Start > Ritul latin > O vie capabilă să producă deziluzii

O vie capabilă să producă deziluzii

25 October 2008
1,005 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXVII-a de peste an (Anul A)

Chiar și Dumnezeu poate să greșească previziunile

“Pentru ce, în timp ce așteptam ca să producă struguri, ea a rodit struguri sălbatici (aguridă)?…” “…În cele din urmă l-a trimis pe fiul propriu spunând: Vor avea respect față de fiul meu! Dar acei viticultori, văzând pe fiul… l-au prins, l-au îmbrâncit afară din vie și l-au ucis”. Aș vrea să comentez: chiar și Dumnezeu greșește previziunile. Când este la mijloc omul, este mereu riscul de a se hazarda în previziuni. Nu este nimic sigur. Se poate întâmpla orice, în bine și în rău.

Dumnezeu așteaptă, și așteptarea sa este înșelată cu regularitate. Oferă iubire, și primește trădare. Înmulțește atențiile, iertarea, și primește refuzuri. Plănuiește o alianță cu un popor peste care revarsă toată bunătatea sa, încrederea sa, în speranța că bunătatea, milostivirea, semănate cu mâini pline asupra acelui popor, vor crește și se vor răspândi în lumea întreagă, producând roade de pace, de dreptate, de împăcare între oameni. Dar acel popor ales, educat și luminat de Cuvântul său, rechemat la obligațiile asumate de glasul viguros al profeților, face din alergerea divină un motiv de superioritate disprețuitoare față de alții, o consideră un privilegiu de neatins, ia atitudini arogante de stăpân al Împărăției, și nu recunoaște, ba chiar scoate brutal din mijloc pe Fiul trimis, nu atât pentru a “ridica recolta”, ci pentru a întări oferta de iubire, pentru a încerca o însămânțare nouă.

Și viticultorii, pe lângă faptul că au negat ceea ce ar fi trtebuit să livreze, s-au arătat incapabili de a primi. Și astfel, iată-l pe Dumnezeu evacuat din casa proprie. Iată-l “dezmoștenit” Omul, acest “risc al lui Dumnezeu” Omul, această ființă capabilă de a dezminți previziunile lui Dumnezeu. “El se aștepta la dreptate, și iată vărsare de sânge, aștepta corectitudine și iată strigătul celor oprimați…” Câte prevederi eronate! Câte așteptări înșelate!

Dacă fiecare își examinează viața proprie, este în stare să adauge noi elemente la seria deja impresionantă a “nenorocirilor” lui Dumnezeu. Necazul este că acelea nu sunt “nenorocirile” lui Dumnezeu, ci sunt falimentele noastre răsunătoare. El a văzut drept. Așteptările sale sunt mai mult decât legitime, în raport cu posibilitățile noastre și în raport cu ceea ce El împlinește pentru noi, cu investirile enorme pe care le face. “Ce ar mai fi trebuit să fac viei mele și eu nu i-am făcut?…” Aș vrea să-i răspund: încetează de a mai face proiecte ambițioase în privința noastră, încetează de a mai visa, încetează de a mai cânta acel cânt de iubire insuportabil.

În schimb trebuie să găsim curajul de a-l implora: continuă să visezi, să faci previziuni… Nu obosi să aștepți. Va fi cântul tău pasionat, mai mult decât amenințările, să ne faci conștienți de neîndeplinirile noasztre incredibile și să faci să se maturizeze în noi o dorință de a înflori și apoi, cine știe, de a rodi. Vai dacă ar înceta acel cânt de iubire pentru vie.

Problema roadelor

La citirea paginei lui Isaia și a parabolei din evanghelie se deduce impresia unei opere uimitoare de simplificare a istoriei.

Evenimente complexe, situații încurcate, date, răsturnări, fapte contradictorii, personaje diverse, episoade nenumărate: totul rezumat într-o povestire legată, condensată în câteva rânduri schematice. Este istoria unui popor din punctul de vedere al lui Dumnezeu, eliberată de aparențe, și cultivată în desfășurarea sa esențială.

