- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Credința tămăduitoare

Posted By pr. Ion Cârciuleanu On November 8, 2008 @ 4:00 am In Ritul bizantin | No Comments

Două minuni mari ne pun în față Sf. Evanghelie care s-a citit azi. Isus este chemat în casa mai marelui sinagogii, Iair, a cărui fiică, de 12 ani, era pe moarte. Pe drum, mulțimea se îmbulzea în jurul lui Isus.

O femeie, suferind de o boală grea, care “cheltuise cu doctorii toată avuția sa și nici de la unul n-a putut să se vindece”, s-a apropiat de Isus pe la spate și “s-a atins de poala hainei Lui și în aceeași clipă a încetat curgerea sângelui ei”. Femeia ar fi dorit, desigur, ca atât boala cât și vindecarea ei să rămână necunoscute de oameni, dar Isus a simțit că s-a săvârșit minunea și a vrut să o vădească pentru a ne da tuturora o frumoasă pildă de credință. “Cine, oare, s-a atins de Mine?”. Nimeni nu răspunse, iar Petru grăi: “Învățătorule, mulțimile te împresoară și se îmbulzesc și Tu spui: Cine este care s-a atins de Mine? Iar Isus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am cunoscut puterea care a ieșit din Mine. Iar văzând femeia că nu s-a putut tăinui, a venit tremurând și căzând înaintea Lui a spus pentru ce pricină s-a atins de El și cum s-a tămăduit îndată. Iar Isus i-a zis ei: Îndrăznește fiică; credința ta te-a mântuit, mergi în pace”.

Relatând această întâmplare, Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că această femeie auzise ce se spunea despre Isus și în sinea ei zicea “De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca” (Marcu 5, 24-25). Acest gând arată credința ei în puterea vindecătoare a lui Isus. Vrând să arate această putere de credință, Isus a zis: “Am simțit puterea care a ieșit din Mine” (Luca 8, 46).

Această putere pe care o numim Har sau Dar (fiindcă ni se dă în dar, fără nici un merit din partea noastră) a adus vindecarea femeii.

Și, mergând mai departe, iată mai marele Sinagogii, Iair, se aruncă la picioarele Domnului, rugându-L să vie cu grabă, căci fiica sa e pe moarte. I se îmbolnăvise fiica, singura fiică pe care o avea și pierzând orice nădejde în îndreptare prin mijloace omenești, aleargă cu sufletul umilit la Isus, rugându-L să vie să-și puie asupra ei mânile Sale divine și s-o vindece.

Lui Isus i-a fost milă de această durere a lui Iair și a pornit spre casa lui; pe drum însă, un servitor al lui Iair veni în grabă spunând: “Nu mai osteni pe Domnul, copila ta a murit”.

Fără îndoială, vestea era de natură să zdrobească cu totul inima acestui părinte, dar mila Domnului întrece durerea. “Nu te teme – zice Isus – crede numai și se va mântui”. Era o zi a dragostei și a minunilor. După acest schimb de cuvinte, Isus și-a continuat drumul până la casa lui Iair, unde rudele și prietenii plângeau și se tânguiau de această pierdere înainte de vreme și unde începuse deja pregătirile de înmormântare.

În fața acestei priveliști, Isus a repetat în altă formă ceea ce spusese lui Iair pe drum: “Nu plângeți, că n-a murit, ci doarme”. Cei de față primesc această afirmare cu neîncredere, cu zâmbete pline de răutate și râdeau de dânsul, știind că a murit.

Isus trecu cu vederea această lipsă de cuviință rezultată din neîncrederea în puterea Lui dumnezeiască și în chemarea Lui înaltă.

El scoate afară pe toți, afară de părinți și trei din apostolii Lui: Petru, Ioan și Iacob și apucând mâna celei adormite strigă: “Copilă deșteaptă-te!”. “S-a întors duhul ei și a înviat îndată” (v. 50-51). Dând poruncă ca să-i dea hrană fetei și nimănui să nu spună nimic din ceea ce s-a făcut, Mântuitorul Hristos a plecat.

Care a fost bucuria și întărirea credinței lui Iair, ne dăm seama din momentul acela când și-a văzut unica fiică ce era moartă, înviată în fața tuturor. Minunea aceasta a făcut-o pentru ca să se întărească credința. “Crede și se va izbăvi fiica ta”. Au cunoscut toți că Dumnezeu este Cel care are stăpânire asupra vieții și a morții, Hristos Mântuitorul. A tămăduit pe femeia ce de 12 ani avea scurgere de sânge, aceasta a crezut că numai de se va atinge de poala hainelor Lui se va tămădui. A înviat pe fiica lui Iair care avea numai 12 ani și îl îndeamnă să creadă, deși durerea în momentul acela îl copleșea și ca om nu mai putea să-și întărească credința, dar cuvântul lui Hristos: “crede numai” îl întărește, îi dă putere să creadă și să vadă minunea învierii fiicei lui. Toate minunile pe care le-a săvârșit Isus sunt pentru întărirea credinței celor care trăiesc cu nădejdea în Hristos și să aibă viață veșnică.

