- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Duminica a XXVII-a de peste an

Posted By volum colectiv ITRC On September 27, 2008 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Cuvântul Domnului ne întâmpină la această Sfântă Liturghie cu o imagine foarte sugestivă – “via” – pentru a exprima iubirea Și grija deosebită a lui Dumnezeu față de poporul ales și, în mod paradoxal, nerecunoștința și infidelitatea acestui popor. Dumnezeu și-a ales acest popor, l-a eliberat din robia Egiptului și l-a transplantat în pământul făgăduit așa cum se plantează o vie. Aici l-a înconjurat cu toată grija, cum de altfel face orice viticultor cu via lui.

Stăpânul s-a îngrijit de vie acordându-i o atenție specială și punând ceva în plus în această vie, ceva pe care nici un alt viticultor nu-l pune în cultivarea viei: iubirea. Cu siguranță acest sentiment nu se adresează viei în sens strict, dar realității pe care aceasta o semnifică: poporul ales. În decursul istoriei mântuirii Dumnezeu și-a manifestat din plin iubirea față de poporul lui Israel: creația, eliberarea poporului “cu braț puternic și cu mână tare” din sclavia Egiptului, Legea dată pe Sinai, prezența permanentă a lui Yahwe în mijlocul poporului, toate acestea reprezintă dovezi clare de iubire din partea lui Dumnezeu față de casa lui Israel. Oare care alt popor a beneficiat atât de admirabil de Dumnezeul-Iubire? Ce nu a făcut El pentru via Lui? Însă ce se întâmplă? Această vie, în loc de struguri dulci și gustoși, nu produce decât aguridă. Cu alte cuvinte, poporul ales s-a sălbăticit, s-a îndepărtat de Dumnezeu și în loc să producă faptele dreptății și ale credincioșiei, s-a răzvrătit și i-a răspuns lui Dumnezeu cu tăgăduiri și neascultări. Stăpânul viei rămâne decepționat în fața unei astfel de nerecunoștințe din partea aleșilor săi: “O, poporul meu, ce ți -am făcut ? Cu ce te-am întristat ? Răspunde-mi ! Ce puteam să-ți fac mai mult și nu ți-am făcut? Te-am plantat via mea atât de prețioasă și tu nu mi-ai dat decât amărăciune!“. Aceasta fiind situația, Dumnezeu nu va face altceva decât să distrugă via. Psalmul responsorial 79 descrie această părăsire a lui Dumnezeu manifestată prin căderea Ierusalimului și prin ducerea poporului în robie. Cu toate acestea, Isus nu vorbește nimic despre distrugerea viei deoarece via rămâne, însă va fi dată altui popor.

Profetul Isaia declară că via Domnului e casa lui Israel. Dumnezeu încredințează acestui popor valorile salvifice: Revelația, Legea, făgăduințele, patriarhii, profeții și în cele din urmă, și mai presus de toate, pe unicul său Fiu. După atâtea intervenții grijulii era normal ca Stăpânul viei să aștepte ca această vie să producă roade bune, “dreptate și rectitudine” (Is 5,7). Însă Israelul a provocat “vărsări de sânge” și a umplut țara cu “strigătele oprimaților”. Păcatul lor a devenit și mai grav atunci când evreii, viticultorii, au refuzat Marele Dar, pe Fiul lui Dumnezeu.

În parabola lucrătorilor viei, Cristos descrie în culori vii refuzul tragic al iudeilor: viticultorii, mai întâi, refuză să predea Stăpânului roadele cuvenite; apoi maltratează și ucid servitorii trimiși de Stăpân la viticultori ca să scoată roadele viei; în sfârșit, omoară chiar și pe Fiul Stăpânului : “Iată moștenitorul, hai să-l ucidem!” Precum fac zidarii care, pe când zidesc, consideră că o anumită piatră nu e bună să fie pusă în zid și de aceea o aruncă, la fel au făcut evreii: au refuzat, au aruncat Marele Dar, piatra din capul unghiului, pe Fiul lui Dumnezeu. “Noi știm că Dumnezeu a vorbit lui Moise, dar acesta nu știm de unde este!” (Înț 19,29).

