Chiar şi Dumnezeu poate să greşească previziunile

“Pentru ce, în timp ce aşteptam ca să producă struguri, ea a rodit struguri sălbatici (aguridă)?…” “…În cele din urmă l-a trimis pe fiul propriu spunând: Vor avea respect faţă de fiul meu! Dar acei viticultori, văzând pe fiul… l-au prins, l-au îmbrâncit afară din vie şi l-au ucis”. Aş vrea să comentez: chiar şi Dumnezeu greşeşte previziunile. Când este la mijloc omul, este mereu riscul de a se hazarda în previziuni. Nu este nimic sigur. Se poate întâmpla orice, în bine şi în rău.

Dumnezeu aşteaptă, şi aşteptarea sa este înşelată cu regularitate. Oferă iubire, şi primeşte trădare. Înmulţeşte atenţiile, iertarea, şi primeşte refuzuri. Plănuieşte o alianţă cu un popor peste care revarsă toată bunătatea sa, încrederea sa, în speranţa că bunătatea, milostivirea, semănate cu mâini pline asupra acelui popor, vor creşte şi se vor răspândi în lumea întreagă, producând roade de pace, de dreptate, de împăcare între oameni. Dar acel popor ales, educat şi luminat de Cuvântul său, rechemat la obligaţiile asumate de glasul viguros al profeţilor, face din alergerea divină un motiv de superioritate dispreţuitoare faţă de alţii, o consideră un privilegiu de neatins, ia atitudini arogante de stăpân al Împărăţiei, şi nu recunoaşte, ba chiar scoate brutal din mijloc pe Fiul trimis, nu atât pentru a “ridica recolta”, ci pentru a întări oferta de iubire, pentru a încerca o însămânţare nouă.

Şi viticultorii, pe lângă faptul că au negat ceea ce ar fi trtebuit să livreze, s-au arătat incapabili de a primi. Şi astfel, iată-l pe Dumnezeu evacuat din casa proprie. Iată-l “dezmoştenit” Omul, acest “risc al lui Dumnezeu” Omul, această fiinţă capabilă de a dezminţi previziunile lui Dumnezeu. “El se aştepta la dreptate, şi iată vărsare de sânge, aştepta corectitudine şi iată strigătul celor oprimaţi…” Câte prevederi eronate! Câte aşteptări înşelate!

Dacă fiecare îşi examinează viaţa proprie, este în stare să adauge noi elemente la seria deja impresionantă a “nenorocirilor” lui Dumnezeu. Necazul este că acelea nu sunt “nenorocirile” lui Dumnezeu, ci sunt falimentele noastre răsunătoare. El a văzut drept. Aşteptările sale sunt mai mult decât legitime, în raport cu posibilităţile noastre şi în raport cu ceea ce El împlineşte pentru noi, cu investirile enorme pe care le face. “Ce ar mai fi trebuit să fac viei mele şi eu nu i-am făcut?…” Aş vrea să-i răspund: încetează de a mai face proiecte ambiţioase în privinţa noastră, încetează de a mai visa, încetează de a mai cânta acel cânt de iubire insuportabil.

În schimb trebuie să găsim curajul de a-l implora: continuă să visezi, să faci previziuni… Nu obosi să aştepţi. Va fi cântul tău pasionat, mai mult decât ameninţările, să ne faci conştienţi de neîndeplinirile noasztre incredibile şi să faci să se maturizeze în noi o dorinţă de a înflori şi apoi, cine ştie, de a rodi. Vai dacă ar înceta acel cânt de iubire pentru vie.

Problema roadelor

La citirea paginei lui Isaia şi a parabolei din evanghelie se deduce impresia unei opere uimitoare de simplificare a istoriei.

Evenimente complexe, situaţii încurcate, date, răsturnări, fapte contradictorii, personaje diverse, episoade nenumărate: totul rezumat într-o povestire legată, condensată în câteva rânduri schematice. Este istoria unui popor din punctul de vedere al lui Dumnezeu, eliberată de aparenţe, şi cultivată în desfăşurarea sa esenţială.

