Start > Ritul bizantin > Vindecarea lunaticului

Vindecarea lunaticului

1 August 2008
2,356 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica a X-a după Rusalii

În multe locuri din Sfânta Evanghelie citim că oamenii chinuiți de cele mai felurite boli, paralitici, orbi, șchiopi, muți, leproși, și alții s-au apropiat de Mântuitorul Hristos spre a ruga tămăduirea de boală. Sfânta Evanghelie din duminica a X-a după Rusalii (Mat. 17, 14-23) istorisește cazul unui tată îndurerat care caută și cere ajutorul Mântuitorului lumii pentru nefericitul său copil ce suferea de o boală grea și era cuprins de duh necurat.

Evanghelia nu ne spune, dar nu este exclus ca omul să fi încercat vindecarea fiului și pe alte căi. Ne putem imagina starea sufletească a părintelui care vedea chinurile copilului și căruia nu i-au putut veni în ajutor nici cunoscuții, nu i-au putut ușura suferința nici necunoscuții. Tatăl, văzând chinurile groaznice pe care le suferea copilul, l-a adus mai întâi la Apostoli, crezând că ei îl vor putea vindeca. Dar Apostolii n-au putut să-l vindece. De nicăieri, nici o speranță. Dragostea părintească îi dă curaj, iubirea față de copilul său îi scoate noi izvoare de putere și-l determină să lupte mai departe. Nu i-a putut ajuta nimeni din cei la care a apelat până aici! Nu i-au putut veni în ajutor nici ucenicii! Atunci tatăl s-a îndreptat cu rugămintea către Isus, dumnezeiescul Învățător din Nazaret, care tămăduia toate bolile și toate neputințele. Tatăl vine în grabă la Mântuitorul și-i spune întreaga lui durere de tată. “Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic și rău pătimește; că de multe ori cade în foc și de multe ori în apă.

Și l-am adus pe dânsul la ucenicii tăi, și n-au putut să-l vindece” (Mat. 17, 23-25). Domnul Isus, văzând cumplita suferință a copilului, a zis: “Aduceți-l aici, la Mine!” Apoi a certat duhul necurat să iasă din bolnav și copilul s-a tămăduit din ceasul acela.

Domnul nostru Isus nu ne spune, dar noi cu drept cuvânt bănuim că tatăl nenorocitului tânăr lunatic făcea parte dintr-un “neam necredincios și îndărătnic”, care îl înconjura pe Isus. Dar în prezența lui Isus, o lumină puternică de credință năpădește în sufletul tatălui și îi dă o stare de liniște, de pace, de bucurie, că s-a regăsit pe sine în puterea adevărului dumnezeiesc și s-a vindecat fiul său. Iată cum pentru păcatele și necredința părinților suferă nevinovați și copiii. “Atunci, apropiindu-se ucenicii către Isus deosebi, au zis: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim pe el? Iar Isus a zis lor: Pentru necredința voastră… Dar acest neam nu iese, fără numai cu rugăciune și post” Marcu 8, 28-29).

Așa cum au existat mulți bolnavi pe timpul petrecerii pământești a Mântuitorului, așa au fost și înainte și după aceea, până în zilele noastre, pe toată suprafața pământului. Ca urmări ale păcatului strămoșesc, bolile se înmulțesc și produc suferință în lume. Dar pentru a reuși în năzuințele noastre, trebuie credință.

Aceasta o spune Hristos tuturor și în toate împrejurările, aceasta este temelia Bisericii Sale, aceasta este puterea care ne susține în zbuciumul amar al trecerii noastre prin această lume.

Credința a fost și este un nesecat izvor de putere pentru om, pentru că prin ea te pui în legătură cu viața cea adevărată, cu Dumnezeu. Credința este un mare dar de la Dumnezeu, prin care noi, ajutați și călăuziți de Duhul Sfânt, ne încredem în cele ce ne-a descoperit Dumnezeu și ne orientăm viața potrivit acestei lumini mai presus de lume. Prin lucrarea ei, credem în atârnarea noastră de o putere mai presus de fire, fiindcă toate puterile noastre sufletești și trupești sunt sub acoperământul lui Dumnezeu.

