- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Corabia pe valuri

Posted By pr. Visarion Iugulescu On August 15, 2008 @ 4:00 am In Ritul bizantin | No Comments

Frați creștini,

Sf. Evanghelie de astăzi ne-a istorisit o întâmplare minunată plină de cel mai prețios înțeles.

Într-o noapte apostolii pluteau pe o corabie pe Marea Galileii, iar Isus rămăsese în munte să se roage. Târziu în noapte, iată că ucenicii văd plutind pe deasupra apei o făptură albă. Crezând că e o nălucă, s-au înspăimântat și de frică au strigat; când au văzut că e însuși Învățătorul lor și se apropie de dânșii, pășind pe mare ca pe uscat, Petru a zis: “Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă.” Isus i-a zis: “Vino!” Iată-l, deci, pe Petru pășind și el pe deasupra apei.

Dar în noaptea aceea vântul era împotrivă și bătea cam tare. Valurile se ridicau învolburate în sus și în jos, iar Petru văzând cum corabia rămăsese în urmă iar până la Isus mai era încă distanță, îl cuprinsese frica și, pierzându-și încrederea, începuse să se scufunde.

“Doamne, scapă-mă!” – strigă el îngrozit. Isus se apropie de el și-i întinse mâna, îl ridică în sus și-i zise: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Au intrat după aceea în corabie, iar vântul a stat și marea s-a potolit. Această zguduitoare pagină din Evanghelie are două înțelesuri.

Mai întâi, înțelesul cel apropiat ne arată întâmplarea aceasta adevărată petrecută pe Marea Galileii și salvarea lui Petru din valuri. Dar, Sf. Evanghelie de astăzi mai are un înțeles tainic care nu-și pierde valoarea niciodată. Sfânta învățătură desprinsă astăzi vrea să ne spună că, ori de câte ori cineva își pierde credința în puterea izbăvitoare a lui Isus și se reazemă pe puterile lui se păgubește, piere, fiindcă singura scăpare, singurul liman de izbăvire rămâne de-a pururi Hristos, Fiului lui Dumnezeu.

Adevărul acesta are o mare valoare pentru noi creștinii, căci o mare mulțime de popor călătorește pe o mare bântuită de furtună și, întocmai ca și Petru, se scufundă în valuri și e gata să piară înghițită. De ce să piară atâta popor? De ce să se scufunde în valuri atâta lume? Fiindcă a pierdut credința în Isus Hristos, fiindcă toți vor să-și aranjeze viața numai cu puterilor lor proprii, fără puterea credinței, fără Dumnezeu.

Așa vedem în istoria Vechiului Testament că oamenii din Babilon se hotărâse să zidească un turn și să ajungă până la cer. Au pornit în mândria lor la acest lucru fără Dumnezeu, dar nu au reușit, fiindcă Dumnezeu le-a încurcat limbile și s-au împrăștiat toți rușinați. La fel, vedem în lume la cea mai mare parte a oamenilor care vor să-și clădească fericirea, raiul aici pe pământ cu puterile lor, fără Dumnezeu.

Iată, omul a făcut multe și uimitoare cuceriri pe toate ramurile vieții materiale; A cutreierat pământul de la un capăt până la altul, a cercetat legile după care se conduce universul, a pătruns cu mintea multe taine ale naturii, a dezvoltat știința și tehnica, a făcut progrese peste tot. Bun lucru și toate trebuiau făcute; nu găsim nici un motiv de rău pentru aceste cuceriri ale omului. Dimpotrivă, omul merită toată lauda pentru istețimea lui, pentru râvna prin care împlinește porunca Ziditorului, fiindcă fiecare trebuie să facă ascultare de Ziditorul său și să-și pună talentul pentru binele aproapelui său.

Răul începe, însă din altă parte. Nenorocirea începe de acolo că omul văzându-se stăpân pe pământ a uitat de marele Stăpân din ceruri. Văzând că este biruitor în propășirea aceasta materială, s-a îngâmfat, s-a mândrit ca lucifer, n-a văzut de unde-i vine înțelepciunea, strălucirea, sănătatea și puterea. S-a încrezut orbește numai în sine și bătându-și pieptul cu mândrie, și-a zis:

“Eu sunt totul, mie îmi datorez totul. Dumnezeu?! Dar cine L-a văzut vreodată?! Nu există Dumnezeu sau, de-o fi existând, n-am trebuință de El. Suflet?! Dar cine poate pipăi sufletul? Cât despre viața veșnică, nimeni nu s-a întors din iad sau din rai, ca să ne spună că există. Aici pe pământ e raiul. Am ce-mi trebuie, bani și de toate; să mănânc și să beau, căci după moarte nu mă mai așteaptă nimic.”