Într-adevăr sunt puţine lucrurile care contează în ochii lui Dumnezeu. O grămadă impresionantă de evenimente mai mult sau mai puţin mari: El reduce totul la o problemă de roade. Acele roade pe care El le ştie şi de care se preocupă. Roade care sunt sau nu sunt. Restul nu contează. Ar fi interesant să ne imaginăm, de exemplu, cum Isus, astăzi, ar agiorna parabola în raport cu situaţia istorică a Bisericii. Dar ar fi temerar, din partea oricui, să schiţeze o asemenea relatare (şi apoi, cine ar avea dreptul să facă această tentativă: un istoric, un poet, un mistic, un teolog, un expert în statistică? Este foarte dificil de a plasa parabola în raport cu viaţa proprie…).

Totuşi mi se pare că este în armonie cu semnificaţia parabolei această provocare oferită de G. Bassiere: “Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul caracterizează istoria Bisericii însăşi… A început să “posede” dogme, adevăr, construcţii, instrucţiuni, în loc să producă roadele Împărăţiei: dreptate, libertate, iubire, iertarea duşmanilor, fraternitatea. Este ispita permanentă de a avea, de a face o Împărăţie pe pământ, şi mai rău încă, de a-şi imagina că este Împărăţia”.

Se referă la noi…

Este folositor să citim rândurile care urmează imediat după textul evangheliei de astăzi. Matei adaugă: “Auzind aceste parabole, marii preoţi şi farizeii au înţeles că vorbea despre ei”. De ar fi mereu aşa! De la “marii preoţi”, în jos până la ultimul dintre credincioşi (adică, până la mine care scriu), când răsună un Cuvânt dur de condamnare, de critică, de denunţare, fiecare ar trebui să aibă sinceritatea de a recunoaşte: este destinat mie. Când Domnul spune lucruri neplăcute, care pretindem că sunt destinate altora, trebuie “să înţelegem” că vorbeşte dimpotrivă chiar pentru noi.

Trebuie să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu nu ca pe o condamnare a faptelor rele ale altuia, ci ca o invitaţie permanentă la un examen de conştiinţă personal. În cazul specific al acestei parabole dramatice, şi al paginii îndurerate din Isaia, trebuie să recunoaştem că acea istorie se repetă, cu o monotonie deprimantă, şi începe cu noi. Adesea avem ispita de a conclude: “Cu anumiţi oameni nu este nimic de făcut, nu se poate aştepta nimic bun…” Şi nu ne dăm seama că pronunţăm o condamnare proprie. Nimeni dintre noi nu poate avea pretenţia să se excludă, să se sustragă de la judecată. Nimeni nu se poate socoti “de neatins” din partea Cuvântului lui Dumnezeu. Nimeni nu trebuie să se socotească “pur”. Uneori ne mulţumim să “înţelegem” Cuvântul. Nu este suficient. Trebuie “să înţelegem” ce are cu noi…

Ocupaţi de a face altceva…

Ar fi interesant să verificăm ce am făcut, ce facem, în loc să ne asumăm datoria care ne-a fost încredinţată: să cultivăm via Domnului şi să aducem roadele aşteptate de El. Poate am dormit, sau am moţăit. Am fost promovaţi gardienii fermei (ne observând că de acum nu mai era nimic de apărat). Am organizat sărbători ale recoltei. Am promovat dezbateri. Am făcut publicitate viei. Am criticat culturile altora (ignorând că ceea ce este “adevărat, nobil, drept, pur, amabil, cinstit” alţii au fost capabili de a prezenta, în timp ce noi ne socoteam să fim unicii care “merită laude”, unicii furnizori de virtuţi).

Ne-am dedicat în masă studiilor asupra tehnicilor celor mai avansate de cultivare a viei, şi au rămas puţini să se obosească într-adevăr. Am înmulţit construcţiile şi structurile inutile, care nu aveau nimic comun cu teascul şi turnul original. Mai ales am vorbit mult. Despre noi şi despre vie. Discursurile noastre nu se asemănau nici pe departe, prin ton şi pasiune, cu cântul elaborat de Isaia. Exaltări nejustificate şi ameninţări prea puţin credibile. … Şi ar fi de ajuns, în loc să avem mereu pe buze via, să prezentăm coşuri pline de roade. În sfârşit, ne încăpăţinăm să… facem altceva. Şi suntem mereu prea ocupaţi pentru a nu face ceea ce ar trebui.

