Start > Ritul bizantin > Convorbirea lui Isus cu Nicodim

Convorbirea lui Isus cu Nicodim

5 September 2008
2,697 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

La 14 septembrie vom sărbători dumnezeiescul praznic al Înălțării Sfintei Cruci, una din cele 12 sărbători mari de peste an. În această mare și sfântă zi va fi înălțată spre deosebită cinstire sfânta cruce.

Pentru noi creștinii Crucea este puterea lui Dumnezeu prin care ne mântuim (I Cor. 1, 18). Crucea este altarul pe care s-a adus jertfă Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Valoarea crucii izvorăște din valoarea jertfei adusă pe ea. Iar jertfa adusă pe cruce este o jertfă nouă, săvârșită de Arhiereul Noului Testament, Domnul nostru Isus Hristos, care a înlocuit toate jertfele vechi și ne-a adus împăcarea reală cu Dumnezeu.

Duminica de astăzi se numește Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci. La Sfânta Liturghie s-a citit Evanghelia care redă misiunea Sa de a se jertfi pentru păcatele lumii ca Arhiereu al Noului Așezământ și că jertfa Sa a fost preînchipuită simbolic în Vechiul Testament, prin diferite acte de cult, simboluri și proorocii.

Între acestea este și cel pomenit în Sfânta Evanghelie de astăzi.

Cunoaștem din Sfânta Scriptură că atunci când poporul evreu, ieșit din robia Egiptului în drum spre Canaan s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise, Dumnezeu a trimis asupra lui șerpi veninoși care mușcau poporul și murea mulțime mare din fiii lui Israel. Pocăindu-se, au rugat pe Moise să se roage la Dumnezeu pentru iertare. Atunci Domnul a zis către Moise: “Fă-ți un șarpe de aramă și-l pune pe un stâlp; și de va mușca șarpele pe vreun om, tot cel mușcat, care se va uita la el, va trăi. Și a făcut Moise un șarpe de aramă și l-a pus pe un stâlp, și când un șarpe mușca vreun om, acesta privea la șarpele cel de aramă și trăia” (Numeri 21, 5-9).

Șarpele înălțat pe stâlp, care mântuia de moarte trupească pe cei ce priveau la el cu credință, simbolizează pe Mântuitorul cel înălțat pe Crucea de pe Golgota, Care mântuiește de moartea cea veșnică pe oricine privește spre El și primește cu credință jertfa Sa mântuitoare. Mântuitorul, în convorbirea avută la Ierusalim cu Nicodim, a arătat, chiar de la începutul activității Sale publice, că rolul Său în această lume este de a se jertfi pentru viața lumii.

Mântuitorul se afla în Ierusalim la sărbătoarea Paștilor din primul an al activității Sale publice (31 d. Hr.). Nicodim, membru al Sinodului, întrezărind printr-o viziune clară că noul prooroc galilean “de la Dumnezeu a venit învățător”, vine la Domnul Isus să stea cu El de vorbă în taină. Domnul îi vorbește despre împărăția lui Dumnezeu, despre renașterea spirituală a omului și despre puterea vieții veșnice izvorâte din jertfa Sa de pe Cruce. Zice Domnul: “Precum Moisi a înălțat șarpele în pustie așa trebuie să se înalțe Fiul Omului pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 15).

De altfel,în tot timpul activității Sale, Mântuitorul va arăta în diferite rânduri că-Și va pune sufletul pentru cei ce-L urmează și că se va da pe mâna oamenilor păcătoși care-L vor omorî, dar a treia zi va învia.

Așadar, Arhieria Noului Testament este arhieria desăvârșită.

Marele Arhiereu al creștinătății este în același timp și arhiereu și jertfă. Jertfindu-se odată în mod sângeros pentru întreaga omenire a adus lumii răscumpărare veșnică, devenind “preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 49, 4; Evrei 7, 17). “Hristos, zice Sfântul Apostol Pavel, n-a intrat într-o sfântă a sfintelor făcută de mâini, ci chiar în cer ca să se înfățișeze pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24). “Lucrul de căpetenie este că avem astfel de arhiereu care s-a așezat de-a drepta scaunului măririi în ceruri” (Evrei 8, 1) “și poate să mântuiască pe cei ce se apropie, printr-Însul, de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7, 25).

Arhiereii și preoții Bisericii creștine, orânduiți de Mântuitorul Hristos pentru cei ce cred în răscumpărarea Lui aduc după porunca Sa, lui Dumnezeu, aceeași jertfă, însă în mod nesângeros. Sfânta Liturghie este minunata și dumnezeiasca perpetuare în timp a jertfei de pe Golgota, cu scopul de a se împărtăși creștinii din roadele ei. Același Arhiereu, Mântuitorul Hristos se jertfește necontenit pentru a ne dărui mântuire.

