Cunoscând cu toţii realitatea că oamenii nu sunt atotştiutori şi că, numai cu dificultate pot descoperi ceea ce se află dincolo de aparenţe, ispita prefăcătoriei ne tentează la orice pas. Ne înşelăm pe noi înşine iar de multe ori îi înşelăm pe alţii prin aceea că încercăm să părem altfel decât suntem. În cazul în care nu suntem drepţi încercăm cel puţin să părem că suntem drepţi. Iar dacă în sufletul nostru credinţa a slăbit, sau poate nici nu mai există, dorim să menţinem cel puţin aparenţele religioase. Trebuie, însă, să luăm seama la un lucru: ceea ce Isus condamnă, în cazul fariseilor şi al cărturarilor, este tocmai această falsitate, această lipsă a sincerităţii.

Îl vedem pe Isus adresând poporului un ultim discurs. După aceea Isus se va mai adresa doar ucenicilor săi, întrucât la scurt timp va urma pătimirea sa. Este un discurs cu totul deosebit, caracterizat de un ton foarte grav. Este un cuvânt de adio, în timpul căruia, Isus, trecând peste orice fel de speculaţii de limbaj, preferă să spună lucrurilor pe nume. Se adresează ucenicilor şi poporului care au primit mesajul său, dar şi fariseilor şi cărturarilor care-l dispreţuiesc. În faţa acestor oameni împietriţi în inima lor şi plini de prefăcătorie, pronunţând de şapte ori cuvântul “Vai”, Isus rosteşte de fapt, judecata asupra lor.

Trebuie să spunem, totuşi, că Isus nu neagă autoritatea fariseilor şi dreptul lor de a învăţa. Urmaşi ai lui Moise, în virtutea unei genealogii spirituale, lor le revine dreptul de a apăra şi actualiza Legea în viaţa poporului. Isus, nu numai că le recunoaşte acest drept, dar, mai mult, el recunoaşte, cel puţin în mod implicit, că învăţătura lor este bună, de vreme ce spune poporului: “Faceţi, aşadar şi păziţi tot ceea ce vă spun ei…”, însă imediat urmează precizarea: “dar nu faceţi după faptele lor, căci ei spun şi nu fac”. Un precept care caracterizează spiritualitatea lui Matei este acesta: totdeauna este necesar ca faptele să corespundă cu doctrina, ceea ce se face cu ceea ce se spune. Privind la aceşti învăţători ai Legii şi la modul lor de a acţiona trebuie să spunem că sunt lipsiţi de logică, de coerenţă în propria lor viaţă. În faţa acestor oameni, care acceptă o gravă duplicitate în viaţa proprie, Cristos va spune lucrurilor pe nume iar cuvintele lui vor demasca făţărnicia care-i caracterizează pe aceşti oameni, precum şi comportamentul lor.

Purtarea filacteriilor, un obicei deja vechi, avea un fundament biblic şi o semnificaţie religioasă bine stabilită. Sub forma unor tăbliţe ataşate pe frunte şi pe braţul stâng şi conţinând unele din textele fundamentale ale Legii, filacteriile aveau rolul de a menţine vie amintirea Legii lui Iahwe dar şi amintirea datoriei de a respecta această Lege. Ceea ce condamnă Isus nu este acest obicei vechi şi cu semnificaţie religioasă dar motivul pentru care fariseii purtau aceste filacterii, adică dorinţa de a ieşi în evidenţă şi de a fi apreciaţi. Un fapt indiferent în sine, dar care în cazul fariseilor devine un gest de pură vanitate, este şi preferinţa acestora pentru primele locuri la ospeţe şi în sinagogi. Se ştie că toate popoarele antice şi în special cele din Orient, la ceremoniile publice acordau primele locuri persoanelor considerate a fi cele mai de seamă în societatea respectivă. Ştim că şi ucenicii lui Isus au discutat aprins pentru desemnarea celui mai mare dintre ei. Isus, însă, le spune: “Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru”; iar altă dată: “Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte”. Mustrarea pe care Isus o face fariseilor va fi pentru creştini o învăţătură care va pătrunde profund în viaţa şi practica primelor comunităţi creştine. Acuza de ipocrizie adusă creştinilor care preferau primele locuri în biserici, după cum ne relatează Păstorul lui Hermas, constituie o dovadă în acest sens.

