- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Pomenirea tuturor credincioșilor răposați

Posted By pr. Claudiu Budău On November 9, 2008 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

O veche legendă povestește un fapt petrecut într-o mănăstire: întotdeauna când trebuia să moară un călugăr, acesta găsea în seara precedentă un trandafir alb pe locul său din corul capelei. Era o binecuvântare pentru fiecare: acest semn îi oferea șansa și îi dădea timp să se pregătească cum se cuvine pentru moarte, să se desparte cum se cuvine de toți și de toate, de care era cât de cât atașat cu inima. Într-o seară, mergând mai devreme în capelă, a găsit stupefiat unul din călugări trandafirul alb pe locul său și, uitându-se împrejur și nevăzând pe nimeni în preajmă, l-a pus repede pe locul vecinului. (Să moară capra vecinului!) Acesta a venit la rândul său în capelă, a găsit trandafirul și, speriat și alb ca varul, l-a luat și l-a băgat sub sutană. O zi mai târziu a murit acesta din urmă, înconjurat de frații săi. Se spune însă că de atunci s-a terminat cu liniștea și pacea dintre călugări. Și nimeni nu a mai găsit vreodată un trandafir alb pe locul său din corul capelei, deși călugării au continuat să moară.

Ce s-ar întâmpla dacă mâine ar trebui să mor? Ce ar fi dacă acum mi s-ar spune: Gata, e sigur, până mâine! Cum aș reacționa? Sincer să fiu, nu știu. Cu siguranță însă aș fi orice altceva și oricum altfel, dar numai nu bucuros și entuziasmat de această veste. Cred că aș încerca să mă împotrivesc cu toată ființa, aș refuza să cred așa ceva și aș face orice ca să evit să se întâmple aceasta. Dacă mă gândesc bine, cred că aș face orice să mai câștig o zi, o săptămână, de ce nu, un an. Aș mai avea atâtea de făcut, de zis, de reparat…

Pur și simplu nu vreau încă să plec! Oricât de grea mi s-ar fi părut uneori viața, oricât de duplicitari și neomenoși ar fi fost uneori cei de lângă mine, oricât de singur sa părăsit m-aș fi simțit uneori, nu vreau încă să plec!

Și acum dați-mi voie să mă întreb retoric cu dumneavoastră: nu ar trebui să fie tocmai invers? Nu ar trebui cumva să fiu mai degrabă entuziasmat de această plecare? E vorba totuși de împărăția cerurilor, de promisiunea fericirea veșnice, ceea ce ar trebui să mă facă bucuros și să mă grăbesc spre ea, ba chiar mai bine azi decât mâine. De ce nu mă bucură în realitate acest fapt?

Trebuie să recunoaștem: nu o facem pentru că ne-am atașat de această viață cu tot ce înseamnă ea. E o viață care pretinde de la noi așa de mult, dar care, în pofida tuturor greutăților și eforturilor pe care le presupune, ne pregătește adesea și multe ore frumoase, dacă știm să le descoperim și să le trăim.

Și atunci este poziția mea greșită? Nu cred. De ce să nu-mi iubesc viața dacă nici Dumnezeu nu face altfel? Din contra, dacă nu m-aș atașa deloc de această viață, asta ar însemna cu siguranță că nu știu să prețuiesc cel mai prețios dar oferit de Dumnezeu oamenilor. Așadar îmi este îngăduit să-mi iubesc viața. Ba cred că chiar trebuie să o iubesc. Pentru că sunt convins că alta nu mai primesc: e un dar unic, irepetabil.

Evanghelia ne-o spune foarte clar. Noua viață în Cristos a început cu Isus Cristos. Plinătate acestei vieți nu o posedăm încă pe acest pământ, dar a început deja demult. Viața noastră va fi de el și în el transformată, dar nu vom primi niciodată alta în dar. Și dacă nu știu să prețuiesc viața pe care o am acum, aici, dacă nu știu să mă port cu mine și cu ceilalți, să nu mă aștept atunci să mă bucur cu adevărat de fericirea fără sfârșit.

Există în Freiburg o reprezentare inedită a învierii morților, care ne ajută să înțelegem bine acest adevăr. Sunt înfățișate două grupe tota diferite. Într-o parte ies singuri oamenii din mormânt. Sunt toți acei care sub greutatea poverii lor, a pietrei de pe mormânt, a greutății vieții se îndoiesc și se prăbușesc. În partea opusă sunt înfățișați oameni, care stau cu bucurie împreună și se ajută reciproc să-și dea la o parte pietrele de mormânt și strălucesc de bucurie. Aceștia sunt sfinții, care au învățat în această viață ce înseamnă cu adevărat să fii om: au trăit împreună și, pentru că au știut să ducă greul vieții împreună, se vor și bucura de ea tot împreună.

Aceasta este cea mai mare și nobilă misiune în viață: să mă bucur de oportunitatea de a fi împreună cu celălalt în această viață și să învățăm să o construim împreună; acesta este cel mai mare dar din partea lui Dumnezeu. Lucrul acesta l-a formulat foart clar Cristos: a-l iubi pe Dumnezeu și pe aproapele, ca pe mine însumi, asta este plinătatea a ceea ce așteaptă Dumnezeu de la mine.

A-l urma pe Cristos nu va însemna niciodată a ne uita cruciș unul la altul și să-i lăsăm pe ceilalți la o parte, continuându-ne drumul. A-l urma pe Cristos nu înseamnă nici pe departe a nu-ți iubi viața și a nu te bucura de ea. Nu degeaba spune o vorbă că cel care nu mai știe să prețuiască pe alții, va sfârși devenind el însuși insuportabil.

În Evul Mediu călugării obișnuiau să spună: “În miezul vieții suntem cuprinși/înconjurați de moarte”. Pe de o parte este adevărat că, oricât ne-am strădui, de moarte nu putem fugi, nu o putem amâna sau nici măcar ignora. Să nu uităm ceea ce spunea marele grec Pericle: “Un popor poate fi judecat după cum își prețuiește morții”. Altfel spus, “un om poate fi judecat după atitudinea sa față de răposați”. Atitudinea față de moarte vorbește mult despre atitudinea noastră vizavi de moarte, de autenticitatea credinței în înviere. De ce nevoia de a fugi de moarte? Dacă credem că, de la învierea lui Cristos încoace e poarta spre viață, atunci nu mai e loc de teamă.

Mă bucur că anul acesta trăim această coincidență inedită: 2 noiembrie este chiar duminică. Când cade în altă zi decât duminica, parcă se ține această zi ca pe una a morții, care nu ar avea treabă cu sărbătoarea învierii, care e duminica. Dar nu este oare duminica chiar cea mai potrivită zi pentru a ne gândi la răposații noștri? Nu este duminica prima zi a săptămânii, ziua în care Cristos a înviat din morți, singura perspectivă viabilă de a ne raporta la cei morți?

Avem astfel ocazia ca astăzi să reformulăm concluzia călugărilor din Evul Mediu și să spunem cu convingere: În miezul morții suntem de fapt cuprinși/înconjurați de viață. Să ne iubim și să prețuim viața, cu toate darurile pe care ea le presupune!


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/1592/