Ascultând lecturile propuse pentru Liturghia din Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri ni se pare că ne găsim dintr-odată într-o altă lume. O lume cu totul diferită de cea a vieţii zilnice: cea din casa noastră, de la serviciu, de la birou, de la televiziune şi din ziare.

Ziarele şi televiziunea vorbesc despre politică, economie, probleme sociale, sport, diferite noutăţi… Venim la biserică şi auzim relatându-ni-se “istoria veche” a lui Adam şi Eva, cu şarpele şi pomul oprit (cf. prima lectură), auzim vorbindu-ni-se despre îngeri şi apariţii (cf. Evanghelia) ca şi despre Dumnezeu care ne binecuvântează din înălţimea cerului (cf. lectura a doua). Ni s-ar părea că suntem într-o lume de basm, de curată fantezie. Realitatea este alta.

Dar oare este chiar sigur că acele lucruri despre care ne vorbesc ziarele, televiziunea şi discursurile zilnice sunt toate realitate? Sărbătoarea de astăzi, prin straniile relatări din lecturile ascultate, este un fel de provocare şi o invitaţie la căutarea dimensiunilor cele mai profunde din existenţa noastră precum şi din “realitatea” lumii. Însă, în Biblie nu se citeşte aşa cum citim în ziare.

Să luăm Evanghelia de astăzi. Ni se prezintă scena foarte renumită şi cunoscută a bunei vestiri: aceea pe care mulţi pictori au încercat s-o reproducă, creând uneori capodopere magnifice, cu atât mai frumoase cu cât, în ele, arta şi poezia au devenit expresia credinţei. Însă este clar că în fiecare reprezentare a bunei vestiri se află şi ceva gratuit. Este nevoie de o muncă de interpretare: o tentativă de exprimare prin figuri, printr-un scenariu extern, un mister şi un eveniment care a fost mai ales interior, trăit intim de Maria, într-un mod dificil de descris.

Şi sfântul Luca a procedat ca şi pictorii. Ba mai mult, el a fost primul care a încercat să exprime prin această relatare misterul întrupării: “Fiul lui Dumnezeu” care devine “fiul Mariei”. Dar şi sfântul Luca trebuie văzut mai mult ca un poet, care traduce în imagini vii credinţa sa, decât ca un cronicar, care vrea să descrie exact cum s-au desfăşurat lucrurile.

Acelaşi lucru trebuie să-l spunem şi despre prima lectură. Relatarea cărţii Genezei exprimă printr-un limbaj de imagini o realitate profundă care priveşte raportul omului cu Dumnezeu. Dintotdeauna oamenii au fost înclinaţi să-şi caute realizarea proprie în afara lui Dumnezeu, punându-se pe ei înşişi drept criteriu al binelui şi răului. Astfel întreaga omenire “depinde”, “atârnă” mai mult de rău decât de bine.

Există în noi şi în jurul nostru un fel de forţă care ne atrage spre păcat, adică ne conduce spre a nu-l lua în seamă şi a-l uita pe Dumnezeu, şi a ne îndepărta de el. Dar Dumnezeu nu-l părăseşte pe Dumnezeu şi nu-l lasă pradă sieşi însuşi. Toţi venim pe lume compromişi deja – datorită solidarităţii care ne leagă unii de alţii – cu forţa răului: incapabili de comuniune cu Dumnezeu, nevoiaşi de a fi eliberaţi de povoara păcatului.

Eliberarea noastră s-a realizat “prin Cristos” (aşa cum ne spune sfântul Paul), conform planului dinainte stabilit de Dumnezeu, încă din veşnicie. Iar Dumnezeu a ales-o pe Maria din Nazaret ca prima lui colaboratoare pentru realizarea “planului Isus Cristos”. A ales-o dintre toţi “fiii Evei” (adică dintre toţi reprezentanţii neamului omenesc) să fie mama lui Isus. Şi tocmai din acest motiv nu a permis să fie atinsă în nici un fel de păcat: iată semnificaţia exactă a sărbătorii de astăzi.

Aşa cum noi toţi suntem restabiliţi în prietenia cu Dumnezeu graţie morţii şi învierii lui Isus, tot aşa şi Maria a fost eliberată cu anticipaţie de povoara păcatului care apăsa asupra întregii omeniri. Încă din prima clipă a existenţei sale, ea a fost mereu în comuniune perfectă cu Dumnezeu. De aceea, reluând cuvintele îngerului, noi o numim “plină de har”.

Şi totuşi, chiar dacă şi în acele timpuri ar fi fost ziare şi televiziune, cred că nu ar fi vorbit despre Maria din Nazaret. Sau cel mult ar fi numit-o ca mamă a unui condamnat la moarte, cam la aproximativ treizeci de ani după aceea…

Aşadar aceea pe care noi acum o numim “Preacurata, Neprihănita” şi pe care-o invocăm cu atâtea denumiri frumoase pe care le găsim în litaniile şi sanctuarele mariane, apărea ca o tânără evreică exact ca toate celelalte. Nu cred că se aştepta să fie destinată la ceva extraordinar. Chiar şi după buna vestire, viaţa ei nu s-a schimbat prea mult. A devenit soţia lui Iosif şi a rămas împreună cu el în condiţia de sărăcie şi umilinţă în care era şi mai înainte.

Dacă reflectăm un pic, parcă rămânem deziluzionaţi: ne-am fi aşteptat ca Dumnezeu să trateze mai bine persoanele pe care le-a ales pentru o misiune importantă; ar fi trebuit să aibă grijă să le elibereze de multele probleme ale vieţii zilnice: de chinul muncii, de sărăcie, de neplăcerile care ies în cale, de necazul acestei lumi, care nu are mijloace, nici prestigiu, nici putere şi nici protecţia unui post înalt… În schimb, nimic din toate acestea.

Maria, cea “plină de har”, a fost femeia ideală conform planurilor lui Dumnezeu; şi totuşi a avut parte de o viaţă de loc de invidiat din punctul de vedere al siguranţei, banilor, foamei, prestigiului. Pentru că nu acestea sunt lucrurile care-l interesează pe Dumnezeu. Maria a fost angajată în evenimente mai mari decât ea. Dar cu simplitate, s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu, fără pretenţii şi fără a-i cere prea multe explicaţii. În felul acesta ea constituie un model de credinţă pentru toţi credincioşii.

De fapt, şi noi, suntem angajaţi personal în marele plan al lui Dumnezeu: “predestinaţi să fim fiii săi adoptivi”, cum ne spune sfântul Paul. Eliberaţi de puterea păcatului datorită lui Isus Cristos prin botezul pe care l-am primit, suntem chemaţi să creştem zi de zi în comuniunea cu Dumnezeu, făcându-ne – ca şi Maria – ascultători ai cuvântului său. Un cuvânt pe care nu trebuie să-l aşteptăm din gura unui înger, dar care continuă să răsune viu – pentru cel care este dispus să-l asculte – în Evanghelia lui Cristos.