Start > Ritul latin > Solemnitatea Tuturor Sfinților

Solemnitatea Tuturor Sfinților

25 October 2008
1,403 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Toți Sfinții

Un scriitor francez afirmă că există o singură tristețe în lume, aceea de a nu fi sfânt. Dacă acest lucru este adevărat putem spune că sărbătoarea de astăzi are rolul de a alunga această tristețe. Tristețea devine bucurie, încredere în iubirea binevoitoare a Tatălui, îndemn generos de fidelitate față de Isus Cristos pentru ca să împlinim și noi asemenea sfinților voința lui Dumnezeu cu privire la viața noastră. În realitate aceasta este sfințenia: a permite lui Dumnezeu să ducă la îndeplinire în noi planul său. Solemnitatea tuturor sfinților este sărbătoarea comuniunii tuturor sfinților, este sărbătoarea unei sfințenii celebrată în toată Biserica.

Această sărbătoare își are originea în practica Bisericii din Antiohia, care din primele veacuri sărbătorea în prima duminică după solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, cu un fast deosebit pe toți martirii creștinătății, știuți și neștiuți. Astăzi biserica aduce un omagiu solemn celor care urmând chemarea lui Dumnezeu au împlinit cuvântul lui Cristos: “Fiți desăvârșiți, precum este desăvârșit Tatăl vostru ceresc” (Mt 5,48). Sărbătoarea de astăzi este o fericită contemplare a cetății cerului din partea bisercii peregrine. Este o bucurie de familie pentru că Ierusalimul ceresc și pământesc alcătuiesc o singură comunitate: comunitatea lui Isus Cristos.

Sfântul apostol Ioan în prima lectură ne vorbește despre Ierusalimul ceresc. El ne descrie marea viziune pe care a avut-o: “Am văzut deci un înger care se înălța din orient și avea sigiliul Dumnezeului cel viu. El a strigat cu voce tare la cei patru îngeri care aveau puterea să distrugă pământul și marea: Nu dăunați pământului, nici mării și nici arborilor până nu vom însemna cu pecetea frunțile slujitorilor Dumnezeului nostru”.

După descrierea acestea viziuni Sf. Ioan ne vorbește despre numărul celor însemnați cu sigiliu. Sigiliul exprimă apartenența specială la Dumnezeul lui Israel, alcătuit din numeroși membrii ai celor 12 triburi. Aceștia sunt o parte a poporului lui Dumnezeu care participă la victoria și la regalitatea lui Isus Cristos. Participarea la victoria și la regalitatea lui Isus Cristos este scoasă în evidență de mulțimea de oameni îmbrăcată cu veșminte albe și ramuri de palmier în mână adunată în fața tronului unde stătea mielul. Mântuirea este semnalată de veșmintele albe- culoare care în Apocalips indică victoria lui Cristos asupra morții. Hainele albe scot în evidență că cei care le poartă vin din marea strâmtorare unde “și-au spălat hainele în sângele mielului făcându-le albe“. Sângele – reprezintă eficacitatea morții lui Isus și fiecare creștin este chemat să-l imite pe Cristos atât prin cuvinte cât și prin fapte.

Ce concluzie putem trage din această lectură? Scopul nostru pe acest pământ este de a tinde spre mântuire, de a căuta mereu să ne pregătim pentru a deveni sfinți asemenea lui Dumnezeu: “Fiți sfinți, precum Eu , Dumnezeul vostru sunt sfânt” (Lev 19,6). Dar pentru a ne putea pregăti așa cum se cuvine, pentru a participă la sfințenia la care Dumnezeu ne cheamă, trebuie mai întâi să ne purificăm inimile de tot ceea ce este rău. Pornind din inimă această schimbare se va observa și în comportamentul nostru. Astfel vom putea lua parte din plin la răsplata pe care Dumnezeu o va da celor drepți și curați cu inima.

Evanghelia de astăzi, luată din Evanghelia Sf. Matei ne descrie această răsplată pe care Dumnezeu o va da celor drepți, prin cele opt fericiri adresate de Isus Cristos mulțimii. Pentru a înțelege discursul Fericirilor, trebuie mai întâi de toate să-l încadrăm în problematica mai amplă, “a Discursului de pe munte“, din care face parte fragmentul nostru. Pentru unii, cererile discursului de pe munte și promisiunile fericirilor, sunt nepracticabile în viață; pentru alții discursul de pe munte este un proiect de viață creștină.

Fericirile ne vorbesc despre proclamarea autoritară și definitivă a voinței lui Dumnezeu făcută de Isus, ca o consecință directă a vestirii Împărăției cerurilor. Fiecare fericire conține o promisiune “vor fi mângâiați“, “îl vor vedea pe Dumnezeu”, “ei vor avea milă”, “vor primi în ceruri răsplata“. Ceea ce dă sens fericirilor este faptul că Dumnezeu vine în viața noastră pentru a se manifesta ca Tată al nostru dăruindu-ne fericirea prin comuniunea cu El. În Isus Cristos fericirile devin vizibile și ne este făcut cunoscută bunătatea și fidelitatea Tatălui.

