Start > Ritul latin > Sfântul Ioan

Sfântul Ioan

25 October 2008
757 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Sfântul Ioan Apostol

În fiecare zi a anului, calendarul creștin amintește unul sau mai mulți sfinți, care sunt pentru noi adevărate modele demne de urmat în viața noastră cotidiană.

Pentru ziua de astăzi, deși suntem în octava Crăciunului, când inima ne este încă cuprinsă de bucuria solemnității nașterii pruncușorului Isus la Betleem, într-un grajd sărac, Biserica ne propune spre comemorare, ca model de urmat pe sfântul apostol și evanghelist Ioan, ucenicul iubit de Isus, așa cum, de altfel, ne-a fost prezentat în evanghelia de astăzi, pe care tocmai am ascultat-o.

Din Evanghelia după sfântul Matei, știm că sfântul Ioan este fratele sfântului Iacob Apostolul, fiu al lui Zebedeu și al Salomeei. S-a născut la Cafarnaum, într-o localitate situată pe malul lacului Genezaret. Era de meserie pescar și lucra împreună cu fratele său Iacob și cu tatăl lor, Zebedeu. Sâmbăta era prezent la sinagogă, ca tot evreul pios. Aici asculta lecturile din Sfânta Scriptură, și astfel a avut deseori ocazia să asculte profeții referitoare la Mesia, la eliberatorul poporului.

Într-una din zile, aflându-se la pescuit împreună cu fratele și cu tatăl său, sunt vizitați de Mesia însuși, care le adresează celor doi frați o invitație: “Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Aceștia părăsind barca și pe tatăl lor, au mers după el” (Mt 4,19-20). Ce i-a determinat să-l urmeze pe Isus? Știau cine este și ce vrea de la ei? Cu siguranță că prea multe nu știau. Iar ceea ce știau era prea puțin, însă important a fost răspunsul lor la chemarea lui Isus. Admiși la școala iubirii lui Isus, au învățat să se lase modelați, asemenea lutului în mâna olarului, au învățat să devină slujitori, mesageri ai iubirii adevărate în lume.

Apostolul Ioan nu era un înger, ci un om simplu, un tânăr feciorelnic și plin de curaj, cu o credință capabilă să reziste în fața suferinței sau a încercărilor de orice fel. La început, necunoscând scopul misiunii lui Isus, avea impresia că acesta prin puterea sa și prin minunile sale, va elibera poporul de sub jugul Imperiului Roman și va instaura o nouă împărăție, iar locul revendicat de el se cuvenea să fie la dreapta lui Isus. Însă Isus respinge dorința pur umană a apostolului Ioan, și îi promite potirul suferinței, potir pe care acesta îl acceptă când îl cunoaște mai bine pe Isus.

Împreună cu sfântul Petru și cu sfântul Iacob, apostolul Ioan este martor la evenimentele cele mai deosebite din viața lui Isus; este martor la învierea fiicei lui Iair, la minunea Schimbării la Față pe muntele Tabor, la patima și moartea lui Isus pe cruce. A fost un apostol plin de zel, plin de curaj. A riscat mult stând în apropierea lui Isus, dar nu s-a lăsat cuprins de frică, ci din contra, chiar dacă în Vinerea Mare a fugit împreună cu ceilalți apostoli în momentul arestării lui Isus, el s-a reîntors într-un timp relativ scurt și a rămas alături de Preasfânta Maria la picioarele crucii, asistând astfel la ultimele momente din viața plină de suferință a lui Isus. Aici Isus i-a spus: “Fiule, iată mama ta” (In 19,27) și din acel moment Ioan a luat-o la sine pe Maria acceptând-o ca mamă, și astfel a încurajat-o în marea ei suferință provocată nu numai de răstignirea lui Isus, dar mai ales de lipsa de recunoștință a oamenilor.

Iconografia creștină îl prezintă pe sfântul Ioan cu o față de copil, cu o figură angelică ce iradiază lumină, inspiră iubire, voioșie, nevinovăție. Cu toate acestea, sfântul Ioan este o persoană înfocată, capabilă să răbufnească în orice clipă. Să ne amintim cum, înainte de patima și moartea sa, Isus împreună cu ucenicii se îndrepta spre Ierusalim trecând prin Samaria, popor care nu-i agrea pe evrei, și care le-au interzis să treacă pe teritoriul lor, silindu-i, în acest fel, să facă un mare ocol. Apostolul Ioan, cuprins de indignare s-a apropiat de Isus, împreună cu sfântul Iacob și au spus: “Doamne vrei să zicem să coboare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie? Dar Isus i-a mustrat și le-a spus: Nu știți oare cărui duh aparțineți? Căci Fiul Omului nu a venit să distrugă lumea, ci a venit să o mântuiască” (cf. Lc 9,52-55), să o atragă la sine prin iubire, nu prin răzbunare sau prin violență.

Lăsându-se modelat de Isus, sfântul Ioan a învățat să iubească și să se dăruiască lui Isus. La Cina cea de Taină Isus i-a acordat privilegiul să-și plece capul pe pieptul său. Câtă bucurie trebuie să fi simțit în acele momente când a avut fericita ocazie de a asculta bătăile inimii Fiului lui Dumnezeu, pentru ca pe parcurs să se conformeze voinței iubitoare a lui Isus, să mărturisească cu tărie că “Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”(In 1,14).

Atât evanghelia, cât și cele trei scrisori ale sale, nu ne spun nimic străin de experiența lui directă. În prima lectură de astăzi, Ioan ne spune: “Noi vă vestim ceea ce am auzit, ceea ce am văzut, ceea ce mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții”(1In 1,1). De aceea, pentru Apostolul Ioan, Cristos este viața, este vița din care noi ne tragem seva, existența, asemenea mlădițelor, iar îndepărtarea noastră de Cristos aduce cu sine moartea, întrucât viața noastră se adapă de la acest izvor al vieții, care este Cristos. Din experiența pe care ne-a împărtășit-o în evanghelia și în scrisorile sale, putem spune că sfântul Ioan este un adevărat mărturisitor al vieții și al iubirii.

Iubirea este ideea de bază prin care sfântul Ioan arată lumii valoarea carității creștine (agape), care nu lasă nici cel mic loc urii, răzbunării, invidiei sau egoismului din noi. De aceea, iubirea față de aproapele are un rol important căci spune sfântul Ioan: “De zice cineva, iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, este un mincinos! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să-l iubească” (1In 4,20).

Aceeași iubire predicată și trăită de sfântul Ioan este și pentru noi o punte de legătură cu Dumnezeu și cu aproapele; ea nu face rău nimănui, ci face numai bine în jurul nostru. Sfântul Paul, în prima scrisoare către Corinteni, ne spune: “Dragostea este îndelung răbdătoare, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se mândrește, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”(1Cor 13,4-6). În acest sens, scriitoarea spaniolă Isadora Duncan spune că “iubirea este tot ceea ce este mai necesar pentru a face această lume mai bună”. Aceste cuvinte elocvente ne ajută să înțelegem cel mai clar faptul că cel care iubește cu adevărat, nu poate fi capabil să facă rău aproapelui său, în care întotdeauna vede un frate, îl vede pe Cristos.

Într-o țară de misiune, un misionar i-a întrebat, într-una din zile, pe cei pe care îi evangheliza: “Cum vă dați seama când se sfârșește noaptea și când începe ziua?” Unul din cei prezenți acolo răspunse: “Când privesc de departe un animal și reușesc să-l disting dacă este un tigru sau o zebră”. “Nu” – răspunse misionarul. Un altul zise: “Când privesc de departe un copac și reușesc să-l disting dacă este sau nu de banane”. “Greșit răspunsul” – declară misionarul. “Atunci care este soluția?” – întrebară ei. “Când privesc un om oarecare și recunosc în el un frate, un tată, o mamă, o soră, pe Cristos întruchipat în cel sărac, închis, bolnav sau marginalizat – spuse misionarul. Dacă nu știi să faci acestea, este încă întuneric în sufletul tău, chiar dacă soarele este sus pe cer”.

Această pildă conține în sine mesajul iubirii lui Cristos, care este prezent în fiecare dintre noi, indiferent de religie, rasă sau orientare politică. Toți suntem frați și trebuie să ne conformăm viața noastră după principiul iubirii, adică așa cum ne-a iubit Cristos, dându-și viața pentru noi pe cruce.

De aceea, să ne întrebăm și să răspundem în fața propriei conștiințe: care este relația mea cu aproapele, cu rudele, cu vecinii, cu colegii de serviciu sau de școală? Îi iubesc cu adevărat? Îl recunosc pe Cristos prezent în fiecare dintre ei? Dacă răspunsul este negativ, atunci ziua pentru mine nu există, căci dacă ar exista, aș înțelege că iubirea este una și aceeași, indiferent că o manifest față de o persoană anume, sau față de toate persoanele. Aș înțelege, și aș fi întru totul de acord cu sfântul apostol și evanghelist Ioan că “iubirea este Dumnezeu și Dumnezeu este iubire, iar cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,16).

Să-l rugăm pe Cristos să ne transforme în adevărați mesageri, apostoli ai iubirii sale divine, în această lume cuprinsă de ură, egoism și răzbunare, pentru ca asemenea sfântului Ioan să ne conformăm voința noastră voinței lui Isus, ca iubirea noastră să fie conformă cu iubirea Inimii Preasfinte.

Anton DIACU

Ritul latin