Start > Ritul latin > Toți la sărbătoare

Toți la sărbătoare

25 October 2008
933 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXVIII-a de peste an (Anul A)

Centrul se deplasează spre periferie

Atunci nimeni nu va putea să spună: “Iată-l pe Dumnezeul meu” (Dumnezeul culturii mele, al rasei mele, al cercului meu evlavios, al practicii mele religioase). În acea zi, în schimb, se va exclama: “Iată-l pe Dumnezeul nostru!” Dumnezeul banchetului mare este Dumnezeul tuturor. Surpriza și bucuria de a descoperi că suntem invitați toți împreună. Nimeni nu are dreptul să se simtă privilegiat, sau să revendice un loc exclusiv (cei care, în parabola evanghelică, au preferat să se ocupe cu ogoarele proprii sau afacerile proprii, probabil considerau invitația nu suficient de selectivă, exclusivă. Ei cultivau o mentalitate de elită, nu voiau să se amestece cu “toți”.

Vălul orbirii care ar trebui să cadă de pe ochi nu este numai acela care împiedică cunoașterea Dumnezeului adevărat, dar și acela al viziunilor particulare care împiedică de a vedea pe alții. “Toate popoarele”, în viziunea lui Isaia. Toți cei adunați “de la răscrucile drumurilor”, în parabola lui Matei. Fără îndoială caracteristica cea mai evidentă a banchetului este universalitatea sa. Gratuitatea invitației este însoțită de dărnicia sa extraordinară, de extinderea sa dincolo de toate limitele “raționale”

Noi suntem obișnuiți să fim așezați în centru. Ni se pare dificil să acceptăm periferia, să recunoaștem că cine stă la margine este chiar mai apropiat de Dumnezeu decât noi. Din perspectiva noastră tindem instinctiv să sugrumăm Împărăția în granițele Bisericii, în loc să dilatăm Biserica la dimensiunile Împărăției. O altă caracteristică este dată de speranță. Acum nu vedem nimic. Și nu noi avem posibilitatea de a elimina acel văl insuportabil. Dumnezeu va fi cel care îl va smulge de pe ochii noștri. Când va fi momentul, când va vrea El. Între timp trebuie să continuăm să mergem, să căutăm…

Nu posedăm altceva decât un Cuvânt. Mergem după un Cuvânt. Dumnezeu ne-a dat un Cuvânt pentru a vedea în ciuda vălului. “Domnul a vorbit”. Nimeni altul. În locul “hranei suculente” și “a vinurilor limpezite”, suntem constrânși adesea să înghițim lacrimi și îmbucături amare. …Totuși avem Cuvântul său. Dumnezeu și-a dat Cuvântul. Celui care ne cere cont despre speranța noastră, îi răspundem că Dumnezeu ne-a dat cuvântul său. “El a vorbit…”

Participarea la banchet

Niciodată nu se spune în evanghelie: “Împărăția cerurilor este asemenea unei mănăstiri, unui deșert, unei adunări de intelectuali, sau a unei întâlniri ale sufletelor…” În schimb se vorbește despre banchet, sau participare la ospăț. Hrană, dar și prietenie. Bucuria de a se întâlni, de a comunica. Trup și suflet împreună. Gura și inima. Lucruri materiale care devin daruri, sacramente de fraternitate. Feluri de mâncare apetisante, carafe pline cu un vin excelent, și ochii care nu se limitează la farfurie, ci caută privirea celuilalt.

Când ne hotărâm să refacem aceste suduri esențiale astfel încât să redescoperim omul în totalitatea sa? Când vom reuși să facem un discurs cu adevărat biblic despre om, evitând condiționările unei culturi “separatiste”? Câte separări abuzive, în afară de aceea, de acum stratificată în profunzime, dintre materie și spirit! Sunt credincioși “separati” de natură, martor al supranaturalului “separati de uman, participanti la banchetul euharistic “separati” de exigențele dreptății, supusi “separati” de conștiința proprie… Când vom reda speranței creștine și densitatea pământeană care îi aparține? Când vom regăsi un limbaj religios care să fie și un limbaj al oamenilor?