Aceste fericiri, pe care Isus Cristos le proclamă, sunt o răsplată pentru cei care se unesc prin cuvânt și prin fapte cu voința lui Dumnezeu. Prin aceste fericiri Isus Cristos vrea ca omul să-și ridice mintea către cel care la creat, pentru a putea vedea iubirea lui Dumnezeu revelată. Omul este chemat să se pregătescă pe acest pământ în așa fel încât, în viața de dincolo, să se bucure împreună cu sfinții de promisiunile făcute de Isus Cristos.

În zilele de astăzi ni se pare că este greu a căuta să fim cât mai plăcuți în fața Domnului. Ba mai mult unii oameni afirmă că ceea ce Isus Cristos a predicat și a învățat era numai pentru cei din timpul lui și că aceste învățături nu se mai potrivesc timpului în care trăim. Oare este așa? Nicidecum iubiți credincioși! Cei care gândesc astfel nu mai au credință, nu speră în promisiunile făcute de Isus Cristos. Pentru a nu ne lăsa purtați de valurile timpului, în care ne aflăm și astfel să cădem în descurajare și în neîncredere față de cuvintele lui Isus Cristos, avem nevoie de speranță. Această speranță se naște din experiența actuală a iubirii lui Dumnezeu și se traduce concret în drumul de purificare și sfințire, în iubire pentru Dumnezeu și pentru aproapele.

De aceea, Sf. Apostol Ioan în cea de-a doua lectură ne îndeamnă la speranță. Pentru Sfântul Ioan viața creștină se bazează pe speranță. Cele trei versete ale celei de-a doua lecturi, luate din prima scrisoare a Sfântului Apostol Ioan, definesc conținutul speranței creștine. Apostolul Ioan insistă asupra efectelor iubirii revelate de Dumnezeu și asupra condiției pe care dragostea divină a creat-o în om. Pentru Ioan legătura divină dintre Tatăl ceresc și fii săi este o realitate prezentă deja. Această legătură divină nu este rodul meritelor noastre, dar este rodul măreției unei iubirii divine care ne-a chemat pe noi, creaturi fragile, păcătoase și muritoare, să intrăm în propria sa viață divină, să devenim moștenitori împreună cu Fiul său.

Sărbătoarea Tuturor Sfinților, prin lecturile propuse la Sfânta Liturghie, ne expune învățătura Biserici lui Cristos despre sfințenie. Ea nu constă în fapte extraordinare, impresionante, dar în realizarea practică a principiilor cuprinse în predica de pe munte. Sfințenia este nota proprie a lui Dumnezeu pentru că ne indică transcendența sa și în același timp ne revelează planul lui Dumnezeu de a se comunica omului, de a-l chema să participe la viața sa, de a stabili cu el o prietenie. Astăzi, celebrând solemnitatea Tuturor Sfinților, Biserica ne invită la două atitudini personale: de a redescoperi originea sfințeniei care este Dumnezeu și de a contempla viața sfinților și a sfintelor care au știut să-l urmeze pe Dumnezeu. Ne întrebăm cine sunt sfinții? Sunt mulțimea celor care au crezut în Dumnezeu, care l-au iubit și în același timp i-au iubit și pe frații lor. Sunt toți cei care au participat direct la marea așteptare a Împărăției și s-au dăruit pentru a înfăptui puțină pace, fraternitate și dreptate pe acest pământ. Pentru a deveni sfinți nu trebuie să ne schimbăm viața în sensul de a schimba circumstanțele existenței noastre, ambientul în care ea se desfășoară. Sfințenia constă în a ne schimba pe noi înșine. Din rândul sfinților cinstiți de Biserică fac parte mulțimi nenumărate de oameni, care fără să-l cunoască pe Cristos, și-au trăit viața în dreptate și iubire, ascultând mereu de glasul conștiinței. În afară de acești sfinți cunoscuți de Biserică, mai sunt și sfinți necunoscuți nouă care în tăcere și resemnare și-au împlinit datoriile zilnice și au purtat crucea suferințelor, fără a atrage atenția altora, suportând uneori nedreptăți amare, ironii umilitoare. Toți acești sfinți necunoscuți nouă împodobesc firmamentul împărăției cerești asemenea stelelor necunoscute nouă, dar știute și iubite de Creatorul lor.

De aceea, nu trebuie să ignorăm sfințenia de ieri, sfințenia unui trecut pentru că aceasta constituie un patrimoniu prețios de opere și de fidelitate față de Evanghelie, pe de altă parte, Biserica peregrină care acum celebrează, se simte unită cu toți credincioșii săi care participă la gloria lui Dumnezeu. Mișcați de exemplul sfinților să căutăm și noi ca prin faptele și viața noastră de zi cu zi să-i urmăm printr-o trăire cât mai fidelă a Evangheliei.

Ludovic Butnărașu

Ritul latin