Anumite mici deziluzii în viaţă sunt inevitabile. Dar pot fi depăşite. Însă sunt altele care lasă semne, care umplu inima de amărăciune, care ne lasă foarte deprimaţi şi descurajaţi, cum ar fi de exemplu cazul unei nedreptăţi de neînţeles.

Şi mă gândesc la experienţa dureroasă a anumitor părinţi, uluiţi şi descumpăniţi de comportamentul copiilor: “Totuşi le-am dat tot ceea ce am putut… După toate câte-am făcut pentru el…”. Şi aşa mai departe.

Ceva asemănător – spune profetul Isaia – a încercat şi Dumnezeu faţă de poporul său: “Ce trebuia oare să mai fi făcut viei mele şi nu am făcut?… Via Domnului este casa lui Israel… El aştepta dreptate şi iată vărsare de sânge…” (prima lectură).

Isus reia imaginea lui Isaia şi adresează discursul “autorităţilor religioase şi civile” (cum am spune noi astăzi) din timpul său. Parabola devine totodată şi profeţie a destinului propriu, – el “fiul” este acela care va fi ucis de “viticultori”… – precum şi act de acuzare adus capilor poporului. În drama condamnării la moarte a lui Isus se va consuma o constantă tragică a raportului dintre Dumnezeu şi Israel, mărturisită de mai multe ori de Biblie: neînţelegerea voinţei lui Dumnezeu, infidelitatea faţă de cuvântul său, refuzul şi persecutarea profeţilor săi (cf. Acte 7,2-53: “Pe care dintre profeţi nu i-au persecutat părinţii voştri?…”).

Dar Dumnezeu scrie drept chiar şi pe rânduri strâmbe, cum spune proverbul. Sau cu alte cuvinte: ştie să scoată binele chiar şi din rău. În ciuda non-corespunderii repetate din partea oamenilor, planul lui Dumnezeu merge înainte şi se realizează, într-un mod surprinzător şi imprevizibil. “Piatra pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiului” (Evanghelie): Isus condamnat şi răstignit, devine fundament şi început al unui “nou popor” ales de Dumnezeu care “să facă să rodească” împărăţia sa pe pământ.

Într-adevăr, misterioase sunt căile Domnului! Şi într-adevăr mare şi de nepătruns înţelepciunea ascunsă de bunătatea şi milostivirea sa. Nici o infidelitate şi nici un păcat comis de om nu poate opri sau face zadarnică lucrarea harului său… Dar în acelaşi timp: câtă responsabilitate în faţa lui Dumnezeu din partea noastră a tuturor care prin botez am intrat şi facem parte din Biserică, noul popor al lui Dumnezeu, noua “vie pe care a plantat-o dreapta sa” (cf. Colecta alternativă anul A).

Nu vom şti niciodată până în ce punct, Biserica, în ansamblul ei – de-a lungul celor douăzeci de secole de istorie – a fost mai mult fidelă faţă de voinţa lui Dumnezeu în comparaţie cu vechiul Israel… Un lucru este sigur: fiecare dintre noi trebuie să se judece pe sine însuşi înaintea Domnului. Pentru că fiecare dintre noi este chemat să traducă în practică, concret, în viaţa de fiecare zi, valorile împărăţiei lui Dumnezeu, adică “tot ceea ce este adevărat, nobil, drept, curat, vrednic de iubire, cinstit, ceea ce este virtute şi merită laudă” (cf. lectura a doua).

Prin urmare să încercăm să recitim cântul din Isaia, aplicând la noi înşine imaginea viei:

Domnul ne-a dat viaţă, sănătate, inteligenţă, sensibilitate… Ce am făcut noi din toate acestea?

Am fost botezaţi, miruiţi, educaţi în credinţă… Am ascultat predica Evangheliei… Cum corespundem la cuvântul lui Dumnezeu şi la sacramentele pe care le-am primit?

Poate că am primit de la viaţă bogăţii, cultură, prestigiu, putere… Cum le-am folosit?