Start > Ritul latin > Invitați la ospățul Domnului

Invitați la ospățul Domnului

27 September 2008
826 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXVIII-a de peste an (Anul A)

N-am înțelege parabola lui Isus despre invitații la nuntă, care, nu numai că s-au comportat nepoliticos, ci chiar de-a dreptul barbar, dacă n-am cunoaște o altă parabolă rabinică din acel timp, datorită căreia fariseii, cărturarii, arhiereii și bătrânii poporului căutau să-și justifice atitudinea lor ostilă față de Isus. Această parabolă rabinică spune că un publican bogat, numit Bar Maiån, a murit și a avut parte de o înmormântare plină de fast: s-a întrerupt munca în oraș și toți locuitorii și-au manifestat public atașamentul lor plin de compasiune. În același timp a murit și un scrib evlavios, un rabi sărac, dar nimeni nu i-a dat nici cea mai mică atenție. Acest fapt a trezit discuții vii în școlile rabinice. Unde este dreptatea lui Dumnezeu, care nu veghează asupra celor ce sunt ai săi și permite ca cei nelegiuiți să fie onorați de toți? Răspunsul la această întrebare a fost acesta: Publicanul a făcut în toată viața lui doar o singură faptă bună și ea nu putea fi anulată de faptele lui rele care au urmat, cu toate că moartea a survenit după aceea. Trebuia, prin urmare, să fie răsplătit de Dumnezeu. Care a fost acea faptă bună? Publicanul, spre a-și arăta mulțumirea față de societatea în care trăia și pentru a se încadra cât mai mult posibil în ea, s-a gândit să-i ofere un mare banchet, la care a invitat toate personalitățile cele mai reprezentative: pe farisei, scribi, preoți, bătrâni… Dar aceștia n-au acceptat invitația; nu se puteau coborî până acolo încât să mănânce alături de un păcătos public. Ar fi socotit o rușine pentru ei să-l accepte în societatea lor. Acest refuz i-a deschis ochii publicanului și s-a hotărât să o rupă definitiv cu invitații nepoliticoși și cu societatea pe care ei o reprezentau. Ca ospățul să nu se strice, el i-a chemat pe cei săraci, care au răspuns cu bucurie și ca recunoștință l-au jelit amar când a murit… (cf. Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981, p. 981-982)

Din această parabolă rabinică, fariseii, cărturarii și arhiereii au dedus următoarea normă de conduită pentru ei: Dumnezeu nu poate să nu răsplătească orice faptă bună, oricât de mare sau mică, dar acest lucru nu-i împiedică pe ei să reziste acelora care nu acționează conform legii. Dumnezeu l-a răsplătit pentru fapta bună, dar mai bună este fapta lor că s-au împotrivit păcătosului public și de aceea Dumnezeu este mai dator față de ei decât față de acel publican. Dumnezeu l-a răsplătit pentru bine, dar ei l-au pedepsit pentru răul comis în viață. Dumnezeu cu datoria lui și noi cu treburile noastre. Cât despre “scribul pios”, acesta este al nostru; noi suntem de partea lui și așteptăm ca Dumnezeu să-i facă dreptate, atât lui, cât și nouă pentru că îl apărăm și-l compătimim. își ziceau ei.

Prin această parabolă rabinică, fariseii, scribii și arhiereii se puneau în postura de victimă și Isus ar trebui să fie de partea lor, nu de partea celor care l-au jelit pe publican, de aceea vor și striga în fața lui Pilat: “Noi avem o lege și după lege el trebuie să moară fiindcă pretinde că este Fiul lui Dumnezeu” (In 19,7), dar în realitate mănâncă și bea cu vameșii și păcătoșii (cf. Mt 11,19; Lc 7,34-35) și este stăpânit de diavol (cf. In 7,20).

Parabola lui Isus din evanghelia de azi (Mt 22,1-14) pune în evidență partea negativă a acelora care se opun împărăției lui Dumnezeu datorită mândriei care îi face să se încreadă în propria lor dreptate, obținută prin efortul personal de a observa cu scrupulozitate legea, fapt pentru care Dumnezeu trebuie să le stea la dispoziție, fiindu-le îndatorat. Faptul că regele, din parabola lui Isus, a trimis armata și i-a omorât pe toți invitații nepoliticoși și criminali, vrea să ne spună că a sosit timpul să o rupem total cu mentalitatea legalistă a fariseilor, cărturarilor și arhiereilor, deoarece nimeni nu-l poate face prizonierul său pe Dumnezeu, el nu poate fi îndatorat față de nimic și nimeni, el singur cheamă la împărăție, numai el singur are dreptul să judece, să răsplătească și să pedepsească, fiindcă numai el singur cunoaște inima omului (cf. Ps 44,22).

Ultima parte a parabolei, începând cu versetul 11, constituie un avertisment dat de Isus ucenicilor săi, deoarece dintre cei mulți chemați el i-a ales și mai ales avertismentul se îndreaptă spre “unul singur intrat fără haină de nuntă, intrat la cina de Taină ca un trădător, spre Iuda, care se angajase să facă jocul fariseilor, cărturarilor și arhiereilor. Regele din parabolă spune celui intrat în sala ospățului fără haină de nuntă: “Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”, iar Isus îi va spune lui Iuda în grădina Măslinilor: “Prietene, cu o sărutare vinzi pe Fiul omului?” (Lc 22,48). Iuda, cu tot avertismentul primit, va spune călăilor: “Legați-l și duceți-l sub pază bună!” (Mc 14,45), însă va veni ziua în care cel vândut cu un sărut va spune slujitorilor săi: “Legați-i mâinile și picioarele și aruncați-l afară. Acolo va fi plânsetul și scrâșnirea dinților”, deoarece “Mai bine i-ar fi fost acestui om de nu s-ar fi născut” (Mt 26,24).

