Start > Ritul bizantin > Vindecarea slăbănogului din Capernaum

Vindecarea slăbănogului din Capernaum

25 July 2008
3,003 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica a VI-a după Rusalii

O dată cu venirea Mântuitorului Isus Hristos pe pământ, dorințele de veacuri ale strămoșilor capătă contur și împliniri.

Slăbiciunile primesc întărire, cele neputincioase tămăduire, cele de lipsă îndeplinire, cele întunecate și necunoscute lumină.

Durerea capătă vindecare. Toate acestea sunt daruri pe care Dumnezeu le face zidirii Sale – omul -, sunt daruri sfinte împărțite cu dragoste părintească tuturor, în diferite feluri.

Aceste gânduri ne stăpânesc ascultând Sf. Evanghelie de astăzi. Domnul Isus Hristos părăsise ținutul Gherghesenilor, după ce vindecase pe cei doi bărbați stăpâniți de duhurile necurate. Ne reamintim cum duhurile intraseră în turma de porci, care se aruncaseră în mare. Locuitorii cetății ies înaintea Fiului lui Dumnezeu și-L roagă să plece de la ei. De aceea El urcă în corabie și trece dincolo Marea Tiberiadei, în cetatea Sa, Capernaum. Sf. Evanghelist Marcu precizează că “după câteva zile s-a auzit că este acasă și s-au adunat așa de mulți, că nu mai era loc nici înaintea ușii, și le grăia lor cuvântul împărăției. Și au venit la El patru oameni, aducând un paralitic. Neputând, din pricina mulțimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperișul casei unde era Isus și prin spărtură au lăsat în jos, la picioarele lui Isus, patul în care era slăbănogul” (Marcu, 2, 1-4). Câtă dragoste pentru om! Câtă milă în fața durerii! Câtă credință în puterea tămăduitoare a Domnului Isus! Câtă insistență și dăruire din partea unor oameni pentru om! Văzând Isus credința lor, îi zice slăbănogului: “Îndrăznește, fiule, iartă-ți-se ție păcatele tale!” Auzind aceasta, cărturarii “au zis în sine: Acesta hulește” (Mat. 9, 3). De aceea Isus îi mustră zicând: “Pentru ce cugetați cele rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? a zice: Iertate sunt păcatele, sau a zice: scoală-te și umblă. Dar ca să știți că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta” (Mat. 9, 2-8). Și atunci paraliticul, privind pe Hristos, a simțit într-însul o putere, o forță care i-a îngăduit să se ridice de pe pat. Brațele i s-au întărit, picioarele au prins putere; s-a ridicat în sus. Suferința s-a stins, boala a dispărut. Actul minunii se săvârșise. Cu brațele sale, până acum nemișcate, își ridică singur patul și merge la casa lui, unde îl așteaptă familia, cunoscuții și ceilalți. De acum, nu mai era un proscris al vieții, era un element constructiv de viață și de muncă. De bună seamă că în fața unei asemenea minuni, toți cei de față s-au spăimântat și au slăvit pe Dumnezeu.

Iată, prin urmare, ce dar a făcut Hristos unui om, unui suferind al vieții, asupra căruia, din cauza păcatelor, venise boala și paralizia. Hristos, care cunoștea ascunzișurile vieții acestui om, care vedea tot trecutul său, a văzut că omul acela – fratele nostru – suferea din cauza păcatelor sale, din cauza unor încălcări ale legilor lui Dumnezeu. De aceea nici nu l-a întrebat nimic.

Apreciază credința prietenilor săi, insistența și dragostea lor.

Privindu-l, Isus îi spune: “Îndrăznește, fiule!” Prin cuvântul acesta, “îndrăznește”, Mântuitorul așază între El și slăbănog o punte, o punte a dragostei părintești; îi risipește timiditatea, lipsa de curaj, mustrările de conștiință și, poate, deznădejdea. Prin acest cuvânt, Isus dă curaj omului să ceară, să se roage. Cuvântul acesta – “îndrăznește, fiule” – este un cuvânt scump, care are mireasma dragostei și a mângâierii. “Mustrările tale de conștiință le-am văzut; lacrimile tale vărsate în nopțile de suferință și de nesomn le-am prețuit; durerea ta am cântărit-o. De acum, iertate sunt păcatele tale. Iată darul Meu pentru pocăința ta”.

Până la Hristos oamenii și-L închipuiau pe Dumnezeu doar ca un stăpân atotputernic, sever, de temut. Iată-L înfățișându-se în persoana lui Isus ca un părinte bun, ca un eliberator și mângâietor al celor asupriți, prieten al săracilor și doctor al celor în suferință. Tot ce primim de la Dumnezeu este un dar al bunătății Sale nemărginite. Dar pentru a ne învrednici de darul lui Dumnezeu trebuie să ne ferim de păcat. Căci păcatul nu ne atinge numai sufletește, ci și trupește și el este cauza tuturor durerilor noastre din această lume. Sufletește, el sfarmă legătura dintre noi și Dumnezeu, întrerupe astfel grija pentru ființa noastră. Trupește, el lasă urme în ființa noastră, pe care o strică și o face să nu mai urmeze rânduielile ce-i stau la temelie.

