În fiecare an, în sărbătoarea Crăciunului, ascultăm plini de încredere mesajul adresat păstorilor şi totodată nouă de către îngeri: Nu vă temeţi căci, iată, vă vestesc o bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: “astăzi în cetatea lui David vi s-a născut vouă Mântuitorul, care este Cristos Domnul“.

Venirea pe lume a unui copil reprezintă întotdeauna un motiv de bucurie pentru rude, prieteni şi pentru toţi cei care află de acest eveniment; cu atât mai mare trebuie să fie şi bucuria noastră acum, când suntem marcaţi de misterul naşterii, nu a unui copil oarecare, ci a însuşi Fiului lui Dumnezeu. Şi totuşi, deşi astăzi este a doua zi de Crăciun, sărbătoarea bucuria, textele liturgice pe care tocmai le-am ascultat scot parcă insistent în evidenţă nu bucurie, dar suferinţa, prigoana, moarte. Greşeşte oare Biserica propunând aceste texte, sau vrea cumva să diminueze în noi bucuria Crăciunului?

Nicidecum, căci dacă privim cu ochii credinţei, observăm că în spatele acestor fragmente, în aparenţă aducătoare de tristeţe, se ascunde o altă realitate mult mai profundă, şi anume, e vorba tot de bucurie, de bucuria unei “naşteri“, însă o naştere pentru cer, naştere pentru viaţa cea veşnică a Sfântului Ştefan, primul dintre ucenicii lui Cristos, care şi-a vărsat sângele pentru credinţă.

Biserica a introdus în mod intenţionat sărbătoarea martiriului Sfântului Ştefan în a doua zi de Crăciun, voind ca prin aceasta să dea un răspuns la unele întrebări destul de importante, cum ar fi aceea referitoare la scopul întrupării, la suferinţa în viaţa omului, mai ales a omului nevinovat, şi în sfârşit a voit să ofere creştinilor din toate timpurile, în persoana Sfântului Ştefan, un model, o cheie pentru a cuceri viaţa veşnică.

În ziua de Crăciun am celebrat naşterea în timp a Regelui Veşnic, Cristos; astăzi vedem cum un soldat al său, părăsindu-şi trupul, s-a născut pentru viţa veşnică. Cristos a venit în lume pentru a o mântui, pentru a redeschide cerurile, iar Sf. Ştefan este primul care dă mărturie despre adevăr: “Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu“.

Faţa lui Ştefan iradiază de bucurie şi de glorie, deoarece el vede cerul. Sinteza cea mai frumoasă a vieţii creştine nu este alta decât aceea de a trăi, a călători pe acest pământ, având însă mereu privirea îndreptată spre cer. Credinţa creştină nu ne învaţă să dispreţuim realităţile pământeşti, însă ni le prezintă în adevărata lor lumină, în semnificaţia lor autentică; ne arată cum trebuie să ne folosim de ele pentru a nu deveni sclavii şi servitorii lor, ci stăpâni pe noi înşine şi pe sentimentele noastre. Cine priveşte cerul, ca sfântul Ştefan, nu consideră viaţa ca supremul bine, dar ca un mijloc pentru a cuceri viaţa veşnică.

Mărturia dată despre Adevăr a făcut din Sf. Ştefan un erou al lui Cristos, deoarece existau atâţia oameni care trăiau în minciună, care încercau să-şi înăbuşe conştiinţa proprie când aceasta le dezvăluia adevărul pe care ei nu-l practicau, şi iată că Ştefan, care era plin de Duhul Sfânt, nu ezita nici un moment pentru a le proclama acest adevăr. Vocea lui, care era o condamnare pentru ei, a devenit insuportabilă, şi astfel ei şi-au astupat urechile pentru a nu-l mai auzi şi l-au condamnat la moarte.

Câţi oameni nu sunt şi în zilele noastre, care-şi întemeiază viaţa pe minciună, pe ideologii ateiste şi care nu pot suporta adevărul pentru că este contrar trăirii lor. Să luăm spre exemplu societăţile comuniste care au încercat să-i ucidă pe toţi martorii şi propagatorii Adevărului, aşa cum s-a întâmplat şi la noi în ţară prin anii 1950. Însă, aşa cum afirmau şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, sângele martirilor este sămânţa creştinilor. Cu cât au fost mai mulţi cei care şi-au vărsat sângele pentru credinţă, cu atât mai mulţi au fost cei care, văzând exemplul lor, au început să creadă în Cristos.

Martirii au înţeles cel mai bine avertismentul dat de Cristos ucenicilor şi urmaşilor lor: “Cine mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea îngerilor lui Dumnezeu, însă cine mă va tăgădui pe Mine înaintea oamenilor, îl voi tăgădui şi eu înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Lc 12,8-9).