După trei ani și jumătate, timp în care Sfinții Apostoli au fost în preajma lui Hristos și au cunoscut că El are cuvintele vieții celei veșnice, la Cina cea de Taină au cunoscut multe din tainele împărăției, așa cum au zis: “Acum știm că Tu toate le știi și nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieșit de la Dumnezeu” (Ioan 16, 30). Dar Hristos le spunea că a venit ceasul ca să împlinească misiunea încredințată, să mântuiască lumea prin jertfa de pe Cruce. Pe apostoli i-a pregătit prin cuvântul învățăturii, prin semnele și minunile ce le-a săvârșit, le-a vorbit deschis despre împărăția cerurilor și despre tainele credinței, urma să-L vadă preamărit, după moartea Sa pe cruce, în slava învierii.

În credință este un urcuș, nu toate le poți primi de la început și nu toți primim la fel. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe cei începători să întărească credința lor prin rugăciune: “Rugați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Iair s-a rugat, a căzut în genunchi, femeia a crezut și credința ei a mântuit-o, ea avea credință adevărată, statornică. Sunt credințe deșarte, falsele credințe nu mântuiesc, acele sunt înșelătoare de suflet, iar practicile care izvorăsc din ele, științele oculte etc. sunt blasfemii împotriva adevărului revelat al credinței noastre dreptmăritoare, împotriva lui Dumnezeu.

Biserica este purtătoarea credinței. În Biserică, pe unii i-a pus Dumnezeu prin Hristos Isus, slujitori ca să învețe și să păstreze tainele credinței și să nu fie defăimat numele lui Dumnezeu și, prin auzirea cuvântului adevărului, să se întărească credința, să avem pace cu Dumnezeu și iubire între noi oamenii. Credința cea adevărată este lucrătoare în iubire. Pilda samarineanului milostiv ne arată rodul credinței. Trebuie să iubim și să ajutăm pe aproapele nostru indiferent de ce credință, culoare, neam este sau ce pregătire are. Să ajutăm cu sfatul, cu fapta și în orice moment orice om să fie ajutat spre tot lucrul cel bun, căci în el este chipul lui Dumnezeu pentru care s-a răstignit Hristos Mântuitorul ca să-l răscumpere.

Credința noastră a păstrat unitatea Duhului lui Hristos, prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat, prin care am primit-o și am păstrat-o și credința ne-a păstrat ființa noastră națională. Așa a devenit credința “lege strămoșească”, care ne-a întărit și ne-a unit în fața vitregiei vremurilor. Este vădit cuvântul Mântuitorului Hristos pentru Biserica și poporul nostru, “în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”, strămoșii și-au înălțat altare și biserici în care au exprimat credința noastră.

În Biserică ne desfășurăm cultul învățăturii noastre, aici simțim că începe împărăția lui Dumnezeu, că cerul este pe pământ, că noi pământenii ne ridicăm spre cer. Hristos Domnul coboară la Sf. Liturghie, e prezent pe masa Sf. Altar. Lui ne închinăm și Lui slujim, precum străbunii noștri au știut să I se închine și să-L slujească.

Credința dă putere, luminează și dezrobește pe om de patimi, îl împacă pe fiecare cu Dumnezeu și-l face fiu al lui Dumnezeu dacă trăiește în pace cu semenii săi. Credința fără fapte este moartă, așa cum spune Sf. Apostol Iacob, iar Mântuitorul ne cere: “Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 10).

Adevăratul credincios creștin al Bisericii noastre a împletit totdeauna munca și rugăciunea după exemplul credinciosului Apostol Pavel care ne zice: “Fiți mie următori precum și eu urmez lui Hristos”.

Pentru orice creștin, pentru cel ce cunoaște învățătura adusă în lume de Fiul lui Dumnezeu, nici moartea nu mai este sfârșitul vieții, ci continuarea ei dincolo de mormânt în veșnicie. Învierea fiicei lui Iair de către Domnul Hristos ne lămurește nouă neliniștitoarea problemă a vieții și a morții, arătând că viața depășește puterea morții și că omul este creat și se naște pentru ca trăind viața pământească, să dobândească bucuria veșnică, bucuria pe care “ochiul nu a văzut-o și la inima omului nu s-a suit” (I Corinteni 3, 9). Lumina lui Hristos este mai puternică decât luminile minții noastre și lămurește problema vieții și a morții când Hristos a zis: “Eu sunt calea, adevărul și viața. Cine rămâne întru Mine, de va și muri, viu va fi”.

