În toate timpurile oamenii s-au plâns de lipsa lui Dumnezeu din această lume şi au căutat să-l aducă în diferite forme, până în a-l identifica cu natura (panteismul), în a-i stabili tronul mai presus de stele sau în adâncurile pământului, în a-l închide în cort, templu sau tabernacol. Odinioară erau tendinţe de a sacraliza totul: în fiecare lucru este tot sau o parte a sufletului divinităţii. Creştinismul le-a spiritualizat. Când Părinţii greci vorbesc despre “theoria physike”, au convingerea că ei continuă pe plan spiritual ceea ce ştiinţele naturale vor să atingă pe teren profan: înţelegerea fundamentală a tuturor lucrurilor, adică logos-ul lor comun. Origene scrie: «Toate realităţile sensibile, inclusiv cerul şi ce este în el, sunt, pentru cel ce înalţă ochii, acele holde albe pentru seceriş (In 4, 35), pentru că logos-ul lor se face văzut, iese la lumină pentru cei ce s-au preschimbat în chipul lor din slavă în slavă (2 Cor.3,18) şi şi-au câştigat ochi asemenea (celor ai lui Dumnezeu), care au văzut că zidirea e bună». Un pelerin rus scrie: «Vai mie, cât de minunate sunt lucrările lui Dumnezeu… Îmi pare că văd pe Cristos nu atât în ceruri, cât, mai degrabă, trăitor în mijlocul nostru pe pământ»… iar sfântul Vasile are ca principiu general: omul, contemplându-l pe Dumnezeu, îl face prezent în această lume şi «Prin mijlocirea neîntreruptei amintiri îl avem pe Dumnezeu prezent înlăuntrul nostru» (Tomas Spidlik, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996,p.35.158).

Încetul cu încetul, deoarece natura nu s-a arătat destul de darnică cu omul, nu i-a satisfăcut dorinţa total după binele şi fericirea deplină, omul a trecut la prelucrarea naturii, la supunerea ei, convins că nu-i vorba de vreo forţă magică în ea. Văzând că natura i se supune, omul s-a sacralizat pe sine adoptând tendinţa dictatorială, considerând că natura nu-i altceva decât obiectul fericirii sale, dacă o stăpâneşte în totalitate. A trecut la desacralizarea şi secularizarea naturii pe două fronturi: spiritual şi material, adică fericirea sufletului se obţine prin folosirea materiei în primul rând, iar în al doilea rând, aceasta trebuie stoarsă cât mai mult pentru a da durabilitate spiritului şi trupului, vieţii de pe acest pământ.

E de ajuns să deschizi un număr oarecare din orice ziar pentru a te putea lamenta: «dar încotro se îndreaptă lumea!» Predicatorii înalţă vocea: lumea nu mai crede în Dumnezeu, nu mai contează pe el, şi universul se distruge (Tomas Spidlik o.c.p. 58).

Profetul Isaia (Lectura I: 63, 16-17; 64, 1-3. 8), simţind tendinţa omului de desacralizare a naturii, se plânge: De ce, Doamne, ne laşi să rătăcim departe de căile tale?.. O, dacă ai rupe cerurile şi ai coborî! În faţa ta ar tresălta munţii. În faţa ta ar tremura popoarele, când ai înfăptui lucruri neaşteptate, despre care nu s-a mai auzit de atât de mult timp în urmă. Urechea n-a auzit, ochiul n-a văzut ca un Dumnezeu, afară de tine, să fi făcut atâtea pentru cel care se încrede în el. Ţi-ai întors faţa de la noi şi ne-ai lăsat pradă nelegiuirii noastre!.

De la Isaia şi până azi, cu toată prezenţa lui Cristos în istorie, omul continuă să suspine şi să caute – Neliniştită este inima noastră (Sfântul Augustin) – fiindcă Fiul lui Dumnezeu făcut om, îl loc să-i astâmpere foamea, n-a făcut decât să i-o mărească şi să nu mai fie mulţumit nici cu cele mai sacre semne ale credinţei: sfintele Sacramente. Plângerea lui Isaia o continuă sf. Anselm de Canterbury în felul următor: Spune acum, inima mea întreagă, spune-i acum lui Dumnezeu: îţi caut chipul – chipul tău, Doamne, îl caut. Iar acum tu, Doamne, Dumnezeul meu, învaţă inima mea unde şi cum să te caute! Unde şi în ce chip să te găsească? Doamne, de ce nu eşti aici? Unde să te caut, absent fiind? Iar dacă eşti pretutindeni, de ce nu te văd prezent? [...] Tu, Doamne, eşti Dumnezeul şi Stăpânul meu şi niciodată nu te-am văzut! [...] Am căutat cele bune şi iată tulburarea… Când vei da ochilor noştri lumină şi ne vei arăta chipul tău? Când te vei da pe tine nouă înapoi? (Proslogion, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj 1996, p. 9-11).

Episodul primei lecturi este considerat de exegeţi drept o bijuterie a literaturii biblice, fiind un prim Tatăl nostru, arătând de fapt că Dumnezeu este Răscumpărătorul şi Domnul nostru. Strigătul: Pentru ce, Doamne, ne-ai lăsat, nu-i un strigăt de disperare, ci de simţire că, în sfârşit, Dumnezeu a intervenit; este un strigăt de încredere în venirea lui. Când Armatele aliate au ajuns în Germania şi au deschis porţile unui lagăr nazist de exterminare şi chemau la libertate cu strigăte de bucurie pe cei închişi, aceştia, cu lacrimi în ochi, le-au spus eliberatorilor: De ce aţi venit atât de târziu? Când speri mult, orice clipă pare o veşnicie.