Atitudinea profetului Isaia, din prima lectură (Is 25,6-10a), trebuie să fie și a noastră.

Această lectură constituie un cântec de mulțumire pe care Isaia îl înalță regalității lui Dumnezeu, care se arată ca un rege victorios și salvator al celor săraci; el este acela care cheamă toate popoarele la un ospăț în Sion. Ospățul este semnul prieteniei, al protecției divine și al fericirii cerești (cf. Ps 22,5; 35,9; Is 55,1; 65,13). Această comuniune cu Dumnezeu este descrisă în sens pozitiv, anume că: Dumnezeu nu va mai fi un necunoscut, iar oamenii nu vor mai fi orbi din punct de vedere spiritual, nu va mai fi moarte, nici lacrimi și nici condiții inumane…

Deseori această lectură se citește la liturgia cuvântului pentru cei morți, ca o încurajare pentru cei vii în speranța reîntâlnirii cu cei dragi care au murit. Deci are o nuanță clar escatologică.

Oamenii din Vechiului Testament nu beneficiau, așa ca noi, de “vestea cea bună” adusă de Isus, din care cauză au și rămas veacuri de-a rândul într-o mare ignoranță cu privire la ceea ce omul devine după moarte. Însă în această obscuritate, care nouă ni se pare de neconceput, ei păstrau totuși o mare și nebiruită speranță, deoarece “Nu Dumnezeu a creat moartea!” (Înț 1,13). Moartea a intrat în lume doar ca o consecință a păcatului, este, prin urmare, cel mai mare dușman al lui Dumnezeu (cf. Gen 2,17;3,19). În cele din urmă, Dumnezeu, nimicind păcatul, va nimici și moartea. Evreii nu știau cum se va realiza această biruință, însă erau siguri de ea: Dumnezeu va oferi banchetul fericirii depline tuturor popoarelor.

Isus confirmă ceea ce Isaia a profetizat. Banchetul este o realitate comunitară și veselă; Cerul va fi locul de întâlnire a tuturor fericiților; banchetul este pregătit din inițiativa numai a lui Dumnezeu și Isus ne asigură că el însuși ne va servi la acest ospăț (cf. Lc 12,37). Și dacă acest banchet este oferit tuturor popoarelor și fiecăruia în parte, înseamnă că va procura fiecăruia o întâlnire personală și intimă cu Dumnezeu.

Preludiul fericirii veșnice îl putem gusta aici, pe acest pământ: “Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu mine. Celui care va birui, îi voi da să șadă cu mine pe scaunul meu de domnie, după cum și eu am biruit și am șezut pe scaunul lui de domnie” (Apoc 3,20-21). Tot în Apocalips mai găsim și această exclamație: “Fericiți cei chemați la ospățul Mielului!” (19,9). Cu aceste cuvinte suntem invitați la banchetul euharistic… Cum răspundem chemării?

Din păcate, mulți refuză chemarea; câte unul se prezintă fără haină de nuntă, adică fără a fi în starea harului sfințitor, devenind vânzător printr-un sărut, ca Iuda; alții și-au pus speranța în Domnul numai pentru această viață și de aceea sunt cei mai nefericiți dintre oameni, cu toate că se hrănesc la masa Domnului; alții căută să-și motiveze lipsa prin fel de fel de scuze: “viața este grea” și, trebuind să se despartă în căsnicie, n-au putut să se împărtășească; că au fost constrânși să fure, ca să aibă din ce trăi; au trebuit să mintă, spre a reuși în viață; au trebuit să ucidă pruncii din sân, ca să aibă din ce trăi cei de pe genunchi; au trebuit să lipsească duminica de la biserică, spre a negustori; au fost nevoite să curvească, spre a-și menține serviciul; au trebuit să se împărtășească sacrileg, spre a nu se face de râs în fața altora etc.

Tuturor acestora le răspunde sfântul apostol Paul (Lectura a II-a: Fil 4,12-14.19-20): “Fraților, am învățat să fiu sărac și am învățat să fiu bogat. M-am obișnuit în totul și în toate, atât să fiu sătul, cât și să flămânzesc; atât să prisosesc, cât și să o duc în lipsuri. Toate le pot în Acela care îmi dă putere

Puterea oricărui om vine din credință: “Cel drept din credință, va trăi” (Evr 10,38). Scuzele pornesc din lipsă de credință, și “fără credință este imposibil de a plăcea lui Dumnezeu” (id. 11,6). Credința dă “haina de nuntă”. Cei care au credință, nu se plâng de lipsuri materiale, ba din contra, găsesc ca din bruma lor de venituri să facă părtași și pe alții, deoarece cred că intimitatea în comuniune cu Cristos se poate realiza numai prin comuniunea cu frații. De aceea, credincioșii din Filipi, care au găsit resurse materiale spre a-i ajuta pe alții, prin pomana lor au realizat o jertfă rituală oferită lui Dumnezeu. Răsplata, pe care filipenii o vor primi, aparține plinătății escatologice: “Dumnezeu va satisface orice trebuință de-a voastră conform bogăției sale cu îmbelșugare, în Cristos Isus”.

Oricine poate trage o concluzie mântuitoare din această învățătură!

Ritul latin