Acesta este omul mândru, ticălos și fără Dumnezeu. Așa și-au zis cei mai mulți oameni și, cum au zis, așa au și făcut. N-au vrut să se mai teamă de Dumnezeu, L-au disprețuit pe Hristos, L-au dat la o parte, au dat la o parte învățătura bisericii, singura adevărată, au dat la o parte Evanghelia lui Hristos și au pus în loc plăcerile, chefurile, poftele și idolii veacului de pe urmă.

Să vedem acum dacă toți acești oameni care sau depărtat de Biserică sunt pe deplin fericiți! Să vedem dacă au ei pace ași liniștea care alcătuiesc o viață tihnită, senină, toți acei care au ajuns pe culmi de progres pământesc. O! Nu! Sunt departe de așa ceva, căci vedem cum s-au umplut spitalele cu bolnavi cuprinși de fel de fel de boli nevindecabile, fără ca cineva să le mai poată găsi leacul.

Vedem cum s-au umplut pușcăriile cu mulți tineri; vedem cum s-au înmulțit criminalii, hoții, desfrânații și huliganii. Ziarele au scris și scriu mereu cum copiii omoară pe părinți și părinții pe copii; cum soția își otrăvește bărbatul; iar unii bărbați își taie soțiile cu cuțitul sau toporul și, așa, fele de fel de crime îngrozitoare care se întâmplă peste tot pământul, nu numai la noi. Toate aceste rele ale satanei pleacă de la depărtarea omului de credința în Dumnezeu, căci vedem cum peste tot pământul s-a lepădat lumea de adevărul lui Dumnezeu.

Și, totuși, cea mai mare parte a lumii vorbește și dorește pacea. Dar pace fără Dumnezeu nu se poate. Isus Hristos este Împăratul păcii, El – Domnul slavei, numai El poate liniști marea înfuriată și tulburată a omenirii. Ori încotro te întorci, auzi numai de tânguiri și nemulțumiri, că viața e grea, că se suferă mult, că visurile toate s-au spulberat pentru cei ce s-au încrezut în lucrurile deșarte.

Avem școli, avem oameni luminați, învățați, dar în loc să ne facem mai buni devenim din ce în ce mai răi și mai de temut. Sunt foarte mulți oameni luminați, cu facultăți, care ajung în pușcării pentru păcate urâte și murdare. Dacă n-au învățat, mai întâi, ceea ce trebuia învățat, adică credința și legea lui Dumnezeu, în zadar celelalte. Avem așezăminte de creștere, de educație, însă observăm cum tineretul devine tot mai neascultător, mai stricat; lipsa de caracter, necinstea și desfrânarea prind rădăcini tot mai adânci.

Avem telegraf, telefon și căi ferate, radioul și televizor, născociri care ar trebui să-i apropie pe oameni și să-i facă mai buni, dar vedem că aceștia niciodată nu s-au învrăjbit și nu s-au urât mai mult ca astăzi. Oamenii s-au încrezut în diplomație și în conferințe de pace și, iată, că lumea se măcelărește cu o cruzime și o sălbăticie nemaipomenită. Mulți și-au pus nădejdea în știință și, în loc ca aceasta să-i facă mai buni iar traiul mai ușor, le-a adus pierderea sufletească și trupească.

Să ne gândim la grozăviile războiului modern, la orașele distruse de bombe, la cadranele ruinate, la copiii și femeile ucise de tancurile și avioanele omului civilizat și învățat. Acestea sunt roadele învățăturii fără Dumnezeu și pomelnicul acesta trist s-ar putea prelungi încă multă vreme. Nimeni nu putea prelungi încă multă vreme. Nimeni nu cunoaște de ce domnește starea aceasta în lume și se observă că lumea are o lipsă undeva în încheieturile ei. Dar ce-i lipsește omenirii?

Se găsesc fel de fel de păreri și răspunsuri. Adevărul este că suntem nefericiți că ne-am depărtat de Dumnezeu, suferind din pricină că am scos pe Isus din viața noastră, din treburile noastre, iar fericirea fără Dumnezeu nu se poate. Îndepărtați soarele de pe cer și lumea se va prăpădi. Stoarceți sângele din trupul omenesc, iar acesta va muri. Sfărâmați temelia unei clădiri și întreaga clădire se va nărui.

