Start > Ritul latin > Duminica a XXIX-a de peste an

Duminica a XXIX-a de peste an

27 September 2008
1,142 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXIX-a de peste an (Anul A)

“Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”.

Evanghelia de astăzi ne invită la reflecții angajante referitoare la condiția noastră de creștini și discipoli ai Domnului și ne îndeamnă să ne ocupăm și de un aspect rămas – poate – mai la periferia activităților noastre cotidiene și anume: domeniul politic. Este o invitație și un îndemn la reflecție asupra dublei noastre cetățenii: suntem cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu, dar și ai unui stat.

Chiar dacă aproape toate activitățile noastre zilnice se lovesc de acest aspect, mai ales în aceste timpuri de transformare a societății noastre, majoritatea dintre noi nu ne ocupăm în mod direct de acest aspect. Cristos, în evanghelia de astăzi, ne dă câteva principii de care trebuie să ținem cont pentru a ne desfășura bine și corect viața noastră creștină.

Ce relație există între creștinism și politică? Avem voie să ne implicăm pe plan politic, să activăm în această împărăție terestră în care conduce “cezarul” sau condiția noastră de creștini, de înrolați în Împărăția lui Dumnezeu, ne împiedică să ne îndeplinim datoriile față de stat? Iată câteva întrebări pe lângă altele la care vom încerca să căutăm un răspuns în această duminică.

În zilele noastre, toți oamenii sunt convinși că evanghelia nu-l oprește pe credincios de la obligațiile sale sociale și politice, ci chiar îl cheamă la aceasta printr-o responsabilitate și printr-o mărturie specială. E greu totuși de spus cum anume se bazează această obligație pe evanghelie și cum anume ar trebui racordată la obligația religioasă pentru a nu se perpetua acea separare manifestată dintre credință și practică, dintre ceea ce trebuie dat “cezarului” și tot ceea ce trebuie dat lui Dumnezeu. Cuvântul lui Isus ne îngăduie să descoperim astăzi această bază evanghelică. În primul rând constatăm că împărăția “cezarului” și Împărăția lui Dumnezeu nu se exclud reciproc, așa cum credeau evreii. Un ucenic al lui Cristos poate activa în ambele domenii în același timp fără conflicte. În al doilea rând descoperim astăzi atitudinea concretă a lui Isus față de realitatea politică a vremii sale.

Pe vremea aceea, în popor existau trei partide: irodienii care erau de partea romanilor, erau adepții lui Irod și nu aveau nimic împotrivă cu dominația lor; zeloții care erau la polul opus: nu erau de acord cu dominația romanilor, cu impozitele lor și încercau chiar prin forță armată să-i alunge pe romani; undeva la mijloc se situau fariseii care chiar dacă nu erau de acord cu dominația romană, acceptau totuși să plătească impozite pentru a evita un rău mai mare. Pentru a-l compromite, aceștia din urmă fac un pact cu irodienii și îl atacă pe Isus printr-o întrebare înșelătoare: “Învățătorule, este îngăduit a plăti tribut cezarului, sau nu?” Fariseii nu merg la Isus pentru că erau nedumeriți în această problemă, pentru că nu știau ce să facă. De fapt ei aveau în buzunar moneda cu care plăteau impozitul. Nu merg pentru un răspuns care să-i elibereze pe cei săraci și oropsiți. Cu această întrebare, fariseii sperau să-l prindă în cursă pe Isus și astfel să-l poată condamna. Pentru că dacă Isus ar fi răspuns Da, atunci ar fi fost considerat de popor ca un colaboraționist, ca un aservit al puterii asupritoare, al romanilor. Astfel ar fi fost compromis în fața poporului. Dacă însă ar fi răspuns Nu, ar fi dat prilej irodienilor de a-l da pe mâna romanilor, datorită nesupunerii de care ar fi dat dovadă nefiind de acord cu plata impozitului. Fariseii nu au prevăzut subterfugiul înțelepciunii divine, Isus risipindu-le planul lor înșelător. Isus are toate motivele să-i numească ipocriți și să le demaște conspirația: “Mă puneți la încercare, ipocriților; arătați-mi moneda”. Interesant este că tot fariseii îi arată moneda și-i spun ale cui sunt însemnele: “ale împăratului”. Isus le dă un răspuns care nu se limitează la mica lor problematică, ci la un nivel mult mai ridicat: “Dați cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt 22,19).