Este necesar, însă, să ne convingem că interpretările reductive ale mesajului evanghelic nu stau numai pe versantul temporal, ci și pe cel spiritual.

Linia celui rău trece peste granița invitației

Cetatea este incendiată, nu pentru că a încălcat legile, ci pentru că a respins invitația. Binele și răul, aici, sunt surprinse la rădăcina lor: primirea sau refuzul unei propuneri. Ar fi oportun chiar să ne întrebăm unde am pus acea invitație. Poate am înregistrat-o numai în cărți. Poate că am amestecat-o în casete, ceea ce înseamnă că am uitat-o. În schimb sunt dintre aceia care păstrează invitația în inimă. Poate nu știu să-i descifreze cu exactitate conținutul. Totuși se simt solicitați de ea și se mișcă în direcția iubirii, a dreptății, a păcii.

Poate este mult mai ușor să pornești când stai la “răscrucea drumurilor”, decât atunci când te-ai aranjat într-un palat.

Este mult mai ușor să te lași smuls de o dorință de sărbătoare când dormi sub poduri decât când dormitezi într-o bibliotecă…

Dacă nu sunt capabili să piardă timpul, riscă să piardă viața

“Dar ei nu au luat în seamă și s-au dus: care la ogorul său, care la afacerile sale…” Aparent, nimic ciudat. Un comportament deloc scandalos. Totul normal. Fiecare trebuie să se gândească la necesitățile vieții zilnice. Fiecare este preocupat de lucruri urgente. Nu au timp de pierdut, aceia. Datoria este mai importantă decât sărbătoarea. M. Heidegger observă: “Pierzându-se în traficul ocupației, omul cotidian pierde timpul propriu”. Se naște din aceasta expresia sa caracteristică: “Nu am timp”.

Timpul confiscat exclusiv de a face devine, în mod paradoxal, “timp pierdut” pentru viață. Parabola stabilește un contrast net între preocupări și bucurie, între necesitate și libertate, între realitatea concretă și posibilitatea neașteptată, între pierdere și câștigarea timpului… În fond, parabola lasă să se intuiască că există două modele de intrepretare a vieții proprii. Pe lângă cea obișnuită, este o idee nouă despre sine însuși. “Modelul sărbătorii se transformă în model al vieții zilnice” (G. Martin).

Viața concretă, interpretată în stil vechi, înainte de invitația la banchet, în ciuda aspectului său de caracter extrem de concret, poate să fie o închipuire. Așa zisa viață reală poate să fie o viață fictivă. Numai visul neverosimil al sărbătorii devine realitate. Sau, dacă preferăm, visul cel mai incredibil reușește să transforme realitatea.

Nimeni nu trebuie să se simtă sigur

Și continuăm să discutăm despre scena finală care are ca protagonist omul surprins fără “haina de nuntă”. Cineva comenta, puțin scandalizat: “Cum naiba putea să fie îmbrăcat corect dacă a fost luat direct din stradă?” Poate au dreptate exegeții care bănuiesc că este vorba de o scurtă parabolă adăugată precedentei din cauza unor exigențe de actualizare, pentru a risipi anumite echivocuri.

Nu ar fi greu de reconstituit situația istorică, și de a clarifica astfel motivele acelei operații. În timpul în care scria, Matei era constrâns să țină seamă de o anumită realitate. Destinatarii primei invitații, nu numai că au respins-o, dar l-au ucis pe Fiul. Acum omenirea întreagă este invitată la acel banchet. Și astfel este posibil să vezi șezând cot la cot la aceeași masă, oameni care aparțin la popoare, rase, culturi, condiții sociale foarte diferite. Totuși această adunare surprinzătoare nu trebuie să uite exigențele determinate și de ordin moral. Nu orice conduită este compatibilă cu credința îmbrățișată. Răspunsul la invitația lui Cristos nu este un veșmânt care poate să acopere orice comportament.

Toți cei invitați au datoria de a deveni oameni noi, și deci să schimbe viața.