Ei bine, frați creștini, soarele vieții noastre, puterea și reazemul ei este credința în Dumnezeu. “Fără Mine nu puteți face nimic!” – a zis Mântuitorul ucenicilor Săi. Duhul Sfânt zice prin gura lui David: “Dacă Dumnezeu nu zidește casa, în zadar se ostenesc ziditorii.” Nu putem zidi fără Hristos; mintea noastră este prea săracă și fără lumina Evangheliei nu putem ști care este rostul vieții noastre, neputând deosebi binele de rău.

Trebuie să ne temem de Dumnezeu și să avem mereu în mintea noastră că vom da seama înaintea Lui de toate faptele noastre. Pentru a ne îndrepta, avem nevoie de Isus Hristos, de Evanghelia și Biserica Lui, de dragostea și mila Lui, de bunătatea și blândețea Lui. Dar, dacă oamenii nesocotesc pe Dumnezeu și nu le trebuie Biserică și rugăciune, spovedanie și împărtășanie, se vor scufunda în valurile grele, căci toată civilizația, cultura și progresul lor sunt numai vorbe goale, case zidite pe nisip ce se vor risipi, pentru că nu au temelia cea sfântă, care este credința în Dumnezeu, fiindcă nimeni nu scapă în viața aceasta fără furtuni și necazuri.

Vremea vieții noastre este presărată mai mult cu nori negri decât cu cer senin. Chiar și la cei care au de toate se abat asupra lor furtuni mari. Mai mult în furtună decât în liniște trăiește omul puținele zile de aici, anii aceștia puțini.

Sunt însă două feluri de valuri pe marea vieții noastre: o parte cu necazurile și întristările și altă parte cu, ispitele și păcatele. Furtuna necazurilor și a suferințelor au cunoscut-o și o cunosc mulți oameni; se tem de ea și se feresc cât pot. Însă, nu cunosc oamenii cealaltă parte; viforul ispitelor și patimilor lumești care-i duce tot acolo, la aceste suferințe poate și mai grele. Puțini se înspăimântă și puțini caută să scape de aceste patimi. Aceasta din cauza necredinței în Dumnezeu sau a puținei credințe, a îndoielii de existența lui Dumnezeu și a vieții veșnice.

Mulți, nu zic că nu cred! Cred, dar numai când vor ei și gând le merg treburile bine. Astfel, le vine îndoiala, vine necredința, nu le mai trebuie Biserică și nici Dumnezeu. Se duc pe la vrăji și ghiceli, părăsindu-L pe Dumnezeu, și aleargă la diavol. Pentru aceasta vedem atâtea răutăți în lume, atâta suferință și lacrimi.

Una din marile suferințe pe care o întâlnim foarte des este că aproape nu există casă sau familie, unde părinții să nu se plângă de copiii lor că sunt neascultători, răi și obraznici, făcându-le mari greutăți. În altă parte lipsește pacea dintre soți: certuri, bătăi, despărțiri. În altă parte, furtuna morții s-a abătut și a smuls pe unul dintre soți, rămânând celălalt în haina de doliu. Iată corabie învăluită de valuri și ispite din toate părțile de viforul necazurilor.

Pricina tuturor relelor să știți că este, așa cum am mai spus, păcatul și depărtarea de Dumnezeu, căderea omului în necredință. De aceea îngăduie Dumnezeu să vină asupra noastră vânturi potrivnice, iar marea acestei vieți să se înfurie și să lovească greu corabia vieții noastre, pentru ca noi, îngroziți de cele ce vedem, să strigăm la El, să-L căutăm pe El. Să ne rugăm Lui, cu foc și cu credință arzătoare și să strigăm ca și Sf. Apostol Petru: “Doamne, scapă-ne, că pierim!”

Așa, deci, iubiți creștini, să strigăm în durerile și necazurile noastre, dar numai la Dumnezeu, nu la diavol, umblând prin vrăji, ghiceli și descântece. Numai Isus Împăratul Slavei și Stăpânul nostru ne poate scoate din toate necazurile și poate liniști marea cea tulburată a vieții noastre. La El trebuie să strige soția când vede că soțul ei iubit nu mai trage acasă cu aceeași dragoste, nu se mai roagă lui Dumnezeu și nu mai merge la biserică, atunci când simte că corabia vieții lor se scufundă, iar casa lor este în primejdie de a se îneca în valuri, spulberându-se toate bucuriile.

