- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Duminica a XXII-a de peste an

Posted By volum colectiv ITRC 2 On July 11, 2008 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Suntem în duminica a XXII-a din timpul liturgic de peste an. Tema de fond a lecturilor din această duminică este contradicția dintre mentalitatea lumii și mentalitatea lui Dumnezeu, contradicția dintre gândurile oamenilor și gândurile lui Dumnezeu.

De ce există această diferență, această contradicție?

Cunoaștem scena biblică a păcatului primilor oameni. Omul ispitit de diavol este cauza diferenței care a apărut, omul care a abuzat de libertatea sa și s-a îndepărtat de originea și scopul său ultim, adică Dumnezeu. Astfel, prin păcat, armonia dintre Dumnezeu și om s-a rupt. Acum omul, aflându-se sub puterea păcatului, cu greu alege binele pe care i-l cere Dumnezeu venit în întâmpinarea lui ca să-l mântuiască, să-l elibereze de păcat și de consecințele acestuia.

Ne întrebăm, care este specificul mentalității lumii și care este specificul sau conținutul gândurilor lui Dumnezeu?

Pe de o parte, specificul mentalității lumii constă în grija pentru trup, egoism, dorința de a avea putere, măreție lumească, avere, bani; dorința de a procura cât mai multă plăcere; bunăstarea trupului și satisfacerea simțurilor lui. Cu alte cuvinte, mentalitatea lumii se caracterizează prin materialism și hedonism; materialismul radical prin care se caută cu orice preț binele material, bunurile materiale ca și cum acestea ar fi lucrul cel mai important și adevărat; hedonismul este acea ideologie pentru care scopul ultim al omului este plăcerea. Acest materialism și hedonism a caracterizat mentalitatea lumii în toate timpurile și locurile. Neconformarea la această mentalitate aduce cu sine suferința. Pe de altă parte, conținutul gândurilor lui Dumnezeu constă în voința lui de a-l mântui pe om, cu condiția ca acesta să se angajeze în realizarea iubirii și a dreptății; căci Dumnezeu însuși este iubire și dreptate. În această perspectivă cuvinte ca: Dumnezeu, păcat, cruce, mortificație, viață veșnică, nu mai sunt de neînțeles. Într-o lume în care domină egoismul și nedreptatea, realizarea faptelor de iubire și de dreptate cere din partea omului asumarea unor riscuri care îi pun reputația în joc și, uneori, chiar viața în primejdie.

Această situație a existat și acum aproximativ 2600 de ani pe timpul profetului Ieremia, și acum aproximativ 2000 de ani pe timpul lui Isus și al sfântului Paul; această situație o putem identifica și astăzi în lume, în mijlocul nostru.

În prima lectură, profetului Ieremia îi este greu să reziste mentalității lumii și să accepte suferințele pe care le presupune urmarea chemării. El a fost chemat de Dumnezeu să profetizeze în numele său; să condamne necredința, idolatria, nedreptățile, imoralitatea; să anunțe pedepsele pe care poporul le va îndura ca semn al judecății și dreptății lui Dumnezeu. În profetul Ieremia curajul se află în conflict cu lașitatea. Hotărârea lui de a-și părăsi chemarea este înfrântă de incapacitatea de a o părăsi: “Dar iată, era în inima mea ceva ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele și eu mă sileam să-l înfrânez și n-am putut”. Este ispita fugii dinaintea exigențelor zdrobitoare ale misiunii profetice. Însă profetul nu dezertează, nu poate dezerta: Dumnezeu l-a sedus. Cuvântul lui a intrat în el și în oasele lui ca un foc devorator pe care profetul nu-l poate stăpâni. De aceea nu va tăcea.

În mijlocul unei lumi în care se săvârșeau multe nedreptăți, psalmistul își înalță rugăciunea către Dumnezeu mărturisindu-și căutarea, setea după dreptate: “Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine te caut dis-de-dimineață / E însetat de Tine sufletul meu, a suspinat după Tine trupul meu”.

În a doua lectură am citit cum apostolul Paul îi îndeamnă pe romani la convertirea minții, la schimbarea modului de a gândi. “Să nu vă potriviți cu acest veac”, spune Apostolul. Căci voința lui Dumnezeu nu este cea a lumii, iar pentru a împlini voința lui Dumnezeu trebuie mai întâi să părăsim modul de a gândi al lumii.