Într-adevăr sunt puține lucrurile care contează în ochii lui Dumnezeu. O grămadă impresionantă de evenimente mai mult sau mai puțin mari: El reduce totul la o problemă de roade. Acele roade pe care El le știe și de care se preocupă. Roade care sunt sau nu sunt. Restul nu contează. Ar fi interesant să ne imaginăm, de exemplu, cum Isus, astăzi, ar agiorna parabola în raport cu situația istorică a Bisericii. Dar ar fi temerar, din partea oricui, să schițeze o asemenea relatare (și apoi, cine ar avea dreptul să facă această tentativă: un istoric, un poet, un mistic, un teolog, un expert în statistică? Este foarte dificil de a plasa parabola în raport cu viața proprie…).

Totuși mi se pare că este în armonie cu semnificația parabolei această provocare oferită de G. Bassiere: “Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul caracterizează istoria Bisericii însăși… A început să “posede” dogme, adevăr, construcții, instrucțiuni, în loc să producă roadele Împărăției: dreptate, libertate, iubire, iertarea dușmanilor, fraternitatea. Este ispita permanentă de a avea, de a face o Împărăție pe pământ, și mai rău încă, de a-și imagina că este Împărăția”.

Se referă la noi…

Este folositor să citim rândurile care urmează imediat după textul evangheliei de astăzi. Matei adaugă: “Auzind aceste parabole, marii preoți și farizeii au înțeles că vorbea despre ei”. De ar fi mereu așa! De la “marii preoți”, în jos până la ultimul dintre credincioși (adică, până la mine care scriu), când răsună un Cuvânt dur de condamnare, de critică, de denunțare, fiecare ar trebui să aibă sinceritatea de a recunoaște: este destinat mie. Când Domnul spune lucruri neplăcute, care pretindem că sunt destinate altora, trebuie “să înțelegem” că vorbește dimpotrivă chiar pentru noi.

Trebuie să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu nu ca pe o condamnare a faptelor rele ale altuia, ci ca o invitație permanentă la un examen de conștiință personal. În cazul specific al acestei parabole dramatice, și al paginii îndurerate din Isaia, trebuie să recunoaștem că acea istorie se repetă, cu o monotonie deprimantă, și începe cu noi. Adesea avem ispita de a conclude: “Cu anumiți oameni nu este nimic de făcut, nu se poate aștepta nimic bun…” Și nu ne dăm seama că pronunțăm o condamnare proprie. Nimeni dintre noi nu poate avea pretenția să se excludă, să se sustragă de la judecată. Nimeni nu se poate socoti “de neatins” din partea Cuvântului lui Dumnezeu. Nimeni nu trebuie să se socotească “pur”. Uneori ne mulțumim să “înțelegem” Cuvântul. Nu este suficient. Trebuie “să înțelegem” ce are cu noi…

Ocupați de a face altceva…

Ar fi interesant să verificăm ce am făcut, ce facem, în loc să ne asumăm datoria care ne-a fost încredințată: să cultivăm via Domnului și să aducem roadele așteptate de El. Poate am dormit, sau am moțăit. Am fost promovați gardienii fermei (ne observând că de acum nu mai era nimic de apărat). Am organizat sărbători ale recoltei. Am promovat dezbateri. Am făcut publicitate viei. Am criticat culturile altora (ignorând că ceea ce este “adevărat, nobil, drept, pur, amabil, cinstit” alții au fost capabili de a prezenta, în timp ce noi ne socoteam să fim unicii care “merită laude”, unicii furnizori de virtuți).