Preferinţa fariseilor de a fi numiţi Rabbi, adică Învăţători, aşa cum constatăm din Evanghelia de astăzi, pare să constituie un adevărat pericol pentru Biserica lui Cristos. Dacă este adevărat că în limbajul evreiesc a numi pe cineva “învăţător” echivala cu al considera ca atare, existenţa mai multor învăţători pare a intra în contradicţie cu afirmaţia lui Isus care spune că unul este Învăţătorul, adică El însuşi. Orice dorinţă a cuiva de a fi numit învăţător nu face altceva decât să lovească în unitatea Bisericii, adunată în jurul unicului Învăţător, Cristos. N-am putea crede, oare, că această atitudine a lui Isus constituie un atac la adresa funcţiilor şi a titlurilor? Trebuie să spunem, însă, că o astfel de părere nu este adevărată. Isus nu se ridică împotriva unor lucruri, dar se arată preocupat, înainte de toate, de om; de omul care, prin aceste lucruri mărunte, încearcă să se ridice deasupra altora şi mai ales, nu-şi recunoaşte păcatul din suflet.

Aceeaşi lipsă de sinceritate, de data aceasta a preoţilor de la Templu, este condamnată de Dumnezeu prin gura profetului Malahia, aşa cum am auzit în prima lectură. Ceea ce slujitorii Templului, din timpul profetului Malahia, îşi permit în cadrul ceremoniilor sacrificale, este o înşelare a lui Dumnezeu. Orbirea lor merge până acolo încât deşi nu respectă prescripţiile Legii cu privire la jertfe, iar prin comportamentul lor profanează numele lui Iahwe, mai au îndrăzneala să întrebe: “Cu ce am dispreţuit numele Domnului?”. Vina lor provine, înainte de toate, din neglijarea a ceea ce constituie însuşi sufletul ministerului sacerdotal, adică lauda lui Dumnezeu. Însă, ce înseamnă a da glorie lui Dumnezeu? A da glorie lui Dumnezeu înseamnă a ne recunoaşte propria vină. A cunoaşte păcatul propriu şi a ne bate pieptul asemenea vameşului de la uşa Templului, înseamnă a recunoaşte că avem nevoie de Dumnezeu şi este în acelaşi timp, o recunoaştere a măreţiei Sale. In faţa unor oameni care nerecunoscând păcatul lor, cred că-l pot înşela pe Dumnezeu, înţelegem cuvintele aspre care le sunt adresate.

Oricât am încerca să aruncăm vina asupra fariseilor şi cărturarilor, sau asupra slujitorilor Templului, trebuie să recunoaştem că şi noi ne comportăm, de cele mai multe ori, la fel. Nu credem că aceste reproşuri se adresează numai celor numiţi de lecturile liturghiei de astăzi, dar înţelegem că se referă la fiecare dintre noi şi de aceea, exclamă cu Sf. Ieronim: “Vai nouă, care am căzut într-un mod mizerabil, în păcatele fariseilor!”. Pericolul prefăcătoriei ne ameninţă la tot pasul. Fără îndoială că cei mai mulţi dintre noi avem o imagine a ceea ce am dori să fim, dar pentru că nu reuşim să fim aşa cum dorim, ne mulţumim numai cu aparenţele. Nu trebuie, însă, să uităm că cel mai mare scandal al creştinismului este de a contrazice în propria viaţă şi în propriile fapte ceea ce afirmăm prin credinţă.

În contrast cu cele auzite despre slujitorii Legii Vechi, Sf. Paul, în scrisoarea către tesaloniceni, ne prezintă imaginea adevăratului păstor de suflete şi, implicit, imaginea adevăratului creştin. Conştient de ideea fraternităţii creştine, Paul nu încearcă să se ridice asupra acelora cărora le predică Evanghelia, dar preferă să se considere ca unul dintre ei. Pentru Paul, în comunitatea creştină nu există o elită care oferă mântuirea şi o masă de oameni care trebuie salvată, ci, dimpotrivă, toţi oamenii formează un grup şi împreună aşteaptă mântuirea de la Dumnezeu, care-i face părtaşi la propria viaţă.

Trăim într-o lume care-şi etalează prefăcătoria şi se zbate pentru primele locuri. În această lume, plină de răutate şi de ură, nouă, care voim să fim ucenicii lui, Isus ne spune: “Voi, însă, sunteţi fraţi”. Aceste cuvinte ale lui Isus nu şi-au pierdut nimic din importanţa lor, dar putem spune că sunt mai actuale astăzi decât oricând. Să fim, aşadar, gata să-i slujim pe fraţii noştri. În faţa lui Dumnezeu nu contează numele, titlul, realizările sau succesele, însă, un singur lucru este important: “Ceea ce aţi făcut pentru cel mai mic dintre fraţii mei, mie mi-aţi făcut”.

După alegerea sa ca papă, Ioan Paul al II-lea a spus:”Rugaţi-vă pentru mine,pentru ca prin misiunea mea să vă pot sluji!”. Această rugăminte pe care Papa a adresat-o celor din jurul lui, trebuie să fie o chemare şi pentru noi de a ne accepta unul pe altul ca fraţi şi de a ne sluji unul pe altul după modelul lui Cristos Însuşi.

Iosif Antili