Omul este chipul lui Dumnezeu și chipul Său nu poate fi muritor. Viața este un dar al lui Dumnezeu. Pentru noi, creștinii, viața este o taină ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Evanghelia Lui este Evanghelia vieții nemuritoare. Urmarea Lui este asigurarea vieții veșnice. Cine crede în El și face voia Lui are viață veșnică.

Gândul care să ne cutremure pe noi trebuie să fie nemurirea, nu moartea. Veșnicia, nu vremelnicia. Luând aminte la viața de dincolo, capătă interes și frumusețe și viața de aici. Ne-o spune mintea noastră de creștini, ne-o spune fiica lui Iair din Sf.

Evanghelie și mai presus de toate ne-o spune Domnul nostru Isus Hristos, Stăpânul vieții noastre.

Pentru aceasta suntem datori să ne pregătim pentru viața de dincolo de mormânt. Să ne întărim în Duhul Bisericii noastre, credința să ne fie dar, adevăr, lumină spre adevărurile sfinte și prin lucrarea ei să avem siguranță că suntem pe calea cea bună și ne dă posibilitatea de îndreptare, de ridicare pe noi trepte de desăvârșire.

În credință trebuie să fim statornici, să păstrăm adevărurile de credință primite, să le sfințim prin viața și faptele noastre.

Trebuie să știm că adevăratul credincios, în viața duhovnicească nu stă pe loc, căci starea pe loc e deja o cădere, ci el caută să urce tot mai sus. Stă în luptă cu sine însuși, ca să nu cadă în păcat, ci să fie în orice moment treaz, căci Hristos știe în orice moment ce facem noi.

Credința statornică, adevărată, lucrătoare în iubire, pe care Biserica ne-o împărtășește prin învățătura lui Hristos și tradiția ei de veacuri, ne face să tindem după sfințenia vieții în Hristos.

Mântuitorul ne-a dat putere, prin lucrarea Sf. Duh, să ajungem la asemănare cu El, chemându-ne la sfințenie: “Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este” (Matei 5, 48). În acest duh ne vrea Hristos, al sfințeniei, “ca toți să fim una precum Noi una suntem” (Ioan 17, 21-22), ca să fim sfințiți în adevăr (Ioan 17, 19) și să se preamărească Hristos în noi. Voia Lui să o împlinim fiindu-i credincioși și ascultători, împlinitori până la moarte, exemplu îi avem pe strămoșii noștri. De aceea să ne aducem aminte de ei, care ne-au grăit nouă cuvântul lui Dumnezeu, să privim cu luare aminte cum și-au încheiat viața și să le urmăm credința (Evrei 13, 7).

Dar credința noastră în Hristos trebuie dovedită prin împlinirea faptelor, căci după Sf. Apostol Iacob: “Și dracii cred” (2, 19) dar voia lui Dumnezeu nu o fac. Să fim întăriți în adevărul mântuitor, după pilda femeii din Evanghelie, care prin credința ei puternică s-a tămăduit, iar Iair crezând a văzut puterea lui Dumnezeu, care are stăpânire asupra vieții și morții. Statornici în lucrarea binelui, făuritori ai păcii, primind Sf. Taine, prin care ne îmbrăcăm cu Hristos, ne pecetluim în Duhul lui Dumnezeu, ne unim cu Hristos, primind curăția și întărirea vieții în orice moment, căci fiii lui Dumnezeu suntem, frați ai lui Hristos prin credința noastră, suntem chemați să fim împreună moștenitori ai veșnicilor bunătăți.

Suntem datori să ne rugăm mai mult, să cerem mai multă tărie credinței noastre, să credem în lumină (Ioan 12, 36) ca să umblăm ca fii ai luminii, căci oricine va crede întru El nu se va rușina (Romani 10, 11).

Să căutăm, dar, ajutorul Domnului, să-l căutăm cum L-a căutat Iair, la Mântuitorul nostru! Să ne întoarcem toți la Hristos, la Mângâietorul celor întristate! Să nu ne cadă greu să ne plecăm genunchii înaintea celui Atotputernic. Să nu amânăm a ne deschide inima înaintea Mântuitorului lumii. Hristos este dragostea lui Dumnezeu Tatăl și El sălășluiește în inimile noastre prin credință (Efeseni 3, 17). Avem posibilitatea ca în urcușul nostru duhovnicesc să stăm neclintiți pe piatra credinței care este Hristos. Să ne facem sufletul nostru sălaș Lui, unde va veni cu Tatăl și cu Duhul pentru a întări viața noastră în slujirea în Duh și în adevăr și-n orice moment și prin orice faptă să preamărim pe Dumnezeu în care credem. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/1584/