În această situație, soțul sau soția să strige din adâncul sufletului: “Doamne, casa mea se scufundă în adâncul mării! Doamne, copiii mei s-au depărtat de Tine și sunt în pierzare! Doamne, norii negri ai nenorocirilor s-au abătut înfuriați asupra vieții noastre și a casei noastre! Scapă-ne, Stăpâne, că ne scufundăm.!” În toate necazurile, în toate supărările și greutățile să strigăm plini de credință în Dumnezeu, fiindcă nu este departe de noi; El este lângă noi, ne aude și știe totul, cunoaște tot ce se întâmplă cu fiecare în parte. Ne lasă câteodată să ne recunoaștem vina, necredința și depărtarea de El, căci numai faptele noastre cele rele ne depărtează de mila și bunătatea Lui.

Să rupem legătura păcatului prin spovedanie și să ne apropiem prin fapte bune tot mai mult de Stăpânul nostru, pentru că, pe cât cerul e departe de pământ, așa sunt faptele noastre de Dumnezeu.

Vedem în altă parte a Evangheliei că, odată mergând Domnul cu ucenici în corabie, în timp ce aceștia vâsleau, Isus a adormit. S-a stârnit apoi un vârtej de vânt așa de puternic, încât corabia se umplea de apă, iar ucenicii plini de spaimă L-au deșteptat pe Domnul zicând: “Învățătorule, scoală, că pierim!” Isus S-a sculat și a certat vântul iar valurile înfuriate s-au potolit. După ce s-a făcut liniște, a zis ucenicilor Săi: ” Unde vă este credința?!” Deci, erau cu Dumnezeu lângă ei și tot nu-L cunoșteau.

Așa și noi în necazurile noastre, în rugăciunile noastre, când strigăm către Dumnezeu și nu ni se împlinesc cererile, să nu ne pierdem credința, căci Dumnezeu nu doarme, e lângă noi și ne aude. Să ridicăm glasul nostru cu multă încredere și să simțim prezența dumnezeirii Lui lângă noi și printre noi păcătoșii și să avem răbdare, așteptând, că ne mai pune câteodată credința la încercare. apoi să ne mai gândim și altfel: de câte ori a strigat și el la noi ca să ne întoarcem și n-am voit să-L auzim?! Pe atâtea căi ne strigă să ne întoarcem la El și nu vrem să auzim.

Viața noastră este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Dacă trăim o viață cu Domnul, dacă suntem împăcați cu Dumnezeu prin trăirea noastră față de legea Lui, venind la biserică, spovedindu-ne și împărtășindu-ne, nu avem de ce să ne temem în toate furtunile vieții acesteia, căci apare Stăpânul nostru, scăparea noastră și se face lumină în întunericul nopții. Când vine vreme rea în viața ta, creștine, și toți te părăsesc, strigă la Dumnezeu, că se ivește Mântuitorul tău și-ți spune și ție ca lui Petru: ” Nu te teme, nu te înspăimânta, că Eu sunt cu tine și te scap.”

Așa a zis ucenicilor și așa face și cu noi până la sfârșitul vieții. Când tu creștine vei avea cârmuitor pe Mântuitorul, ce ușoară va fi viața ta atunci, căci El este calea spre țărmul mântuirii. El știe când vine furtuna și El singur știe s-o nimicească. Lasă-te, deci, în mâna Lui, lasă toată cârma vieții tale s-o conducă El și îndată vei scăpa de toate grijile, necazurile și primejdiile.

Am citit undeva că, pe o vreme de furtună, toți călătorii unui vapor erau cuprinși de groază și de spaimă pentru că vasul era amenințat să se scufunde. Numai un copil stătea liniștit și zicea: “E tata la cârmă și nu mă tem.” Era copilul căpitanului de vapor. Toți călătorii au rămas mișcați de încrederea ce avea copilașul acela în tatăl lui, care cârmuia vaporul.

Așa și noi să avem încredere în Tatăl cel ceresc, căci El va cârmui cu bine corabia vieții noastre. Să fim, dar, și noi adevărații Lui copii, copii cu dragoste înflăcărată de El și cu încredere neclintită în puterea Harului Său. Să avem grijă să nu părăsim pe Domnul pentru poftele și plăcerile noastre, că atunci suntem în cea mai mare primejdie. Lumea plânge pentru multe necazuri în viața aceasta: când moare unul dintre soți, când mor copiii, toți strigă că sunt pierduți, că fac din aceste lucruri pământești, în general, un fel de idoli. Mare greșeală fac că nu-și pun nădejdea și încrederea în cârmuitorul vieții noastre, care este Dumnezeu.

Ce mai observăm din Evanghelia de astăzi? Se spune că vântul este împotrivă și corabia este învăluită în valuri, adică amenințată să se scufunde în adâncul mării. Minunat înțeles ne dau aceste cuvinte. Prin ele descoperim că așa va trece Biserica și credincioșii ei pe valurile vieții acesteia, unde, din când în când, se vor abate valurile potrivnice, de ură și necredință, așa că ucenicii Domnului nu vor ști ce să mai facă de spaimă.

Așa s-a întâmplat după răstignirea Domnului, atunci când aproape toți s-au risipit pe la treburile lor, neștiind ce să mai creadă. Așa era să se întâmple în timpul persecuțiilor celor mai cruzi împărați păgâni care au omorât mii și mii de creștini. Așa era să se întâmple când s-au ivit atâtea erezii ca să întunece învățătura dreaptă a lui Isus. Mai ales, așa cum se va întâmpla – după cum spune Sf. Scriptură – în zilele cele de pe urmă, când Biserica va trebui să sufere ca și Stăpânul ei, Hristos, și să fie împresurată din toate părțile de păgâni, de eretici și de o mulțime de vrăjmași, nu numai din afară, ci chiar din interiorul ei, căutând să o distrugă.

Noi să avem, însă, încrederea vie în Domnul Hristos, căci stă la cârma ei și să nu credem că doarme și nu ne aude, ci doar pune la încercare credința noastră. Să fim, deci, tari și să îndrăznim, și atunci vom vedea lumină în noaptea cea întunecată a vieții noastre. Să nu facem ca aceia care se împotrivesc și nu lasă copiii să vină la Casa lui Dumnezeu, la corabia lui Isus. Mari păcate fac acești părinți și, negreșit, vor culege roade amare mai târziu.

Așa s-a întâmplat într-o casă unde erau patru fete și mamă văduvă. I-a crescut în văduvie și sărăcie, dar numai una din aceste fete a crescut învățătura lui Dumnezeu cum trebuie. Aceasta a văzut că lumea e mincinoasă și deșartă și se pierde, dacă va mai merge mult pe calea cea rea. Venind la Biserică, a înțeles și mai bine credința. În acest timp, mama ei și celelalte trei surori a început să râdă de ea, s-o batjocorească, s-o disprețuiască, rupându-i ba o carte de rugăciuni, ba un caiet de cântece bisericești și multe altele. Plângea bietul copil și striga la ajutorul lui Dumnezeu.

Au crescut mari și, după o vreme, au început să meargă și cele trei surori la biserică, dar n-au înțeles mare lucru și nu s-au depărtat de toate plăcerile lumii acesteia. După ani de zile, mama aceasta nenorocită începe să culeagă roadele. Una câte una, fetele îi vin acasă batjocorite, înșelate de desfrânații care abia așteptau să găsească astfel de slăbiciuni. Iată corabia scufundată în păcate, ducându-se în fundul iadului cu mamă cu tot. A suferit pe aici și va suferi și în iad.

Să se trezească, deci, fiecare și să nu se înșele, făcând ca soțul acela care a început să-și persecute soția și copiii pentru că se duceau la biserică, zicând că-i prostește. Auziți, unde a ajuns necredința și răutatea. Cât întuneric este în capul acestor oameni! Ce rău învață biserica lui Dumnezeu și cum prostește ea copiii? Nu sunt, oare, mai prostiți acei care se îmbată, fac violuri și alte rele?

Să lumineze Dumnezeu mintea celor mulți, căci numai mintea cea bolnavă poate să gândească așa pentru copiii lor. Vai de copiii aceia care se nasc într-o casă cu astfel de părinți răi și necredincioși, căci aceștia sunt criminali. Să ne apropiem smeriți de Dumnezeu și să-i închinăm Lui cât mai mult din timpul nostru. Niciodată să nu zicem că facem prea mult pentru Dumnezeu, căci toate clipele petrecute pentru slava lui Dumnezeu sunt socotite și numărate.

Să-I dăm Domnului cât mai mult din timpul nostru, din repaosul nostru, căci numai acest timp este cu adevărat câștigat. Numai vremea petrecută în biserică, în rugăciune, în citirea cărților sfinte și în fapte bune este de preț înaintea lui Dumnezeu și pentru mântuirea sufletului nostru. Celălalt timp pe care îl petrecem pentru trebuințele noastre pământești rămâne aici. Știm că toate le vom îngropa aici, odată, ????? cu acest trup muritor. Să ne pară, deci, rău acum de tot timpul pe care l-am pierdut în zadar, pe la toate petrecerile fără de folos.