L-am scutit pe Dumnezeu să mai pedepsească

Şi mai poate fi şi o lectură în cheie ecologică a fragmentului din Isaia: “Acum vreau să vă fac cunoscut ceea ce vreau să fac viei mele: voi dărâma gardul, şi-l voi transforma în loc de păşune; voi demola zidul din jur şi va fi călcată în picioare. O voi face pustie şi vor creşte în ea mure şi mărăcini; voi porunci norilor să nu mai ploaie…” Nu mai este nevoie ca Dumnezeu să intervină cu acest tip de pedepse. Le-am anticipat noi.

Noi am prevăzut opera de devastare a viei, transformarea grădinii în deşert, jefuirea cea mai barbară. Omul însuşi care calcă în picioare orice mlădiţă, se specializează în a produce ariditate, se îndârjeşte să murdărească, să păteze, să acumuleze gunoaie, se distinge în stingerea vieţii, să facă aerul irespirabil. Şi chiar atunci când reuşeşte să producă roade îmbelşugate, ele sunt roade otrăvite. Omul modern nu a aşteptat ca Dumnezeu să-l alunge din grădină, să-i ia via. S-a îngrijit el însuşi să fie lipsit de ea şi să lipsească şi pe alţii.

Aşa, pentru că Dumnezeu de acum nu poate nici să încredinţeze altora grădina ca să fie păzită. De fapt nu mai există grădina. Şi nu mai este cazul de a păzi un pustiu nemărginit…

El ştie ce vrea să spună…

Recomandarea lui Paul (lectura a doua) “Nu vă îngrijoraţi pentru nimic”, s-ar putea traduce cu o expresie populară colorată: “Nu este cazul să vă îngrijoraţi prea mult…” Şi, natural, s-ar putea replica: “Este uşor de spus. Dar ar trebui dovedit că este în miezul anumitor situaţii”. Fapt este că Paul a dovedit şi ştie ce vrea să spună. Prizonier, persecutat, ameninţat cu moartea, părăsit… În viaţa sa a colecţionat nenorociri în serie, a trecut prin furtuni mari, a înfruntat situaţii dramatice. Deci vorbeşte cu deplină cunoaştere a cauzei.

Într-adevăr, îndemnul său nu este pentru indiferenţă, nepăsare, specifică filozofiei stoice. Apostolul ne invită la combaterea neliniştei, care ameninţă să strice viaţa, punând încrederea proprie în Dumnezeu. De fapt pune acest diagnostic că la rădăcina neliniştei stă o lipsă de credinţă. Şi deci propune ca remediu o tresărire, o recuperare a credinţei. Credinţa, apoi, îşi află expresia într-o rugăciune insistentă, pasionată, încordată, puternică. Mai este interesant de notat cum Paul propune să cerem lui Dumnezeu cu mulţumire. Este vorba de stăruire, implorare, mulţumind.

Noi, din păcate, suntem obişnuiţi să mulţumim numai după ce am primit, am dobândit. De aceea trăim într-un climat de preocupări şi chiar de nelinişte. Ar trebui dimpotrivă să împletim rugăciunea de cerere cu mulţumirea. De-a dreptul: să mulţumim chiar înainte de a înainta cererea. Este cea mai mare încredere. Atunci vom descoperi că neliniştea se transformă în pace. Totuşi trebuie să respingem o mentalitate de contabil (izvor de nelinişte) şi să ne încredinţăm laudei, cântecului, recunoştinţei. “Nu primim prea mult” pentru că am pus “gândurile noastre” în păstrarea Cuiva. “Nu primim nimic” pentru că nu am terminat încă să facem inventarul a ceea ce ne este dăruit în continuu.