Schimbarea la faţă a Domnului nostru Isus Cristos, aşa cum ne-o prezintă cele trei evanghelii sinoptice, e în strânsă legătură cu mărturisirea de credinţă a apostolului Petru şi ocupă un loc central în ministerul pastoral public al divinului Învăţător. Aceste momente în care Cristos îşi dezvăluie strălucirea gloriei sale prefigurează glorificarea care va avea loc după pătimirea şi moartea sa pe cruce.

În cursul anului liturgic, aceeaşi temă evanghelică o întâlnim şi în duminica a doua a Postului Mare. Acolo ea este pusă în contrapoziţie cu tema primei duminici din Postul Mare când este prezentat episodul ispitirii lui Isus în pustiu. [Mai întâi este pus în lumină misterul omenităţii ispitite a lui Isus pentru ca apoi să putem contempla misterul de nepătruns al gloriei sale. Cristos mai întâi acceptă ispitirea pentru ca apoi, prin puterea Duhului Sfânt care l-a întărit necontenit să triumfe asupra ispititorului].

Fixarea acestor teme este foarte bine aleasă şi o întâlnim încă din primele secole ale Bisericii. Sărbătoarea pe care o celebrăm astăzi îşi are originea în Orientul creştin unde Fraţii Orientului celebrau cel de-al doilea Paşte – transfigurarea Domnului – pe care ei îl numeau “Paştele de vară”. Papa Calixt al II, în 1456, a introdus această sărbătoare şi în Occident.

Tema sărbătorii de astăzi este Cristos “lumina lumii” şi “gloria” lui Dumnezeu manifestată pe muntele Tabor celor trei ucenici Petru, Ioan şi Iacob. Relatarea Sf. Matei o urmează în mod substanţial pe aceea a Sf. Marcu care ştim că a scris evanghelia sa câţiva ani mai devreme. Isus este noul Moise, cel care poartă la desăvârşire vechea Alianţă de pe Sinai. Muntele înalt unde s-a urcat Isus cu cei trei ucenici aminteşte de muntele Sinai, de teofania lui Iahve şi încheierea alianţei cu poporul ales.

Menţiunea că faţa lui Isus strălucea ca soarele o întâlnim numai la Matei. Probabil evanghelistul face referinţă la splendoarea feţei lui Moise care vorbise cu Domnul (Ex 34, 29). La fel, hainele lui devenise albe. Însă Matei nu remarcă candoarea excepţională a culorii lor ci pentru el semnificativă este luminozitatea. Viziunea lui devine astfel profund teologică: gloria lui Dumnezeu străluceşte în omenitatea lui Cristos anticipând profetic gloria sa pascală. Astfel Isus este imaginea lui Dumnezeu care iradiază lumina divină în inimile noastre (cf. 2 Cor 4,4-6).

Apariţia celor doi profeţi ai Vechiului Testament: Moise şi Ilie, ne indică continuitatea istoriei mântuirii. Isus a venit ca să desăvârşească Legea şi profeţii. El a venit să inaugureze un nou cult, adevărat şi plăcut lui Dumnezeu pe care îl fondează pe revelaţia definitivă cuprinsă în evanghelii şi pe care îl animă în inimile credincioşilor prin Duhul Sfânt. Propunerea lui Petru de a construi trei corturi arată nu numai sublima experienţă a transfigurării făcută de cei trei ucenici ci şi neînţelegerea din partea capului apostolilor a semnelor pe care le trăia. El nu realizează că încercând să fixeze schimbarea la faţă a divinului Maestru, împiedică de fapt împlinirea voinţei Tatălui. El, neştiind ce face, devine impermeabil la lecţia dură a crucii.

“Norul luminos” (acest adjectiv este întâlnit numai în evanghelia Sf. Matei) evocă norul din timpul exodului (Ex 13,22; 19,16) care desemna maiestatea şi gloria lui Iahwe. În timp ce Moise era pe muntele Sinai “gloria Domnului a venit să locuiască pe munte şi norul acoperi muntele timp de şase zile…” (Ex 24, 16.18).