De-a lungul istoriei Bisericii au existat mii de persoane care au preferat mai degrabă să moară decât să tăgăduiască Adevărul proclamat de Cristos. Mântuitorul însuşi a spus ucenicilor săi: “Adevărul vă va face liberi“. Notează bine vestitul filozof francez Jacques Maritain: “În ziua în care Biserica ar prefera utilul în dauna adevărului, în acea zi, puterile iadului ar birui-o“.

Sărbătoarea Sfântului Ştefan este o prelungire a bucuriei Crăciunului, şi totodată confirmarea faptului că venirea pe lume a Mântuitorului transformă într-adevăr inima omului, o face iubitoare, puternică şi victorioasă împotriva tuturor ispitelor celui rău. Sf. Ştefan răspunde la ploaia de pietre nu cu ură, dar cu dragoste, cu rugăciune. El a voit să-l imite pe Isus până în ultima clipă, căci la fel ca şi Isus, s-a rugat pentru cei care îl ucideau: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Acesta este poate un eroism mult mai mare decât însăşi mărturia dată pentru adevăr. Se depăşeşte strânsoarea ucigaşă a răzbunării şi să oferi iertare celor care te ucid; nu este acesta actul de iubire supremă, adevărata evanghelie, adevărata veste a bucuriei, mai mult chiar nu este însuşi triumful Evangheliei?

Frica de moarte nu-l reduce pe Ştefan la tăcere, căci vedem că el însuşi pune mâna pe “piatră” pentru a arunca în duşmani, însă “piatra” sa se numeşte iertare, rugăciune. Aşa i-a învăţat Cristos pe ucenicii săi să se răzbune: duşmanii îi lovesc şi îi înjură, iar ei le întorc şi celălalt obraz şi se roagă pentru duşmani.

Viaţa noastră de fiecare zi este ţesută cu un fir roşu care simbolizează suferinţa. Oricât am încerca să o ocolim, să ne debarasăm de ea, totuşi suferinţa ne urmăreşte ca o umbră. În Vechiul Testament, evreii îl aşteptau pe Mesia tocmai pentru a-i elibera de această suferinţă pământească, însă Isus vine cu o altă pedagogie. El alege ca instrument pentru a ne mântui tocmai Crucea, suferinţa şi astfel El devine un model pentru noi, pentru modul nostru de a ne comporta în momentele de suferinţă. Mai mult chiar, Evanghelia de astăzi, este ca un fel de testament pentru ucenicii săi, iar în acest testament Isus nu le lasă palate, comori, aur şi altele de felul acesta, ci o suferinţă sigură pentru Adevăr, suferinţă însă care dacă este acceptată din iubire, devine cheia pentru viaţa veşnică: “Veţi fi târâţi înaintea dregătorilor şi a regilor pentru Mine… veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu, dar cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela se va mântui”.

După înălţarea sa la ceruri, Isus ne-a lăsat nouă datoria de a îndeplini în lume opera sa, sub călăuzirea Duhului Sfânt. În acest sens, pentru cei care vor să fie creştini adevăraţi, ucenici ai lui Cristos, este foarte semnificativă rugăciunea unui anonim din secolul al XV -lea: “Cristos nu mai are mâini în această lume, are numai mâinile noastre pentru a îndeplini astăzi operele sale. Cristos nu mai are picioare, are numai picioarele noastre pentru a vizita astăzi oamenii. Cristos nu mai are glas, are nu mai gura noastră pentru a vorbi astăzi despre sine. Cristos nu mai are puterea de a-i călăuzi pe oameni la sine, nu mai are Evanghelii pe care ei să le mai citească. Însă tot ceea ce noi facem cu cuvântul sau cu fapta, reprezintă Evanghelia care se scrie acum”.

Situaţia în care trăim noi astăzi, nu ne cere să mergem până acolo încât să trebuiască să ne dăm viaţa pentru credinţă, totuşi, dacă ar exista mai mulţi Ştefani, mai mulţi oameni care să ştie să iubească şi să ierte pe aproapele lor, ba mai mult chiar şi pe duşmanul lor, n-ar mai fi atâtea războaie în lume, atâtea certuri în familii, atâtea dezbinări şi duşmănii de tot felul şi într-adevăr ne-am putea bucura cu toţii de Vestea cea bună pe care ne-au adus-o îngerii la peştera din Betleem, şi pe care Sf. Ştefan a predicat-o până la moarte.

Acesta este pe scurt mesajul pe care ni-l adresează sărbătoarea de astăzi: să ştim să acceptăm suferinţa pentru a o transforma în bucurie, să-l iertăm şi să-l iubim pe aproapele nostru, să nu ne ruşinăm sau să dăm înapoi când este vorba de a mărturisi Adevărul, iar în toate acestea să fim siguri că Cristos este mereu alături de noi.

Benone Lucaci