Să ne înălțăm o clipă ochii sufletești spre jertfa de pe Golgota! Era ziua de 14 Nisan (6 aprilie) a anului 34 d. Hr. După proorocia lui Daniil era anul în care trebuia să înceteze pentru totdeauna valoarea jertfelor de animale (Daniil 9, 24-27). La templul de pe vechiul Sion se făceau pregătirile pentru jertfirea mielului pascal.

Întregul Ierusalim se afla în ajun de sărbătoare. În afara orașului, de pe o stâncă în formă de căpățână, simbol al omenirii păcătoase, se înălța în zarea largă a văzduhului un nou altar și o jertfă nouă.

Altarul era o cruce; jertfa un om al suferinței, prezis de proorocul Isaia (Isaia 53, 1-9). Încoronat de oameni cu cunună de spini, pironit în cuie la mâini și picioare, batjocorit de adâncul răutății omenești, trupul lui Hristos devine rug de durere pe care ard toate durerile lumii. Chinurile sunt de neînchipuit. Setea-I devine arzătoare. Sângele-I zguduie în zvâcniri puternice trupul încordat de înțepenirea istovitoare, rânjetul satanic al decăderii omenești strigă de jos: “Coboară-Te acum de pe cruce, ca să credem în Tine”. De pe rugul suferinței nu se aude însă nici plâns, nici răcnet, nici blestem. Un fulger al dragostei dumnezeiești străbate întunericul urii omenești: “Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).

La ora trei după amiază, când la templu începea jertfirea mielului pascal, Mielul lui Dumnezeu Care ridicase pe Cruce păcatele lumii, strigă de pe Golgota: “Săvârșitu-s-a! Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul” (Ioan 19, 30 și Luca 23, 46).

Opera mântuirii, închipuită simbolic de jerfele Vechiului Testament, era săvârșită acum în mod real. Pământul s-a cutremurat; catapeteasma templului s-a despicat; zidul morții a căzut prin moartea lui Hristos.

De pe cruce a răsărit învierea și puterea vieții veșnice; Hristos, Mântuitorul lumii, “Arhiereul cel pururea viu” (Evrei 7, 25), “a intrat în cer și S-a înfățișat pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24) cu jertfa Sa mântuitoare.

Din clipa aceasta, tot cel ce privește spre Golgota și spre Altarul mântuirii (Sf. Cruce), cu credință, nu moare ci are viață veșnică, pentru că “așa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

Prin aceasta, Sfânta Biserică ne cheamă să medităm serios asupra iubirii nemărginite a lui Dumnezeu față de noi care am fost răscumpărați prin moartea pe cruce a Fiului Său.

Din iubire, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut fiu al omului pentru ca omul să fie ridicat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu luând ca pe un prinos firea noastră a ridicat-o la stăpânul tuturor și prin acel prinos a “făcut să fie binecuvântat întreg neamul nostru omenesc” – cum zice Sf. Ioan Gură de Aur.

Din iubire, Dumnezeu poartă de grijă tuturor și fiecăruia în parte, din iubire primește pe păcătosul care se pocăiește și tot din iubire îl face părtaș al jerfei Fiului Său și al Împărăției Sale.

Iubirea este chemarea noastră către Dumnezeu și aproapele, concretizată în fapte de iubire.

Acestea sunt adevărurile de credință pe care ni le înfățișează Sfânta Evanghelie de astăzi. Ea ne îndeamnă să ne ridicăm sufletele spre Sfânta Cruce, să privim spre jertfa mântuitoare a Domnului nostru Isus Hristos, să vedem dragostea lui Dumnezeu pentru omenire, să ne întărim sufletele în credință și nădejde. “Având Arhiereu mare care, cum zice Sf. Apostol Pavel, a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ținem cu tărie mărturisirea” (Evrei 4, 14).

Să păstrăm în noi trează conștiința că suntem răscumpărați din moarte prin jertfa Domnului și că putem trăi în veci. Hristos cu brațele întinse pe cruce, îmbrățișează pe tot cel ce aleargă la Dânsul cu credință.

Cu capul încununat de spini, ne primește în împărăția veșnică cu inima străpunsă de suliță, arde de dragoste pentru noi. “Să ne apropiem, deci, cu îndrăznire de scaunul darului ca să luăm milă și să aflăm har” (Evrei 4, 16). “Cu ochii ațintuiți asupra lui Isus” (Evrei 12, 2) să nu ne lăsăm osteniți, slăbind în lupta cu păcatul, ci să mergem pe “calea cea vie croită nouă de Domnul” (Evrei 10, 20) prin fapte, dragoste și dăruire față de aproapele, spre a ajunge în “Împărăția cea gătită nouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).

Fie ca Domnul iubirii să ne ocrotească viața și să ne îndrume gândul și fapta, pentru a putea spera cu psalmistul: “Te iubesc din inimă Doamne, tăria mea! Doamne tu ești izbăvitorul meu și întărirea mea” (Ps. 18, 1-2). Mângâiere află sufletul meu în îndeplinirea poruncilor Tale, acum și pururea, și în vecii vecilor. Amin.

Ritul bizantin