Desacralizarea şi secularizarea arată oare tendinţa modernă a omului de reconstruire a turnului Babel? Sau, poate, o fugă din faţa lui?.. Este, poate, o tendinţă de a se ascunde ca Adam?.. Sau, poate, nici una şi nici alta?.. Este, atunci, o zvârcolire în propria slăbiciune cu tendinţa de resemnare în acel Ignorăm şi vom ignora? Categoric: Nu.

Toată lumea speră într-o teofanie şi cel mai mult ateii, spre a se elibera de povoara îndoielilor şi de frica rătăcirii în neantul raţionalismului. Tendinţa de a desacraliza nu-i o tendinţă de ateizare, ci o stare de nemulţumire că după atâtea lupte seculare de a găsi Absolutul, nu s-a obţinut mare lucru. De aceea ateul – desacralizator sau laicizator – vrea să spună: Sacramente, sacramentalii, Biserică, ierarhie, rituri, minuni, rugăciuni, meditaţie, contemplaţie etc, ne spun prea puţin: vrem totul sau nimic.

Dacă totuşi secularizarea şi desacralizarea ne dau de gândit că lucrurile merg din rău în mai rău, acest lucru ne dă convingerea că lumea este incapabilă de a mai ţine contactul cu Transcendentul Absolut şi în acest caz ne cere să recurgem la rugăciune mai multă, ca însuşi Dumnezeu să aibă iniţiativa redresării, nu sacralizării naturii, ci spiritualizării omului care să aşeze natura la locul ei în planul divin al răscumpărării. Indemnul lui Isus (Mc 13, 33-37): Vegheaţi!, repetat de patru ori în cele patru versete, nu înseamnă altceva decât îndemnul de a ne spiritualiza, sacraliza, de a ne sfinţi, de a merge contra curentului, de a arăta că nu suntem din această lume desacralizată, laicizată.

În lectura a doua (1Cor 1, 3-9), sf. Paul mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că le-a dat corintenilor har în Cristos, ba mai mult chiar, i-a îmbogăţit în har, că au nu numai pentru ei, ci şi pentru alţii. După cum cel bogat are de prisos, are şi datoria de a da celui care nu are nici strictul necesar.

În ce constă această bogăţie a harului de care au parte corintenii?

În învăţătură şi ştiinţă, adică în credinţa care dă certitudinea dezvăluirii Domnului Isus Cristos.

Responsabilitatea faţă de har – darul fiind de la Cristos este mereu comunitar – şi oferirea altora a învăţăturii tradusă în ştiinţă prin comportamentul lor, mai ales cel al rugăciunii care proiectează orice consideraţie particulară pe fundalul infinitului, care pune întotdeauna înainte cunoaşterea faţă de sensul misterului şi imprevizibilei acţiuni a lui Dumnezeu, care dispune sufletul să primească cu perseverenţă mesajul Sfintei Scripturi şi care desfăşoară un rol de ghid al gândirii (cf. Teologia spirituale, Charles Andre Bernard, Ed. San Paolo 1987, p.78), îi fac vrednici de harul statorniciei finale şi de neînvinuit în Ziua Domnului, când va reveni la sfârşitul lumii.

Revenirea lui Isus este darul universal care va reînnoi lumea. Din momentul în care Isus a promis revenirea, darul deja lucrează în lume spiritualizând omul. Omul care caută sfinţenia se înscrie în darul revenirii lui Isus, se înscrie în procesul de facere a unei lumi noi, deoarece întreaga creaţiune geme ca în chinurile facerii şi aşteaptă arătarea în slavă a fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8, 22).

Preacurata Fecioară Maria, contribuind la arătarea în slavă a fiilor lui Dumnezeu, ne este model de veghere. Ea a fost în sine un fel de întrupare a lui Dumnezeu în lume, înainte de producerea faptului unic în istoria mântuirii, naşterea lui Cristos în timp… Prin privilegiul virginităţii perpetue, care constituie o întoarcere la realităţile pur spirituale, la parrhesía, liber acces la Dumnezeu, ne poate obţine «sensul interior constant de unire cu Dumnezeu» (Tomas Spidlic o.c.p. 158).

Să înălţăm o rugă răsăriteană către Mama lui Isus şi a noastră: Maică mereu lăudată, Soare al adevărului, slăvită în Răsărit şi în Apus, Maica poporului creştin, dă-ne nouă, fiilor tăi, pacea, dă-ne nouă unire frăţească, sub oblăduirea ta; fie ca toţi să se unească în unicul Trup al Fiului tău, Cristos, Domnul nostru, şi să cântăm într-un singur glas: Bucură-te, tu, Bucuria universului! (id.p. 164).

Nu-i aşa că putem veghea mai uşor, ba chiar plăcut, când toţi ne rugăm şi cântăm împreună?

Acum să-l primim pe Isus din braţele Mamei cereşti, din sfânta Euharistie, pentru că am greşit atât de mult timp şi când va veni în slavă ne va găsi veghind şi cântând. Amin.