Credința rezultă din lupta lăuntrică, în care a biruit adevărul, adică cugetul cel drept despre sine, adevăr care circulă o dată cu sângele în toate mădularele ființei noastre trupești. Dovada trăirii în noi a acestei puteri ne-o dă potrivirea vieții noastre cu împlinirea voii lui Dumnezeu, ne-o dă fapta, stăruința în realizarea unui lucru, care trebuie să izvorască dintr-o credință vie, lucrătoare. O credință nelucrătoare este moartă: “Credința fără faptă este moartă” (Iacob 2, 20). Iată pentru ce tata și mama trebuie să fie buni și credincioși, pentru că prin faptele lor bune sau rele, pregătesc soarta, bună sau rea, a copiilor lor.

Dovada celor spuse aici o avem în însăși Evanghelia de astăzi, căci Mântuitorul termină cu acest sfat: “Iar soiul acesta de draci nu se poate scoate decât cu rugăciuni și cu post”. Iată cele două pietre de încercare a vredniciei noastre! Câți am încercat aceste leacuri pentru îndreptarea vieții noastre sufletești și trupești? Câți duc la capăt osteneala rugăciunii și câți trăiesc o viață de post adevărat? O rugăciunea cucernică și stăruitoare este o lucrare de ridicare a minții și sufletului nostru către Dumnezeu, față de care nutrim cele mai sfinte sentimente de dragoste și supunere.

Convorbirea credinciosului cu Dumnezeu, prin rugăciune, realizează o punte de legătură și în adâncul sufletului credinciosului se întemeiază un altar de jertfă a rugăciunii, inima omului fiind locul tainic al ei. Puterea rugăciunii, profunzimea ei, ritmul ei descoperă viața, sănătatea spirituală a credinciosului, cu un cuvânt, ne descoperă pe noi înșine. Rugăciunea iubește liniștea, iubește interiorizarea, concentrarea pentru reculegere. Credinciosul în rugăciune să fie foc (Apoc. 3, 15) care luminează și încălzește, care curăță de păcat și care ne înaripează spre cele divine. Omul rugăciunii devine depozitul bunătății divine, și intră într-o familie, familie cu adevărat creștină, familia sfinților. Prin rugăciune, trebuie să ajungem să simțim, cum spune Sf. Apostol Pavel, că “Hristos este în noi”.

Postul, prin înfrânările ce le impune pentru corp și, mai ales, prin înfrânările de ordin moral, pe care credinciosul și le impune și le trăiește în acest timp al renunțărilor și al reținerilor, îi dă credinciosului o nouă viață. Într-o astfel de viață, în sufletul credinciosului au loc atâtea întrebări, se încearcă atâtea reflecții asupra faptelor lui. Prin acest exercițiu spiritual, în mai scurte sau mai îndelungate meditații, se recunoaște omul în toată intimitatea sa.

Își recunoaște greșelile, se căiește de ele.

Postul, zice Sf. Ioan Gură de Aur, “potolește trupul, înfrânează poftele nenumărate, curățește și înaripează sufletul, îl înalță și îl ușurează”. Prin post nu trebuie să înțelegem numai lipsirea trupului de anumite mâncăruri și băuturi. Această abținere nu este decât o haină exterioară a adevăratului post. Prin post înțelegem reținerea de la toate relele, înfrângerea tuturor poftelor păcătoase, prin care supărăm bunătatea lui Dumnezeu.

Sf. Vasile cel Mare recomandă “înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, îndepărtarea de pofte, clevetiri, minciuni, jurământ mincinos; fără acestea nu este post adevărat”. În felul acesta înțelegând și practicând postul, ne vom lumina mintea și vom curăți sufletul și trupul de toată patima, neputința și boala din noi, și ne vom înălța duhovnicește.

O! Ce sfinte și curățitoare pot fi rugăciunea și postul, pe care le face credinciosul chemat de glasul conștiinței sale trezite! Și așa, postul și rugăciunea pot deveni pentru creștinul cel bun două aripi spirituale, prin care să se înalțe spre o viață nouă, renăscută întru Hristos.

Nici unul dintre noi nu poate trăi mai cu folos viața sa, decât dorind, în interesul binelui său propriu, din toate puterile sale, să se elibereze pe sine de slăbiciunile și păcatele care au putut pune stăpânire pe sufletul său.

Dintre toate mijloacele de tămăduire ale bolilor sufletești și trupești, de care pătimim, cele mai folositoare sunt cele pe care le pune la îndemâna creștinului Sfânta noastră Biserică, pentru că, adevărat este, aceste boli “cu nimic nu pot ieși, fără numai cu rugăciune și cu post”. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin