Start > Ritul latin > Noi, datornicii

Noi, datornicii

27 August 2008
884 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul A)

În acea zi Petru era dispus spre generozitate

“În acel timp, Petru s-a apropiat de Isus și i-a spus: “Doamne, de câte ori va trebui să-l iert pe fratele meu, dacă greșește împotriva mea? Oare de șapte ori?” Poate întrebarea decurgea din disputa aprinsă dintre discipoli. Într-adevăr se întâmpla adesea ca în acel grup să se dezlănțuie discuții chiar și pentru motive neînsemnate și meschine. Și Învățătorul era chemat să decidă, să aplaneze, să rezolve. Șu nu întotdeauna răspunsurile sale urmăreau linia celor care erau în dispută, ci muta discursul pe un alt plan sau sunau de-a dreptul descumpănitoare, provocatoare. Ori, în acea zi, Petru era dispus spre generozitate. Și s-a înfățișat cu o cifră, șapte (numărul perfecțiunii), care părea să fie chiar excesivă.

În schimb Învățătorul i-a răsturnat brusc numerele sale și i-a impus o operație dificilă: “de șaptezeci de ori șapte”. O înmulțire a cărui rezultat nu dă o cifră, deși foarte mare, ci un adverb: totdeauna. Și Petru a trebuit să înțeleagă că iertarea nu este o listă de prețuri, un tarif, nu are limite. Trăim iertând. Tuturor. Toate dățile când… Nu: de data aceasta da, dar într-o altă ocazie nu. Acea persoană da, cealaltă în schimb este exclusă. Totdeauna și pe toți. Iertarea nu poate fi un act eroic izolat, excepțional făcut de puține ori. Trebuie să reprezinte o normalitate constantă în viața credinciosului.

Și apoi iertarea nu poate fi niciodată selectivă, discriminatorie. Dacă exclud pe cineva, reneg condiția mea de fiu al unui Tată care iubește pe toți oamenii, care “facă să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni, și face să cadă ploaia asupra celor drepți și nedrepți” (Mt 5,45), care este “binevoitor față de cei ingrați și răi” (Lc 6,35).

Creștini bravi, și totuși…

“În acel timp”, cel puțin, se punea problema. Petru intuiește că există o incompatibilitate între a fi discipol al lui Cristos și refuzul de a ierta ofensele. Astăzi mulți creștini par să fi conciliat, prin cine știe ce compromisuri subterane, și reînoite, strangulări bolnave ale conștiinței, resentiment, invidie, memoria cultivată de nedreptățile suferite, cu profesiunea proprie de credință, cu practica religioasă (chiar și cea euharistică). Adesea opera de călcare a poruncii de a ierta este îndeplinită de “creștinii bravi”, observanți, fideli, evlavioși, care înțeleg că poruncile lui Dumnezeu sunt importante pentru ei, și morala – mai ales cea care se referă la porunca a șasea – este ținută cu mare preț. Îmi vine în minte filmul “Pâine și ciocolată”, care descrie dificultățile de adaptare, conflictele, traumele unui emigrant italian (actorul Nino Manfredi) în Elveția. Sărmanul, pentru a fi acceptat, să se integreze, ajunge chiar să tundă părul incredibil de blond. Dar nu reușește să treacă peste bariera neîncrederii, a discriminării, a suspiciunii, a prejudecăților.

Ceea ce izbește este faptul că regizorul, Franco Brusati, nu pune în scenă polițiștii elveto-germani, exploatatori cruzi, aroganți și insultători, ci persoane extrem de politicoase, educate, corecte, oneste. În sfârșit oameni bravi. Despre care nu se poate spune nimic rău: este vorba de un fenomen, deplorabil, datorat răutății sau violenței. Nu, acela este un fenomen comun, acceptat, normal. În sfârșit: oameni bravi, dar rasiști. Astfel lasă să se creadă despre unii creștini: creștin bravi, dar capabili de a urî. Practicanți, dar care refuză să ierte. Care săvârșesc “fapte bune”, mai puțin acelea de a uita o nedreptate. “El merge la Liturghie în toate duminicile, a educat creștinește pe fii săi, este mereu în prima linie când este vorba de a susține diferitele inițiative parohiale, dar… de ani buni nu vorbește cu fratele”. “Este un preot foarte bun, dar vai de acela care îl atinge. Dacă este ofensat, te șterge din cartea…” “Este o călugăriță bună, exemplară, dar nu trece cu vederea” “Merg la biserică, dar nu se salută… Participă le aceeași reuniune, dar se ignoră”

Ca și cum am spune: nu-i de mirare, totul este normal. Sau: sunt inepții… În schimb trebuie să ne dăm seama că nu este normal să recităm “și ne iartă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, fără a observa pericolul acestei cereri prin care noi autorizăm pe Dumnezeu să ne trateze cum noi tratăm pe alții. Nu este normal să mergem la spovadă și să fim satisfăcuți pentru că am scăpat cu o penitență mică (un “Tatăl nostru, Bucură-te,Marie, și un Slavă Tatălui”), închipuindu-ne că nu știm că socotelile nu se încheie cu un “Tatăl nostru, Bucură-te, Marie, și Slavă Tatălui (chiar și în latină), ci iertând la rândul nostru, oferind iertare, “mergând în pace”, oferind pacea… Nu este normal să neglijăm faptul că “ușa prin care intră iertarea, este aceeași prin care iese” (A. Maillot).

Trebuie să ne convingem, că a ierta greșelile nu este o faptă extraordinară, ci intră în contabilitatea ordinară a celui credincios. Unul care iartă nu este un erou, și nici primul din clasă. Este, pur și simplu, un creștin, unul care a făcut minimul necesar, unul care abia a învățat alfabetul evangheliei. A întoarce și celălalt obraz nu este un gest nebunesc. Face parte din codul bunelor maniere, din logica elementară pentru un ucenic al lui Isus din Nazaret.

Recunoștința din care se naște miliardarul

Pentru a recupera capacitatea de a ierta ca un element natural – care nu înseamnă un lucru ușor! – într-o conduită creștină, liturgia Cuvântului de astăzi ne oferă două indicații. Este vorba de a cultiva: simțul datoriei și simțul limitei. A spune simțul datoriei înseamnă a spune datoria recunoștinței. Zece mii de talanți. Practic imposibil, astăzi, de a stabili cu exactitate valoarea acestei cifre. Însă putem să ajungem la o apreciere apropiată de realitate ținând cont de un fapt: plata oferită lui Irod cel Mare, în calitatea sa de rege, nu ajungea la o mie de talanți anual. Conform parabolei, fiecăruia dintre noi Dumnezeu îi oferă posibilitatea de a duce o existență de rege (mai mult de zece ori venitul lui Irod).

Fiecare dintre noi se naște miliardar. Dumnezeu ne asigură un nivel de viață de fii, acoperindu-ne cu darurile sale. Fapt este că nimeni dintre noi nu se recunoaște dator. Dator pentru soare, pentru aerul pe care îl respiră, pentru stelele pe care le contemplă, pentru zăpadă, pentru flori, pentru munți, pentru oceane, pentru păduri, pentru ploaie, pentru vânt. Dator pentru ochi, pentru auz, pentru picioare, pentru mâini, pentru miros (mărturisesc: eu regret acea ungere a bolnavilor care era făcută în chip “multiplu”: pleoape, urechi, nări, picioare, mâini, pentru a indica darurile de care nu ne-am bucurat îndeajuns, pe care nu le-am folosit decât într-o mică măsură, sau de care ne-am folosit pentru a păcătui).

Dator pentru poezie, pentru muzică, pentru parfumuri, pentru cântecul păsărelelor, pentru pietrele prețioase, pentru scoarța fragedă a mestecenilor, pentru culori. Dator pentru mărturia de credință a celor care ne-au precedat. Dator pentru sângele martirilor, pentru tăcerea și eroismul ascetic al călugărilor. Dator pentru iertarea lui Dumnezeu care m-a pus pe picioare cine știe de câte ori. Dator pentru prietenie. Dator pentru iubire, mai ales.

Paul ne îndeamnă să nu avem “nici o datorie față de cineva, decât cea de a ne iubi reciproc” (Rm 13,8). Dar iubirea o “datorez” înainte de toate lui Dumnezeu. Și această datorie o plătesc într-un singur fel: iubind pe aproapele. Iubirea față de alții nu este un dar plăcut pe care îl ofer: este ceva “datorat”. Este unicul mod autorizat pentru a “plăti datoriile” față de Dumnezeu care m-a copleșit cu iubire și milostivire. Tot ce am, tot ce sunt, îl “datorez” Altcuiva și altora. Din moment ce la baza existenței noastre creștine este Paștele Domnului (Cristos care “a murit și s-a reîntors la viață”), urmează din aceasta că “nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine” (lectura a doua).

Așa cum nu trăiesc “prin mine însumi”, ci datorită Altuia, atunci nu-mi este permis să trăiesc “pentru mine însumi”. Existența mea devine astfel mulțumire. Și iertarea reprezintă o formă concretă, privilegiată a acestei recunoștințe. Cineva justifică refuzul propriu de a ierta cu teama de a pierde demnitatea proprie, de a compromite prestigiul propriu, de a încuraja răutatea altuia. Se spune: “Nu eu trebuie să fac primul pas”. Și uităm că primul pas l-a făcut deja Dumnezeu, iertându-ne. Trebuie să ne îndoim că am primit cu adevărat iertarea lui Dumnezeu, dacă negăm iertarea noastră celorlalți.

S-a observat că “Dumnezeu nu ar fi creat infernul dacă oamenii ar fi imitat milostivirea sa. S-ar putea spune mai exact: omul a creat infernul. Infernul este locul unde nu se iartă” (viața din anumite localități unde toți sunt dușmani unii față de alții, unde fiecare îl dușmănește pe vecin, unde grupuri de familii cultivă o ură ereditară, este ceva “infernal”). Nici dezlegarea sacramentală nu poate remedia un gest de iertare refuzat, să purifice o inimă care nu este deschisă iertării.

Trebuie să mă conving: eu sunt o ființă iertată, un datornic insolvabil grațiat. Eu sunt beneficiarul unei milostiviri și iubiri infinite. Și această conștiință stă la baza oricărui raport cu alții.

A avea milă de sine

Alt element este simțul limitei. Ceea ce ne amintește fragmentul din Sirah care constituie prima lectură. Ranchiuna, mânia, resentimentele, ura, răzbunarea, furia, sunt ale acelora care uită că sunt “trup”, nu sunt conștienți de propriile “limite”, au pierdut măsura “provizoriatului” lor. “Amintește-ți de sfârșitul tău și încetează de a mai urî; amintește-ți de descompunere și moarte…” Am înlăturat moartea ca și cum ar fi ceva obscen, pentru a face loc la nenumărate alte obscenități (războiul, violența, torturile, agresivitatea, cruzimea față de semenii noștri).

O altă maximă sapiențială afirmă: “Învață-ne să numărăm zilele noastre / și vom ajunge la înțelepciunea inimii (Ps 90,12). Este vorba de acea înțelepciune care devine compătimire, mărinimie, răbdare, simpatie pentru ceilalți. A avea conștiința limitelor proprii înseamnă, în fond, a avea milă de sine, și de alții. Împăcarea cu sine, și de a trăi împăcați cu toți. “Blândețea inimii naște simțul timpului care se scurge, al vieții care este scurtă” (E. Balducci).

Numai dacă încetăm să ne îndârjim să adunăm grămada noastră de fericire, ca și cum ar fi definitivă, vom înceta să fim în ceartă cu alți “concurenți”, vom renunța la agresivitate. “Nimeni dintre voi nu trăiește pentru sine și nu moare pentru sine”. Este problema de a interpreta viața în termeni de oferire, de purificare a inimii noastre de ură și de lăcomie nepotolită, și de a fi creaturi care se preocupă de “binele” comun: pacea, fraternitatea.

Ritul latin