Este vorba, cum afirmă Paul, de “a se îmbrăca cu Domnul Isus Cristos” (Rm. 13,14). Parabola (probabil adăugată) pune în gardă pe creștini cu privire la pericolul unei siguranțe noi egală cu acea, bazată pe privilegiu, care a dus pe Israel la ruină.

Sunt excluși de la mântuire nu numai cei care s-au arătat nevrednici de invitație, dar și înlocuitorii care, consideră de acum chemarea ca o posesiune de neatins, nu se străduiesc s-o trăiască în chip nou, și nu-și dau seama de conduita lor “insuficientă”.

Paul nu reușește să spună mulțumesc pentru oferta generoasă

Fragmentul din lectura a doua este datorat unui fapt concret, de care trebuie să ținem cont. Paul a primit ajutoare de la comunitatea din Filipi. Și se ostenește să exprime un mulțumesc explicit. Recunoaște darul, dar lasă de înțeles că se putea face mai puțin… Cum să explici acest comportament puțin complicat?

Să rezumăm pe scurt această poziție a apostolului. – Subliniază că nu el ar fi avut atâta nevoie (chiar dacă avea nevoie!). Ei aveau nevoie de a dărui! Pentru aceasta apostolul, un educator foarte bun, se bucură pentru că comunitatea sa a învățat să dăruiască, să fie generoasă, sensibilă, atentă. – La Corint Paul se laudă că muncește cu mâinile proprii pentru a-și câștiga existența, fără a apela la drepturile care decurg din predicarea evangheliei și din slujirea oferită comunității. Aici, în schimb, nu ezită să depindă de ofertele credincioșilor. De ce?

Acolo era cineva care, prin intermediul banului, pretindea să-l condiționeze, să-l facă un instrument, să-i lege mâinile, să-l tragă de partea sa, să-l facă să spună ceea ce le plăcea. Și atunci Paul nu ezită să reia vechea meserie de țesător de corturi. Este mai bine să depindă de un patron și să fie liber de a proclama evanghelia, decât să fie condiționat și manevrat de un comitet de binefăcători. La Filipi, în schimb, este cineva care plătește fără a pretinde să-l lege, să-l facă un instrument. Și aceasta îi place lui Paul. Prin aceasta se dedică apostolatului din plin. Cum se vede, ceea ce trebuie să salveze absolut, este libertatea evangheliei.

- Paul, în nici un caz, nu vrea să apară ca un funcționar, slujbaș, unul care are nevoie de predică pentru a-și câștiga existența. El, mai degrabă, nu ar putea trăi fără evanghelie (dar nu în sensul economic!). Iată pentru ce revendică autosuficiența proprie. Este capabil de a fi îndeajuns pentru sine însuși, rupt de lipsuri și de lucrurile neprevăzute ale unei existențe itinerante. Mai ales, știe să se mulțumească (“am învățat să fiu sărac și să fiu bogat”) Cu alte cuvinte, Paul revendică libertatea proprie, care adesea ia forma sărăciei. Ceea ce contează pentru el, peste orice alt lucru, este relația vitală cu Cristos (“toate le pot întru acela care îmi dă putere”). Libertatea și iubirea sunt pilonii pe care se bazează apostolatul său. El este liber pentru cauza lui Cristos. Liber de a iubi.

Și această libertate de a iubi are un reflex și în raporturile cu comunitatea. Eliberat terenul de obstacolul banului, Paul este liber de a iubi pe creștinii săi cu o iubire dezinteresată.

- Pentru Paul totul este har. Fie puterea de a dărui cât și de a primi. Cineva susține că Paul ține puțin la distanță pe Filipeni. Dacă o face, nu este desigur din lipsă de afecțiune sau, mai rău, din egoism. Ci numai pentru a risipi echivocurile. Dacă se retrage puțin, o face numai pentru a fi mai disponibil pentru a dărui. În sfârșit. Lui îi place că ei sunt generoși. Dar și lor trebuie să le placă faptul că el se menține liber pentru a sluji mai bine.

Ritul latin