Predici

Această sărbătoare nu a avut totdeauna această denumire. Atunci când a apărut – prin secolele V-VI – era considerată cam ca sărbătorile altor sfinţi şi celebra memoria zilei în care Maria “a adormit în Domnul”. Prin această expresie, creştinii din vechime indicau exact moartea; iar ziua morţii sfinţilor era numită “dies natalis” a lor, adică ziua naşterii la viaţa adevărată, cea veşnică, în deplina comuniune cu Dumnezeu.

Însă, încetul cu încetul, în reflecţia şi rugăciunea credincioşilor, evenimentul “morţii” Mariei, Mama Domnului, apare tot mai clar ca un caz “special”, faţă de moartea martirilor, şi a celorlalţi sfinţi creştini. S-a ajuns astfel treptat la convingerea generală care se află acum exprimată în Prefaţa Liturghiei de astăzi în felul următor: Dumnezeu “nu a voit să cunoască putrezirea mormântului aceea care l-a născut pe Domnul vieţii”. Şi tocmai această convingere a fost definită ca adevăr de credinţă de papa Pius XII, la data de 1 noiembrie 1950 cu aceste cuvinte: “La sfârşitul vieţii sale pământeşti, neprihănita mamă a lui Dumnezeu, Maria pururea fecioară, a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul la slava cerească”.

Dincolo de alte aspecte mai “facile”, de tonalitate devoţională sau sentimentală, pe planul propriu-zis religios, sărbătoarea de astăzi ne atenţionează asupra unei chestiuni de fond, ca dovadă a credinţei noastre: este vorba despre atitudinea noastră personală şi trăită în faţa perspectivei şi realităţii morţii.

Sărbătoarea Asumpţiunii Fecioarei Maria este ca o prelungire a sărbătorii Paştelui: este o profesiune de credinţă/speranţă în înviere. De fapt, Isus – aşa cum aminteşte sfântul Paul în cea de-a doua lectură – “a înviat din morţi fiind primul dintre cei morţi”; şi “aşa cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor primi viaţa în Cristos”.

Maria, care a fost aşa de intim unită cu Cristos în timpul vieţii sale pământeşti, l-a urmat îndeaproape şi dincolo de moarte, în răscumpărarea totală a întregii sale fiinţe (suflet şi trup), devenind în felul acesta, prin voinţa şi prin harul lui Dumnezeu Tatăl, “mai pe deplin asemenea Fiului ei” (Lumen Gentium, 59). Şi ne precede nouă tuturor în participarea la acelaşi destin, când Cristos “va încredinţa împărăţia lui Dumnezeu Tatăl” (cf. lectura a doua).

Moartea rămâne pentru toţi un mister dureros şi neliniştitor, “ultimul duşman” al omului. Dar noi suntem creştini tocmai întrucât credem în Cristos înviat, învingătorul morţii şi mărturisim speranţa noastră în realitatea de dincolo de moarte: “Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni”. Prin această credinţă putem experimenta, împreună cu Maria, bucuria profundă care izbucneşte în cântarea de laudă adusă lui Dumnezeu: “Sufletul meu preamăreşte pe Domnul… Lucruri mari a făcut în mine Cel atotputernic…”.

În Maria, “glorificată în trup şi suflet”, contemplăm “imaginea şi pârga” întregii Biserici, aşa cum spune Conciliul: ea “străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu” (Lumen gentium, 68). Şi cu încredere deplină putem recurge la mijlocirea ei pentru ca să ne ajute să fim ucenici credincioşi ai lui Cristos fiul său. De fapt – aşa cum ne învaţă tot Conciliul şi cum a amintit şi Ioan Paul II, în enciclica sa “Redemptoris Mater” – Maria nu şi-a epuizat misiunea în limitele existenţei sale pământeşti, dar “ridicată la cer, ea nu a părăsit această misiune mântuitoare, ci prin mijlocirea ei multiformă, continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice. În iubirea ei maternă, are grijă de fraţii Fiului său care sunt încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări, până ce vor fi duşi în Patria fericită” (Lumen gentium, 62).

pr. Anton Iştoc Ritul latin