Păcatul aduce în trup boală și suferință, fiindcă întrerupe mersul firesc al vieții, așa precum a fost statornicit de Dumnezeu, întru început. El face vieții același rău, pe care apele murdare și vătămătoare îl fac izvorului limpede, când ajunge în ținuturile neprielnice. De aceea Mântuitorul a tămăduit pe unii numai iertându-le păcatele – adică înlăturând pricina răului. De aceea a zis El slăbănogului: “Vezi să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ție mai rău”, de aceea la spovedanie duhovnicul, după ce dezleagă păcatele, spune: “păcatele nu aduc nici un folos creștinilor, ci mai ales, neputință, boală, sărăcie și multe feluri de dureri”.

Aceasta ne face să înțelegem nu numai ce este păcatul, ci și ce trebuie să facem împotriva lui. Durerea și suferința din trupul nostru sunt urmarea păcatelor noastre sau a înaintașilor noștri.

Izvorul este deci păcatul, cum se exprimă atât de adevărat Sf. Apostol Pavel: “Printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat, moartea” (Rom. 5, 12).

Mântuitorul, venind în lume, îndură cele mai grele suferințe, pentru a ne arăta că numai drumul crucii duce la desăvârșire și mântuire. Domnul Hristos schimbă caracterul inițial al suferinței și al durerii, dându-le un caracter de curățire, purificare și desăvârșire morală (Ioan 5, 14; Petru 2, 21; II Corint. 6, 16).

Suferința, inerentă vieții, pe lângă caracterul ei de pedeapsă a păcatului primește în creștinism și a valoare educativă. Acolo unde există putere de credință, suferința atrage pe om spre înălțimi de transfigurare spirituală. “Chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel din lăuntru însă se înnoiește din zi în zi; pentru că suferința noastră cea de acum, ușoară și trecătoare, ne aduce nemăsurată slavă veșnică” (II Cor. 4, 16-17).

Toți sfinții, asceții, părinții bisericești și toți trăitorii în Hristos au văzut în suferință un ajutor de mântuire, de apropiere de Dumnezeu, o coordonată a desăvârșirii morale. Suferința nu trebuie să ne coboare la deznădejde, scopul ei fiind îndreptarea sufletului spre câștigarea fericirii veșnice, cum se exprimă Sf. Ioan Gură de Aur: “A suferi răul are ca răsplată și recompensă împărăția cerurilor; a face răul, aduce pedeapsă și osândă”.

Suferința înnobilează sufletul, constituind, după expresia lui Baudelaire “noblețe unică”. Ea este condiția fundamentală a renașterii interne spirituale, cum zice Victor Hugo: “ochiul nu vede bine pe Dumnezeu decât prin lacrimi”. Savantul matematician Blaise Pascal, după un grav accident își capătă echilibrul sufletesc și se apropie de Dumnezeu și înalță această rugăciune: “Nu cer să fiu scutit de dureri, căci durerile sunt răsplata sfinților, dar cer să nu fiu lăsat pradă naturii, fără mângâierea spiritului tău”.

Suferința de astăzi, cu tot cortegiul nenorocirilor, trebuie să o privim ca pe o pedeapsă dumnezeiască, ca un avertisment pentru îndreptarea noastră. Mulți dintre noi L-am uitat pe Hristos și sfintele Sale învățături divine. De aceea, suferințele actuale trebuie să ne convertească, regăsindu-ne echilibrul spiritual și îndrumându-ne spre împlinirea poruncilor evanghelice. Să fim mai buni, mai drepți, mai credincioși, trăind în permanentă comuniune cu Hristos Domnul.

Suferința nu este o apariție accidentală în istoria omenirii, ci e un fenomen din planul dumnezeirii. Istoria se clădește sub brațul ocrotitor al Providenței, care dirijează și sancționează. Suferința din lumea noastră nu este decât un moment al evoluției istorice, ce trebuie să fie urmat de o nouă renaștere spirituală. Savantul rus Berdeaev afirmă că “Dacă arborele verde al creștinismului pare astăzi vestejit, e că însuși Grădinarul a retezat ramurile uscate, ca celelalte să crească cu mai multă vigoare”.

Din această întunecată necredință cu urmările ei, din vremea noastră, lumina lui Hristos va învinge întunericul necredinței! Creștinătatea suferă și poate va mai suferi încă. Însă va ieși purificată ca aurul ce se limpezește în baia de foc a cuptorului.

Prin puterea credinței să facem să dispară din noi umbrele defetismului! Să trăim, să lucrăm și să ne rugăm cu deplină încredere că Dumnezeu ne poartă de grijă și că El păstrează lumea spre a o mântui din puterea celui rău.

Și acum, cu smerenie, să înălțăm glas de rugăciune către bunul Dumnezeu: Ție unuia am greșit, Dumnezeule Mântuitorul nostru și mai multe pedepse pentru păcatele noastre a lua, vrednici suntem; dar spre a ta milostivire, ne rugăm: izbăvește-ne din primejdii, de necazuri și de întristări, căci pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri nu avem; Doamne al puterilor, fii cu noi! Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin