Predici

În fiecare zi a anului, calendarul creştin aminteşte unul sau mai mulţi sfinţi, care sunt pentru noi adevărate modele demne de urmat în viaţa noastră cotidiană.

Pentru ziua de astăzi, deşi suntem în octava Crăciunului, când inima ne este încă cuprinsă de bucuria solemnităţii naşterii pruncuşorului Isus la Betleem, într-un grajd sărac, Biserica ne propune spre comemorare, ca model de urmat pe sfântul apostol şi evanghelist Ioan, ucenicul iubit de Isus, aşa cum, de altfel, ne-a fost prezentat în evanghelia de astăzi, pe care tocmai am ascultat-o.

Din Evanghelia după sfântul Matei, ştim că sfântul Ioan este fratele sfântului Iacob Apostolul, fiu al lui Zebedeu şi al Salomeei. S-a născut la Cafarnaum, într-o localitate situată pe malul lacului Genezaret. Era de meserie pescar şi lucra împreună cu fratele său Iacob şi cu tatăl lor, Zebedeu. Sâmbăta era prezent la sinagogă, ca tot evreul pios. Aici asculta lecturile din Sfânta Scriptură, şi astfel a avut deseori ocazia să asculte profeţii referitoare la Mesia, la eliberatorul poporului.

Într-una din zile, aflându-se la pescuit împreună cu fratele şi cu tatăl său, sunt vizitaţi de Mesia însuşi, care le adresează celor doi fraţi o invitaţie: “Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Aceştia părăsind barca şi pe tatăl lor, au mers după el” (Mt 4,19-20). Ce i-a determinat să-l urmeze pe Isus? Ştiau cine este şi ce vrea de la ei? Cu siguranţă că prea multe nu ştiau. Iar ceea ce ştiau era prea puţin, însă important a fost răspunsul lor la chemarea lui Isus. Admişi la şcoala iubirii lui Isus, au învăţat să se lase modelaţi, asemenea lutului în mâna olarului, au învăţat să devină slujitori, mesageri ai iubirii adevărate în lume.

Apostolul Ioan nu era un înger, ci un om simplu, un tânăr feciorelnic şi plin de curaj, cu o credinţă capabilă să reziste în faţa suferinţei sau a încercărilor de orice fel. La început, necunoscând scopul misiunii lui Isus, avea impresia că acesta prin puterea sa şi prin minunile sale, va elibera poporul de sub jugul Imperiului Roman şi va instaura o nouă împărăţie, iar locul revendicat de el se cuvenea să fie la dreapta lui Isus. Însă Isus respinge dorinţa pur umană a apostolului Ioan, şi îi promite potirul suferinţei, potir pe care acesta îl acceptă când îl cunoaşte mai bine pe Isus.

Împreună cu sfântul Petru şi cu sfântul Iacob, apostolul Ioan este martor la evenimentele cele mai deosebite din viaţa lui Isus; este martor la învierea fiicei lui Iair, la minunea Schimbării la Faţă pe muntele Tabor, la patima şi moartea lui Isus pe cruce. A fost un apostol plin de zel, plin de curaj. A riscat mult stând în apropierea lui Isus, dar nu s-a lăsat cuprins de frică, ci din contra, chiar dacă în Vinerea Mare a fugit împreună cu ceilalţi apostoli în momentul arestării lui Isus, el s-a reîntors într-un timp relativ scurt şi a rămas alături de Preasfânta Maria la picioarele crucii, asistând astfel la ultimele momente din viaţa plină de suferinţă a lui Isus. Aici Isus i-a spus: “Fiule, iată mama ta” (In 19,27) şi din acel moment Ioan a luat-o la sine pe Maria acceptând-o ca mamă, şi astfel a încurajat-o în marea ei suferinţă provocată nu numai de răstignirea lui Isus, dar mai ales de lipsa de recunoştinţă a oamenilor.

Iconografia creştină îl prezintă pe sfântul Ioan cu o faţă de copil, cu o figură angelică ce iradiază lumină, inspiră iubire, voioşie, nevinovăţie. Cu toate acestea, sfântul Ioan este o persoană înfocată, capabilă să răbufnească în orice clipă. Să ne amintim cum, înainte de patima şi moartea sa, Isus împreună cu ucenicii se îndrepta spre Ierusalim trecând prin Samaria, popor care nu-i agrea pe evrei, şi care le-au interzis să treacă pe teritoriul lor, silindu-i, în acest fel, să facă un mare ocol. Apostolul Ioan, cuprins de indignare s-a apropiat de Isus, împreună cu sfântul Iacob şi au spus: “Doamne vrei să zicem să coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie? Dar Isus i-a mustrat şi le-a spus: Nu ştiţi oare cărui duh aparţineţi? Căci Fiul Omului nu a venit să distrugă lumea, ci a venit să o mântuiască” (cf. Lc 9,52-55), să o atragă la sine prin iubire, nu prin răzbunare sau prin violenţă.