Un învățat din Anglia a pus mai multe întrebări la mai mulți oameni care scăpaseră din ghearele morții. Optzeci la sută din cei întrebați au răspuns că în clipele acelea, când s-au văzut în gheara morții s-au gândit cât de rău și-au cheltuit viața și cât de puțin au lucrat pentru sufletul lor.

“În fața mea – spune unul – nu vedeam decât faptele mele cele rele și simțeam că mă topesc sub groaznica mustrare că nu m-am îngrijit de suflet.”

Să ne aducem aminte că și noi am trecut, poate, de multe ori prin groaza morții și fiecare ne-am gândit atunci la păcatele noastre, la nepăsarea și nepregătirea noastră. Mă gândesc acum la groaza cutremurului care a venit fără veste și i-a prins pe fiecare pe unde s-au găsit: în păcate, în desfrânări și cu sufletele încărcate de rele. Toți aceia care au murit cu păcate mari au ajuns fără judecată în fundul iadului. Să nu ne prindă mirarea, căci, poate, sfârșitul multora dintre noi va fi tot așa de repede ca fulgerul care se arată pe cer, așa cum a spus Domnul Hristos. Nu mai poți atunci să te duci să scoți banii de la C.E.C. și să fac milostenii. Nu mai ai timp atunci să mai cauți preot să te spovedești, să te pocăiești, nu mai ai timp nici de rugăciune. Cu ce am făcut până în clipa aceea, cu aceea plecăm: fie bune, fie rele.

Să ne trezim și să ne hrănim cât mai mult din darurile dumnezeiești din Sf. Biserică, că ne trebuie multă hrană. Ați văzut un copil rahitic care nu e hrănit, nu e bun de nimic; îl sufli și cade jos. Așa și cu creștinul nehrănit, care nu vine la biserică și nu citește cărți sfinte; nu este bun de nimic și orice vântișor de ispită îl dă jos. De aceea n-au creștinii putere să se lase de păcate, de patimi rele, de desfrânare, fumat și beție, pentru că nu se hrănesc, venind la biserică ca să ia sfințenie. Cei ce se hrănesc puțin, le ține puțin și așa se face că, ieșind din biserică, îi amestecă iarăși diavolul cu mocirla și păcatul.

Dacă nu ne curățăm sufletul și nu-l spălăm cu lacrimi de pocăință prin spovedanie sinceră, împărtășanie și fapte bune nu ne putem mântuit. Dumnezeu îngăduie focul ispitelor ca să frece rugina de pe noi prin suferințe, necazuri și greutăți. Dar, ce puțini sunt acei care înțeleg să se întoarcă la Dumnezeu!

Apropiați-vă, deci, de lumină. Lumina este Isus Hristos. Dumnezeu – învățătura Lui, care este izvorul fericirii și a tot binele. Cine fuge de El, fuge de bine, de lumină și merge la întuneric și la rău. Aleargă apoi pe la toate bisericile, dorind să-și aducă preotul în casă pentru slujbă, dar desfrânarea nu vrea să o scoată afară din suflet. Nu se poate așa! Poți să aduci toți preoții bisericilor să-ți facă orice fel de slujbă; dacă a doua zi iar te-ai împotmolit în păcate de moarte, în zadar totul. Trebuie mai întâi scos păcatul din viața noastră, prin pocăință, și atunci celelalte fapte bune vor fi de folos.

Să-l rugăm pe Dumnezeu și noi, ca ucenicii Săi, să călătorească cu noi pe marea aceasta a vieții tulburată cu fel de fel de ispite și necazuri. Să depărteze el toate vânturile cele potrivnice care izbesc cu putere în corabie, iar noi, drept recunoștință, să-I aducem o viață trăită, după poruncile Lui și să credem cu tot sufletul că El este puternic și ne va duce și pe noi în portul cel minunat, unde El – Isus Hristos – este Împărat.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, Te rugăm mult milostive, deschide inimile noastre și fă-ne să înțelegem și să cunoaștem calea Ta cea dreaptă, izbăvindu-ne pe toți, și casele și sufletelor noastre, din furtună, din valuri, din necazuri și din păcate ca să Te slăvim pe Tine în vecii vecilor. Amin.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/1476/