Ne-am dedicat în masă studiilor asupra tehnicilor celor mai avansate de cultivare a viei, și au rămas puțini să se obosească într-adevăr. Am înmulțit construcțiile și structurile inutile, care nu aveau nimic comun cu teascul și turnul original. Mai ales am vorbit mult. Despre noi și despre vie. Discursurile noastre nu se asemănau nici pe departe, prin ton și pasiune, cu cântul elaborat de Isaia. Exaltări nejustificate și amenințări prea puțin credibile. … Și ar fi de ajuns, în loc să avem mereu pe buze via, să prezentăm coșuri pline de roade. În sfârșit, ne încăpăținăm să… facem altceva. Și suntem mereu prea ocupați pentru a nu face ceea ce ar trebui.

L-am scutit pe Dumnezeu să mai pedepsească

Și mai poate fi și o lectură în cheie ecologică a fragmentului din Isaia: “Acum vreau să vă fac cunoscut ceea ce vreau să fac viei mele: voi dărâma gardul, și-l voi transforma în loc de pășune; voi demola zidul din jur și va fi călcată în picioare. O voi face pustie și vor crește în ea mure și mărăcini; voi porunci norilor să nu mai ploaie…” Nu mai este nevoie ca Dumnezeu să intervină cu acest tip de pedepse. Le-am anticipat noi.

Noi am prevăzut opera de devastare a viei, transformarea grădinii în deșert, jefuirea cea mai barbară. Omul însuși care calcă în picioare orice mlădiță, se specializează în a produce ariditate, se îndârjește să murdărească, să păteze, să acumuleze gunoaie, se distinge în stingerea vieții, să facă aerul irespirabil. Și chiar atunci când reușește să producă roade îmbelșugate, ele sunt roade otrăvite. Omul modern nu a așteptat ca Dumnezeu să-l alunge din grădină, să-i ia via. S-a îngrijit el însuși să fie lipsit de ea și să lipsească și pe alții.

Așa, pentru că Dumnezeu de acum nu poate nici să încredințeze altora grădina ca să fie păzită. De fapt nu mai există grădina. Și nu mai este cazul de a păzi un pustiu nemărginit…

El știe ce vrea să spună…

Recomandarea lui Paul (lectura a doua) “Nu vă îngrijorați pentru nimic”, s-ar putea traduce cu o expresie populară colorată: “Nu este cazul să vă îngrijorați prea mult…” Și, natural, s-ar putea replica: “Este ușor de spus. Dar ar trebui dovedit că este în miezul anumitor situații”. Fapt este că Paul a dovedit și știe ce vrea să spună. Prizonier, persecutat, amenințat cu moartea, părăsit… În viața sa a colecționat nenorociri în serie, a trecut prin furtuni mari, a înfruntat situații dramatice. Deci vorbește cu deplină cunoaștere a cauzei.

Într-adevăr, îndemnul său nu este pentru indiferență, nepăsare, specifică filozofiei stoice. Apostolul ne invită la combaterea neliniștei, care amenință să strice viața, punând încrederea proprie în Dumnezeu. De fapt pune acest diagnostic că la rădăcina neliniștei stă o lipsă de credință. Și deci propune ca remediu o tresărire, o recuperare a credinței. Credința, apoi, își află expresia într-o rugăciune insistentă, pasionată, încordată, puternică. Mai este interesant de notat cum Paul propune să cerem lui Dumnezeu cu mulțumire. Este vorba de stăruire, implorare, mulțumind.

Noi, din păcate, suntem obișnuiți să mulțumim numai după ce am primit, am dobândit. De aceea trăim într-un climat de preocupări și chiar de neliniște. Ar trebui dimpotrivă să împletim rugăciunea de cerere cu mulțumirea. De-a dreptul: să mulțumim chiar înainte de a înainta cererea. Este cea mai mare încredere. Atunci vom descoperi că neliniștea se transformă în pace. Totuși trebuie să respingem o mentalitate de contabil (izvor de neliniște) și să ne încredințăm laudei, cântecului, recunoștinței. “Nu primim prea mult” pentru că am pus “gândurile noastre” în păstrarea Cuiva. “Nu primim nimic” pentru că nu am terminat încă să facem inventarul a ceea ce ne este dăruit în continuu.

Ritul latin