurile.

Aici se află centru mesajului Adventului, vestea cea bună, Evanghelia pe care acest timp vrea să ne-o dea: trebuie să facem tot ceea ce ne cere viața, dar mai ales trebuie să privim la Cristos pentru a ne lăsa transformați de puterea iubirii sale. Trebuie să ne facem planurile noastre, dar mai mult decât orice trebuie să “ne lăsăm transformați de iubire“, trebuie să ne încredem cu totul în iubirea lui Dumnezeu.

Iată, Adventul ne îndeamnă să trăim această reînnoită încredere în Dumnezeu, care se apropie de noi prin Fiul său, căci “El fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor” (Fil 2,6-7). Să ne ajute Domnul să devenim asemenea Lui.

O rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, pe care venerabilul episcop italian Tonino Bello o numea Fecioara Adventului, a așteptării, să ne dea o inimă vigilentă, să ne facă “miniștrii așteptării“. “Domnul care vine, Fecioară a așteptării, să ne surprindă, cu materna ta complicitate, cu candela în mână“. Amin!

(prelucrare)

Ritul latin