Lăsându-se modelat de Isus, sfântul Ioan a învăţat să iubească şi să se dăruiască lui Isus. La Cina cea de Taină Isus i-a acordat privilegiul să-şi plece capul pe pieptul său. Câtă bucurie trebuie să fi simţit în acele momente când a avut fericita ocazie de a asculta bătăile inimii Fiului lui Dumnezeu, pentru ca pe parcurs să se conformeze voinţei iubitoare a lui Isus, să mărturisească cu tărie că “Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”(In 1,14).

Atât evanghelia, cât şi cele trei scrisori ale sale, nu ne spun nimic străin de experienţa lui directă. În prima lectură de astăzi, Ioan ne spune: “Noi vă vestim ceea ce am auzit, ceea ce am văzut, ceea ce mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii”(1In 1,1). De aceea, pentru Apostolul Ioan, Cristos este viaţa, este viţa din care noi ne tragem seva, existenţa, asemenea mlădiţelor, iar îndepărtarea noastră de Cristos aduce cu sine moartea, întrucât viaţa noastră se adapă de la acest izvor al vieţii, care este Cristos. Din experienţa pe care ne-a împărtăşit-o în evanghelia şi în scrisorile sale, putem spune că sfântul Ioan este un adevărat mărturisitor al vieţii şi al iubirii.

Iubirea este ideea de bază prin care sfântul Ioan arată lumii valoarea carităţii creştine (agape), care nu lasă nici cel mic loc urii, răzbunării, invidiei sau egoismului din noi. De aceea, iubirea faţă de aproapele are un rol important căci spune sfântul Ioan: “De zice cineva, iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, este un mincinos! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să-l iubească” (1In 4,20).

Aceeaşi iubire predicată şi trăită de sfântul Ioan este şi pentru noi o punte de legătură cu Dumnezeu şi cu aproapele; ea nu face rău nimănui, ci face numai bine în jurul nostru. Sfântul Paul, în prima scrisoare către Corinteni, ne spune: “Dragostea este îndelung răbdătoare, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se mândreşte, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”(1Cor 13,4-6). În acest sens, scriitoarea spaniolă Isadora Duncan spune că “iubirea este tot ceea ce este mai necesar pentru a face această lume mai bună”. Aceste cuvinte elocvente ne ajută să înţelegem cel mai clar faptul că cel care iubeşte cu adevărat, nu poate fi capabil să facă rău aproapelui său, în care întotdeauna vede un frate, îl vede pe Cristos.

Într-o ţară de misiune, un misionar i-a întrebat, într-una din zile, pe cei pe care îi evangheliza: “Cum vă daţi seama când se sfârşeşte noaptea şi când începe ziua?” Unul din cei prezenţi acolo răspunse: “Când privesc de departe un animal şi reuşesc să-l disting dacă este un tigru sau o zebră”. “Nu” – răspunse misionarul. Un altul zise: “Când privesc de departe un copac şi reuşesc să-l disting dacă este sau nu de banane”. “Greşit răspunsul” – declară misionarul. “Atunci care este soluţia?” – întrebară ei. “Când privesc un om oarecare şi recunosc în el un frate, un tată, o mamă, o soră, pe Cristos întruchipat în cel sărac, închis, bolnav sau marginalizat – spuse misionarul. Dacă nu ştii să faci acestea, este încă întuneric în sufletul tău, chiar dacă soarele este sus pe cer”.

Această pildă conţine în sine mesajul iubirii lui Cristos, care este prezent în fiecare dintre noi, indiferent de religie, rasă sau orientare politică. Toţi suntem fraţi şi trebuie să ne conformăm viaţa noastră după principiul iubirii, adică aşa cum ne-a iubit Cristos, dându-şi viaţa pentru noi pe cruce.

De aceea, să ne întrebăm şi să răspundem în faţa propriei conştiinţe: care este relaţia mea cu aproapele, cu rudele, cu vecinii, cu colegii de serviciu sau de şcoală? Îi iubesc cu adevărat? Îl recunosc pe Cristos prezent în fiecare dintre ei? Dacă răspunsul este negativ, atunci ziua pentru mine nu există, căci dacă ar exista, aş înţelege că iubirea este una şi aceeaşi, indiferent că o manifest faţă de o persoană anume, sau faţă de toate persoanele. Aş înţelege, şi aş fi întru totul de acord cu sfântul apostol şi evanghelist Ioan că “iubirea este Dumnezeu şi Dumnezeu este iubire, iar cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,16).

Să-l rugăm pe Cristos să ne transforme în adevăraţi mesageri, apostoli ai iubirii sale divine, în această lume cuprinsă de ură, egoism şi răzbunare, pentru ca asemenea sfântului Ioan să ne conformăm voinţa noastră voinţei lui Isus, ca iubirea noastră să fie conformă cu iubirea Inimii Preasfinte.

Anton DIACU

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin