Start > Ritul latin > Duminica a XXXIII-a de peste an

Duminica a XXXIII-a de peste an

25 October 2008
1,428 afișări

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXIII-a de peste an (Anul A)

În limba noastră sunt unele cuvinte care au o lungă istorie în spatele lor. Cuvinte care au trecut de-a lungul secolelor din greacă în latină apoi în română, rămânând mereu identice (sau aproape…), dar schimbându-și încetul cu încetul semnificația.

De exemplu: “talantul” la originea sa era o măsură de greutate, echivalentă cu circa 26 kg. Dar pe timpul când a fost scrisă Evanghelia după Matei, cuvântul era folosit pentru a arăta o mare, imensă sumă de bani: ceva de genul “o mie de monezi de aur”. Și tocmai începând cu parabola din Evanghelie a început să se vorbească despre “talanți” pentru a arăta anumite calități și capacități cu care un individ poate fi dotat.

Din acest punct de vedere trebuie să recunoaștem că în această lume nu toți suntem egali: nu toți avem aceiași “talanți”, nici în ceea ce privește calitatea și nici cantitatea. Sunt unii care sunt foarte inteligenți, iar alții mai puțin inteligenți. Sunt unii dotați foarte bine să joace fotbal, în timp ce la matematică și fizică sunt corigenți; și invers. Sunt unii abili în afaceri, dar poate că nu pricep nimic din muzică; și invers. Și așa mai departe.

Apoi sunt unii care au avut multe posibilități să-și cultive și să-și dezvolte talanții, în timp ce alții au avut mai puține sau chiar de loc. În felul acesta, în societatea noastră se întâlnește o extraordinară varietate de persoane, situații, profesii etc.

Nu toți suntem egali. Dar fiecare are în el valori și defecte, calități și limite. Prima regulă a înțelepciunii în viață este să începem prin a ne accepta pe noi înșine precum și propria situație de pornire, fără a ne pierde în confruntări, invidii sau reproșuri inutile împotriva “destinului”: nu slujește la nimic visarea să fim “alții” decât ceea ce suntem…

Cea de-a doua regulă este cea de a ne dedica de a trăi cu o maximă “intensitate” existența proprie. Dar în acest punct intră în joc prin forța lucrurilor, ideile noastre de fond despre viață: de ce se merită să te dedici acțiunii? Și în acest punct intră în joc mesajul Evangheliei în ansamblul său și în special parabola pe care am ascultat-o.

În perspectiva credinței creștine, viața trebuie considerată ca un dar și o misiune. Un dar pentru că oricum faptul de a exista este ceva extraordinar; și mai ales pentru că știm că Dumnezeu ne cheamă – dincolo de existența pământească – să descoperim imensa bucurie a vieții veșnice împreună cu el.

O misiune, pentru că – fiind creaturi dotate cu inteligență și libertate – suntem chemați să colaborăm cu Dumnezeu, creatorul și răscumpărătorul nostru, în a “valorifica” la maxim tot “capitalul bun” care este în noi.

Venind pe lume, fiecare dintre noi a primit unul sau mai mulți “talanți” pe care trebuie să-i valorificăm: unii într-un fel, alții în alt fel. Toți avem un anumit capital de bunuri care ne-a fost încredințat: de la sănătate, putere, aptitudini fizice, la sensibilitate, poziție socială, bunuri materiale.

Viața noastră pământească este într-un fel ca timpul în care “stăpânul” lipsește: este timpul în care fiecare trebuie să se străduiască “să-și valorifice” talanții primiți, conform voinței și dorințelor “stăpânului”, în așteptarea “reîntoarcerii” sale.

Cu alte cuvinte: viața ne-a fost dată pentru ca s-o trăim conform dorințelor lui Dumnezeu. Dorința lui Dumnezeu este ca să crească și să se dezvolte în omenire și în lume tot ceea ce este adevărat, drept, frumos și bun. Folosirea bună a talanților primiți înseamnă concret valorificarea și dezvoltarea la maxim a tuturor capacităților noastre pozitive de orice fel, pentru a pune ceea ce suntem, ceea ce știm, ceea ce știm să facem, ceea ce avem… în slujirea unii altora (din familie, din biserică, din societate…).

Credința creștină, luată în serios, nu reprezintă de fapt o “renunțare la viață”, așa cum gândesc unii care nu au înțeles prea bine lucrurile. Dimpotrivă: este o invitație la o “trăire intensă” a existenței, cu un mare simț de răspundere, stimulați și călăuziți de puterea Duhului Sfânt, care este Duh de înțelepciune și de dragoste.

Referitor la tot ceea ce am primit și ce am avut în viață, noi va trebui să dăm cont în fața lui Dumnezeu, conform cuvântului sever al Evangheliei sfântului Luca (12,48): “Cui i s-a dat mult, și mai mult i se va cere” (ceea ce de fapt nu scuză “lenea” celui care s-ar gândi că “a primit puțin”…).

Și mai amintim că singurul “câștig” care-l interesează pe Dumnezeu – adică tocmai ceea ce ni se va cere – este cel al dragostei, adică tot ceea ce, într-un mod sau altul contribuie la binele oamenilor, împărtășit între toți.

Acela care va fi bogat cu această bogăție, va fi primit de Dumnezeu în bucurie, “iar bucuria lui va fi deplină”…

Ritul latin