Evreii se obișnuiseră să conceapă Împărăția lui Dumnezeu ca pe o împărăție a lumii acesteia, inaugurată de viitorul Mesia ca o putere teocratică, ca o stăpânire directă a lui Dumnezeu pe pământ. Ei îl puneau pe Dumnezeu în centrul a toate. L-au considerat din totdeauna pe Dumnezeu ca pe regele ideal. Chiar și atunci când – imitând celelalte popoare și datorită conjuncturilor politice și sociale ale vremii – vor cere un rege. Ei știu că acest rege pământesc nu este decât un slujitor al lui Dumnezeu, adevăratul Rege și Stăpân.

Prin cuvântul său, Isus evidențiază existența unei împărății a lui Dumnezeu în istorie în care are loc orice om. Deosebim astfel două tipuri de suveranități, deosebite calitativ, ale puterii lui Dumnezeu în lume: suveranitatea spirituală care formează Împărăția lui Dumnezeu pe care o exercită prin Cristos și suveranitatea temporară sau politică pe care o exercită indirect, fiind încredințată responsabilității libere a omului.

În prima lectură avem prezentată o mostră din această suveranitate indirectă a lui Dumnezeu, în persoana lui Cirus, regele perșilor. Dumnezeu se folosește de el pentru a-și elibera poporul din sclavie și pentru a-l readuce în pământul făgăduit. Profetul Isaia ne prezintă acest eveniment în perspectiva providenței lui Dumnezeu care călăuzește istoria și are grijă de poporul său.

Astfel putem reliefa că este îngăduit și că este chiar o datorie a plăti datoriile față de stat, cu alte cuvinte a-l recunoaște și a ne da aportul propriu pentru menținerea și îmbunătățirea ordinii în lume. Problema intervine doar atunci când datoriile ce se cer a fi urmate încalcă credința. Statul are totdeauna un rol social de desfășurat, în avantajul tuturor. Așadar cetățenii au datorii față de puterea civilă care în conștiință trebuie armonizate cu valoarea absolută a lui Dumnezeu.

Nu putem spune că Isus s-a implicat în mod concret în politică. Observăm că el a judecat cu asprime puterea politică pentru nedreptățile exploatative și opresive, dar observăm că nu încearcă să o schimbe în mod violent (Lc 22,25). Nu predică, nici nu ia vreo inițiativă de revoltă împotriva puterii romane. Isus încearcă schimbarea puterii nu prin arme, ci prin iubire. Isus dă de gândit puterii politice, o face să se simtă incomod.

Cum se explică acest lucru? Isus predică pocăința, cere celor care conduc să fie slujitorii celor pe care-i conduc (Lc 22,26). Isus îl eliberează pe om de teamă, de teama celor care pot ucide trupul (Lc 12,4). Un om eliberat în felul acesta este o amenințare obscură și tacită pentru puterea nedreaptă, pentru că un astfel de om este gata să-și slujească frații, este gata să riște și chiar să-și dea viața pentru adevăr, așa cum a făcut și Isus.

Așadar, cum trebuie să se comporte ucenicul lui Isus în fața împărăției cezarului, adică a statului și a ordinii constituite? Din cuvântul lui Isus de astăzi, cu privire la datoriile față de stat, am învățat obligația ascultării față de stat și a colaborării cu el. Însă din atitudinea concretă a lui Isus am învățat că există o libertate în această ordine de idei. Așadar, ascultare sau libertate? Aceasta este dilema de fond, în această privință, pe care Noul Testament o dezleagă: ucenicul lui Isus a devenit liber nu numai pentru a se împotrivi puterii civile, dar și de a asculta de dânsa. Statul nu mai este o putere divină absolută așa cum era înainte de a fi revelată Împărăția lui Dumnezeu. Creștinul trăiește în stat și cu toată libertatea îl poate accepta fără nici o teamă de a cădea în statolatrie. A-l accepta și a asculta de stat, de puterea civilă, este ceva chiar impus de ascultarea față de Dumnezeu (Rom 13,1).

Deci dacă creștinul este liber de a asculta de stat și de a i se împotrivi, va trebui să aibă în vedere corespunderea mai mult sau mai puțin a unei conduceri politice după voința lui Dumnezeu care a fost revelată în Cristos și așa cum apare conștiinței unui creștin adevărat. Așadar, creștinul trebuie să aibă o judecată critică cu privire la realitatea socială și politică existentă, dar să aibă și o intervenție activă, proporționată cu poziția sa socială și cu vocația sa; să tindă să conlucreze astfel încât realitatea să devină mai corespunzătoare planului lui Dumnezeu și cu o mai mare eficiență în slujba omului. Pentru conștiința noastră, de creștini, Statul și Împărăția cerurilor se plasează unul în fața celuilalt uneori într-un mod armonios, alteori și în unele privințe alternativ și concurențial. Atunci de partea cui vom fi? De partea Statului trădând Biserica? De partea Bisericii întorcând spatele Statului? Pentru a răspunde acestor întrebări, concluzionând în același timp, afirmăm că libertatea trebuie să primeze în fața ascultării pentru un creștin atunci când se află în joc propria credință. Și această atitudine trebuie luată chiar cu riscul vieții, pentru că cel care își va da viața pentru Cristos, acela o va câștiga. Așadar, trebuie să fim foarte atenți în privința alegerilor pe care le facem, să fim foarte atenți pe cine sprijinim să ne conducă.

În privința implicării laicilor în această lume, Conciliul al II-lea din Vatican, în Constituția Dogmatică Lumen Gentium, la numărul 36 îndeamnă ca prin competența și prin activitatea specifică în lumea profană, acolo unde preotul ajunge mai greu, sprijinindu-se pe harul lui Cristos, laicii trebuie să contribuie la împărțirea dreptății, să ajute la progresul local și universal. De asemenea trebuie să-și unească eforturile pentru a însănătoși instituțiile și condițiile de viață din țară și din lume dacă acestea conțin elemente ce ar îndruma la păcat. De asemenea trebuie să învețe să distingă între drepturile și datoriile ce le revin ca membri ai Bisericii și acelea care le revin ca membri ai societății umane. Trebuie să-și amintească că în orice lucru pământesc trebuie să fie călăuziți de conștiința creștină pentru că nici o acțiune umană, nici chiar în sfera vremelnică, nu poate fi sustrasă stăpânirii lui Dumnezeu. Ei nu trebuie să uite că Cuvântul pe care îl ascultăm, Euharistia pe care o celebrăm, sunt mijloace care formează în noi o conștiință evanghelică și ne ajută să fim lumină pentru oameni, ținând la înălțime Cuvântul vieții. Asemenea comunității din Tesalonic, după cum am auzit în lectura a doua, să dăm și noi mărturie în viața noastră de credința și speranța noastră, convinși fiind de ajutorul harului divin în acest drum al nostru. Adunarea liturgică ne conduce la izvorul iubirii care susține fidelitatea noastră totală: Sfânta Liturghie, Sfânta Împărtășanie. Apelând la ele, putem să transformăm totul în sfințenie și în fidelitate temporară și veșnică. Adevăratul ucenic al lui Cristos este cel care-și îndeplinește toate datoriile, atât religioase cât și civile.

Slujirea noastră față de semeni și Dumnezeu trebuie să fie o slujire din iubire. Se spune că la un preot au venit trei oameni care doreau să-i slujească lui Dumnezeu. Primul, cu ochii înfricoșați și mâinile tremurânde. Al doilea, mândru de sine, cu fruntea semeață și cu mâinile deschise pentru a agăța ceva. Iar al treilea, venea drept și liniștit, cu mâinile pregătite de rugăciune. Preotul concluzionă ucenicilor: să știți că Dumnezeu are trei feluri de slujitori: unii sunt sclavi și-l iubesc din frică; alții sunt mercenari și îl slujesc din interes în vederea unui câștig. Și în sfârșit, sunt fiii care îl slujesc din dragoste. Așadar, tributul esențial pe care trebuie să-l plătim lui Dumnezeu este iubirea noastră dezinteresată față de aproapele și față de el.

Pe scurt, prin răspunsul său, Isus sugerează că trebuie plătit ceea ce se datorează Statului și în același timp să ne amintim că valoarea primordială și absolută este totdeauna și oricând Dumnezeu.

Să depunem pe altar făgăduința noastră de fidelitate totală a tuturor datoriilor noastre: față de Dumnezeu, față de aproapele, față de Biserică și Stat. Numai așa Isus ne va recunoaște de frați ai săi. Numai așa îi vom da adevărata mărturie de ucenici ai săi.

Gabriel BUCUR

Ritul latin