Vocea care s-a auzit din cer este aceeaşi pe care am auzit-o în cea de-a doua lectură: Isus este declarat Fiul lui Dumnezeu, confirmând şi depăşind chiar profesiunea lui Petru făcută la Cezareea, care a proclamat mesianitatea sa.

Imperativul: “Ascultaţi-l!” vrea să ne arate că Isus este Profetul definitiv al lui Dumnezeu (Dt 18,15). Cuvântul său este cuvântul lui Dumnezeu care trebuie ascultat.

Dar o teamă sfântă cuprinse sufletele celor trei discipoli pentru că ei au putut să contemple pentru câteva momente gloria divină a lui Isus. Reacţia lor de nelinişte este reacţia omului simplu în faţa lui Dumnezeu. Divinitatea lui Cristos va fi recunoscută în Biserică doar în lumina învierii pascale. Şi astfel adeziunea sinceră de credinţă la Cuvântul lui Dumnezeu devine garanţia mântuirii.

Cu toţii experimentăm astăzi că drumul credinţei este pentru noi destul de obscur şi nu de puţine ori dificil. Problemele care ne preocupă zilnic şi greutăţile pe care le înfruntăm pun de multe ori în pericol însăşi credinţa noastră. Totuşi această stare a noastră nu trebuie să ne descurajeze pentru că şi apostolii au întâmpinat aceleaşi dificultăţi deşi au intuit şi chiar au mărturisit prin gura lui Petru demnitatea lui Cristos. Misterul lui Isus, ajungând la punctul crucial, ne lasă perplecşi: Cristos a murit pe cruce. Însă Dumnezeu vine în ajutorul credinţei noastre şi o întăreşte, anticipând pentru câteva momente manifestarea gloriei divine post-pascale.

Totdeauna drumul gloriei trece prin cruce. Aceasta este legea de nepătruns a pedagogiei divine. Cristos, pentru a fi înălţat în glorie, trebuie să fie mai întâi înălţat pe cruce. Iar noi, ca şi discipolii lui, vom fi capabili să înţelegem această lecţie numai după glorificarea sa pascală.

Schimbarea la faţă a lui Isus este o sărbătoarea care revarsă lumină în inimile noastre. Cele trei lecturi din Sf. Scriptură scot în evidenţă gloria lui Cristos şi splendoarea divinităţii sale. De aceea fiecare credincios este chemat să-şi pună în el toată speranţa şi să-l urmeze cu bucurie în ciuda suferinţelor şi a încercărilor acestei vieţi pământeşti. Iar noi suntem chemaţi să ne însuşim atitudinea apostolilor, a omului simplu care stă în faţa lui Dumnezeu cuprins de teamă sfântă. Şi vom fi atât mai simpli cu cât suntem capabili să renunţăm mai mult la egoismul nostru.

Este frumos să stăm împreună cu Isus, spun mulţi tineri care privesc la el cu simpatie, pentru că el este întruparea frumuseţii, a dreptăţii, a libertăţii adevărate a omului. Totuşi o adeziune sinceră de credinţă la Isus nu trebuie să ne împiedice în asumarea propriilor responsabilităţi în faţa lumii. Noi trebuie să ne simţim încurajaţi de puterea pe care o dă cel înviat şi glorificat în lupta împotriva răului, în denunţarea în numele evangheliei a nedreptăţilor sociale şi în promovarea oricărei activităţi în favoarea celor umili şi emarginaţi pentru că a lor este împărăţia cerurilor.

Să lăsăm ca lumina transfigurării care a purtat bucuria şi încrederea în inimile discipolilor descurajaţi de eşecul aparent al crucii şi de întârzierea venirii împărăţiei să ne întărească şi pe noi în angajarea zilnică în slujba Bisericii şi să ne facă să înţelegem că gloria cerească bătătoreşte totdeauna calea crucii.