Totuși iubirea sfârșește prin a învinge ura oricât de înverșunată ar fi ea. Dumnezeu își continuă planul său de mântuire cu sau fără voia poporului. Pentru realizarea planului său, Dumnezeu folosește un drum de necrezut: întruparea. “Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unic“. “Și Cuvântul s-a făcut trup“. De fapt, istoria este o succesiune de afirmații și de negații. Dumnezeu oferă mântuirea iar oamenii o refuză. Omul crede că încurcă planul lui Dumnezeu, dar conștient îl înfăptuiește. Mântuirea începută în Eden e urmată de infidelitățile poporului, dar nu e împiedicată. Dimpotrivă, odată cu venirea în lume a Fiului Stăpânului viei, planul de mântuire ia o nouă dezvoltare, o nouă structură și consolidare. Odată cu venirea lui Cristos, Dumnezeu nu se va mai îndepărta de via Lui, care e Biserica, pentru că această vie e însuși Cristos. Înființând un nou popor, Biserica,Cristos nu rămâne în afara ei, dar îi este Cap, piatră de temelie. În plus, toți cei care cred în Cristos intră în componența Bisericii, a Noului Popor. Nu s-a pierdut nimic: nici Revelația, nici Legea, nici profeții. Toate acestea continuă să-¬și joace rolul fixat de Dumnezeu pentru că “Domnul a făcut acest lucru, și este minunat în ochii noștri” (Mt 21,43). Dumnezeu triumfează definitiv: Împărăția a fost luată din mâinile viticultorilor săi și a fost încredințată “unui popor care o va face să rodească“. Via va da roadele așteptate pentru că în ea lucrează acum Fiul Stăpânului care a fost trimis de către Tatăl său și care va lucra până când întreaga vie va da roadele cele mai bogate.

Fiecare făptură face parte din via lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, creștinul încorporat prin Botez în via Domnului este mlădița preferată a Domnului și de la care Stăpânul așteaptă ca să-i aducă tot mai mult rod.

Sfântul Paul, conștient că Biserica e Noul Popor al lui Dumnezeu, adevăratul Israel, îi îndeamnă pe creștinii din Filippi la o trăire intensă a credinței pentru că numai astfel “Dumnezeul păcii” va fi cu ei. Dumnezeu ne oferă mântuirea dar nu ne mântuiește ca indivizi izolați ci adunându-ne într-un popor care e tocmai via din parabola de astăzi. Isus Cristos a înființat Biserica – comunitate a mântuirii – încredințându-i toate mijloacele necesare în vederea mântuirii: eliberarea de păcat și demnitatea de fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai cerului. Prin Botez noi am fost inserați și am devenit membrii Bisericii. Dar să fim foarte atenți să nu ne gândim că este de ajuns să fim botezați și să fim membri ai Bisericii pentru a fi mântuiți. Trebuie să trăim Botezul nostru, să evităm păcatul și să îndeplinim toate datoriile noastre creștine până la sfârșitul vieții. Numai așa vom fi mântuiți, numai așa vom fi adevărați membri ai viei Domnului și vom fi recunoscuți de către Stăpânul viei ca fii ai săi și moștenitori. Altfel și pentru noi ar putea spune Isus: “Voi lua de la voi via și o voi da altora care vor aduce roade și care vor corespunde. Vor merge înaintea voastră păcătoșii convertiți în Împărăția lui Dumnezeu și voi veți fi aruncați afară“.

Să primim deci chemarea pe care ne-o adresează astăzi Sf. Paul de a-l ruga pe Dumnezeu ca să vină în ajutorul nostru, noi fiind slabi și șovăitori. Trebuie să ne gândim și să facem tot ceea ce este adevărat și nobil, curat și drept, tot ceea ce e virtute și vrednic de laudă. Aceasta e calea mântuirii pe care să ne propunem să mergem totdeauna. Sfânta Liturghie și Sfânta Împărtășanie de astăzi ne oferă această mântuire. Dacă ne căim de păcatele noastre, dacă primim Cuvântul lui Dumnezeu care a fost proclamat astăzi și îl punem în practică, dacă primim harul, puterea lui Isus în Sfânta Împărtășanie, și apoi trăim această viață cu adevărat creștină în timpul săptămânii cu fidelitate și statornicie, noi vom fi pentru veșnicie mântuiți iar Dumnezeul păcii va fi cu noi, cum ne asigură Sf. Paul, în timp și în veșnicie.

Adrian Ciobanu


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/1511/