Observăm și în evanghelie contradicția dintre cele două mentalități, dintre cele două voințe: a lui Dumnezeu și a lumii. Însuși Petru gândește cum gândesc mulți. După ce Isus le destăinuie ucenicilor faptul că trebuie să sufere, să fie ucis, iar apoi să învie, Petru, neînțelegând semnificația a ceea ce se va întâmpla, se face glasul lumii: “Dumnezeu să te ferească, Doamne! Asta nu ți se va întâmpla niciodată!” În textul evanghelic de duminica trecută, Petru este constituit de Isus ca piatră de temelie în urma mărturisirii de credință pe care o făcuse sub inspirația Spiritului Sfânt. În evanghelia de azi, sub inspirația Spiritului minciunii, adică a diavolului, Petru riscă să se transforme în piatră de poticnire. De ce? Pentru că se opune hotărârii lui Isus ale cărui gânduri sunt ale lui Dumnezeu. Expresia: “Mergi în urma mea, Satană!” nu înseamnă “Piei din fața mea!” sau “Nu mai fi discipolul meu!” Porunca lui Isus este de fapt o invitație adresată discipolului de a-și regăsi locul în urma maestrului, deci de a-l urma, nu a-i da sfaturi. Prin apelativul Satană, Isus nu-l identifică pe Petru cu acesta, dar indică astfel originea gândirii pe care o exprimă Petru.

Urmarea lui Isus-Maestrul este o datorie a tuturor creștinilor. Condițiile acestei urmări le-a precizat însuși Isus în a doua parte a textului evanghelic de azi. Ele sunt două: lepădarea de sine și purtarea crucii. Motivul acestei urmări? Îl găsim în finalul evangheliei: va veni ziua judecății și a dreptății când fiecăruia i se va da după ceea ce a făcut. Cea mai mare pedeapsă pentru om este aceea de a-și pierde sufletul.

Să revenim acum asupra condițiilor urmării lui Isus. Lepădarea de sine, adică renunțarea la egoismul nostru, la mentalitatea lumii și practicarea carității, a faptelor de iubire. Purtarea crucii, adică angajarea noastră în săvârșirea actelor de dreptate, atât față de Dumnezeu care ne-a creat și ne-a iubit până la moartea pe cruce, cât și față de aproapele nostru care este, ca și noi, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

În timpul nostru nu lipsesc exemplele de urmare a lui Isus, exemple care dau mărturie despre voința lui Dumnezeu. Un astfel de exemplu îl avem în maica Tereza de Calcutta. Urmându-și chemarea, ea s-a angajat în slujirea celor mai sărmani dintre sărmani. Crucea ei a fost grea, dar a acceptat-o și a purtat-o în mod sublim pentru că a iubit mult. “Numai prin iubire se pot face anumite sacrificii”, spunea ea. Într-o lume în care mulți oameni: săraci, bolnavi, nou-născuți sunt respinși de lume pentru că sunt considerați rebuturi, nefolositori societății, neproductivi, maica Tereza se face glasul dreptății lui Dumnezeu: fiecare om, oricum ar fi el, este chipul și imaginea lui Dumnezeu și merită atenția celor mari ai lumii; fiecare om are dreptul la viață și la trăirea vieții în mod demn. Să ne gândim doar la mulțimea de nou-născuți pe care Maica Tereza i-a salvat din containerele unde fuseseră aruncați. Gândindu-se la Maica Tereza, un ministru al Instrucției Publice din Italia din anii trecuți declara: “Egoismul nostru, voința de a crede în realizare oriunde există șanse de succes, ne face să ne gândim la o societate a bunăstării, uitând suferința și nedreptatea, sărăcia și marginalizarea… Ei îi datorez avertismentul continuu de a ține inima și ochii deschiși spre realitatea periferică și spre durere”.

Să facem și noi alegerea nonconformistă pe care a făcut-o Maica Tereza de Calcutta, pe care a făcut-o și profetul Ieremia în finalul primei lecturi de azi, adică să-l urmăm pe Isus neconformându-ne mentalității lumii. Cuvintele dure ale lui Isus adresate lui Petru ni le putem aplica și nouă înșine. Așadar, să-l urmăm pe Cristos chiar dacă această urmare nu se poate face fără sacrificii din partea noastră; să ne urmăm chemarea de creștini, de mărturisitori ai lui Cristos. Să ne acceptăm și să ne purtăm crucea. Să nu ne conformăm mentalității lumii căutând comoditatea, acceptând și chiar făcându-ne complici ai nedreptății din jurul nostru. Există oare viață umană pe deplin fecundă fără suferință, fără sacrificii? Sunt siguri cei ce se căsătoresc de dragostea care îi unește înainte de a înfrunta împreună vreo suferință? Prietenia nu devine oare mai strânsă prin încercări trăite împreună? Trebuie să-l însoțim pe Isus pe calea iubirii și a crucii, dacă vrem să înviem cu el!

Sorin DIAC


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/1429/