Start > Ritul latin > Duminica a XXXIII-a de peste an

Duminica a XXXIII-a de peste an

25 October 2008
1,209 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXXIII-a de peste an (Anul A)

În aceste ultime duminici ale anului liturgic am fost invitați de liturgia Bisericii să medităm asupra unor parabole ale Împărăției, precum și asupra unor fragmente din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni, care au ca temă ziua celei de-a doua veniri a lui Isus Cristos. Textul evangheliei de astăzi ni-l prezintă pe Isus explicând ucenicilor venirea sa de-a doua prin parabola talanților. Protagoniștii acestei parabole sunt stăpânul, care pleacă într-o călătorie îndelungată, și cei trei servitori care primesc de la acesta, spre administrare, care cinci talanți, care doi și, în cele din urmă, unul. Diferența de sumă ne este explicată de textul evanghelic prin faptul că stăpânul își cunoaște servitorii, gestul său fiind motivat de puterea fiecăruia dintre ei. Accentul cade pe cel de-al treilea servitor care la întoarcerea stăpânului se prezintă cu aceeași sumă pe care a primit-o. Reîntors din călătorie, stăpânul se aștepta să găsească bunurile sale sporite prin efortul servitorilor. Primii intuiesc dorința acestuia și-i câștigă astfel încrederea, fiind invitați să se bucure împreună cu el. Al treilea, însă, îl dezamăgește prin atitudinea sa. La prima vedere, întâmpinăm dificultate în a înțelege unde a greșit servitorul. În primul rând, la plecare stăpânul nu a dat nici o dispoziție cu privire la folosirea banilor și, în al doilea rând, servitorul nu a înapoiat mai puțin decât a primit. Care este atunci greșeala sa? Greșeala sa constă în aceea că nu a avut încredere în stăpânul său, motivându-și comportamentul prin frică nejustificată:Stăpâne – spune el – știam că ești un om aspru, care seceri unde n-ai semănat și culegi unde n-ai împrăștiat sămânța. De teamă m-am dus și mi-am ascuns talantul în pământ; ia ce este al tău”. La el nu este vorba de incapacitate, dar de un spirit încăpățânat, de o inimă care s-a închis în ea însăși, de căutarea unei autonomii absolute prin refuzul de a intra în relație cu ceilalți. Frica pe care o invocă nu este decât o mască pentru a-și ascunde răutatea și lenea care îl caracterizează, defecte pe care stăpânul i le reproșează tranșant: “Slugă rea și leneșă, știai că secer unde nu am semănat și culeg unde nu am împrăștiat sămânța; prin urmare, se cuvenea să pui banii mei la bancă și la întoarcere aș fi luat ceea ce este al meu cu dobândă”.

Încadrând această parabolă în ansamblul textelor din aceste ultime duminici ale anului liturgic vom putea înțelege mai bine semnificația ei. În primul rând, stăpânul din parabolă nu este altul decât însuși Dumnezeu. El încredințează fiecăruia dintre noi talanții săi, după capacitatea noastră. Fiecare dintre noi se naște cu propriile caracteristici de inteligență, temperament, cu anumite însușiri naturale și în anumite condiții economice și sociale. Pe aceste caracteristici se inserează și talanții dați de Dumnezeu. Citind cu atenție textul putem vedea că nu se pune accentul pe suma dată, cât mai ales pe modul cum a fost folosită; nu se vorbește de însușirile pe care fiecare le primește, dar se vorbește de posibilități și ocazii de angajare, de intrare în raport cu ceilalți. De multe ori ne ascundem în spatele unei false modestii pentru a încerca să scuzăm lenea și ezitarea noastră în a urma învățătura evangheliei. Nu suntem sfinți, repetăm încontinuu, suntem slabi, incapabili de a lua decizii coerente, de aceea Dumnezeu va fi indulgent cu noi, deoarece el nu pretinde alegeri eroice de la cel care a primit de la natură atât de puține virtuți.

Fragmentul evanghelic pare făcut intenționat pentru a răsturna criteriile noastre de judecată. Că Dumnezeu este milostiv, o știm cu toții. Dar indulgența sa nu trebuie să ne determine să rămânem liniștiți în comoditatea noastră, evitând a ne angaja din lene sau din frică de a greși. Dimpotrivă, consolanta siguranță de a putea conta pe înțelegerea sa pentru erorile și lipsurile noastre trebuie să ne facă să învingem orice teamă și orice ezitare, stimulându-ne la a risca, la a ne arunca în joc cu curaj și generozitate.

A primi talanții nu este, desigur, un privilegiu, dar o mare responsabilitate. Privilegiile pot fi refuzate cu amabilitate, din modestie, dar responsabilitatea nu se poate sustrage așa de ușor prin frică. Iată, deci, o primă învățătură din această parabolă: situațiile pe care viața ni le pune înainte cu incertitudinea asupra deciziilor de luat, cu greutatea contrariilor de suportat, cu truda sarcinilor pe care le avem, poate chiar și suferința deziluziilor, amărăciunea și singurătatea, sunt talanții noștri. A fugi din fața provocărilor, a ne da înapoi, a le ocoli justificându-ne, mărturisind slăbiciunea noastră și frica de a greși, sunt toate reacții greșite care derivă nu din modestie dar din lipsa de credință.

Evanghelia ne invită la comunicare, la deschidere față de cei din jur, lucru ce comportă de multe ori riscuri. Noi, creștinii, nu putem imita atitudinea servitorului autosuficient care nu vrut să comunice cu semenii săi, pierzând astfel ocazia de a-și investi talanții. Omul trăiește, muncește, creează, suferă, luptă, iubește, urăște, se îndoiește, cade și se realizează în comuniune cu alții” (Papa Ioan Paul al II-lea). Acest tip de relație nu exclude autonomia fiecăruia dintre noi și nici nu știrbește personalitatea. Isus însuși denunță ferm înclinația omului de a renunța la propria inteligență, interdependență și responsabilitate. Parabola de astăzi ne demonstrează că tocmai în contactul cu ceilalți ni se cristalizează personalitatea și ni se verifică autonomia. Omul este dependent de ceilalți. Această dependență, însă, nu poate fi percepută ca o condiție frustrantă, dimpotrivă, este calea spre eliberarea omului. Un suflet care se crede total autosuficient este destinat să se chircească, pentru că îi lipsește puterea de a se asuma pe sine lumii. Întru-un poem al scriitorului francez Henri Michaux, ni se povestește despre un tânăr care, simțind chemarea la viața religioasă, se prezintă la o mănăstire exprimându-și dorința de a fi primit. Vorbind cu abatele îi mărturisește printre altele: Să știți, părinte, că deși îmi doresc foarte mult să fiu călugăr nu am nici o însușire deosebită. Nu am o credință prea puternică, nici lumină, nici curaj, nici încredere în mine și nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor iar altora cu atât mai puțin. După cum puteți vedea am foarte puține calități”. Firesc ar fi fost să fie respins, dar abatele intuind umilința și disponibilitatea sa îi răspunde:Zici că ești lipsit de curaj, de încredere în tine însuți iar credința îți este slabă? Nu-i nimic; dându-le altora, le vei avea și tu. Căutându-le pentru altul le vei dobândi și pentru tine”.

Iată secretul folosirii în mod util al talanților: străduindu-ne să-i îmbogățim pe alții ne vom îmbogăți noi înșine. Numai printr-o atitudine altruistă, plină de iubire, vom putea evita sărăcirea noastră spirituală. După modul în care ne-am folosit talanții vom fi judecați. Imaginea zilei de pe urmă care vine ca un hoț, din a doua lectură, ne invită la o vigilență constantă. Invitând la veghere Paul cere luciditate, disponibilitate la venirea Domnului, nu o așteptare pasivă, dar comportamentul servitorului care se pregătește activ pentru a-și întâmpina stăpânul cum se cuvine. Imprevizibilitatea acestei zile va face ca mulți oameni să fie surprinși nepregătiți, dar, pe noi creștinii, această zi trebuie să ne găsească pregătiți. Noi suntem fiii luminii și ne deosebim de fiii întunericului prin aceea că suntem gata în orice moment să dăm cont lui Dumnezeu de modul cum ne-am folosit de talanții primiți spre administrare. Doar prezentându-ne cu ei înmulțiți vom putea demonstra că am participat și noi, cu efortul personal, la sfințirea lumii. Aceasta este condiția esențială pentru a ne putea bucura de răsplata lui Dumnezeu la sfârșitul vieții noastre, când el ne va spune: “Bine, servitor bun și credincios, ai folosit bine puținul care ți-a fost încredințat, mult îți voi încredința de acum; ia parte la bucuria stăpânului tău!”

Sebastian BILBOC

Ritul latin